Fie că le-ai văzut, fie că nu, „R.M.N.” sau „Metronom” au făcut istorie anul acesta, setând practic felul în care va evolua cinemaul românesc în viitorul apropiat.
Anul e pe cale să se încheie, este vremea bilanțurilor, iar lumea cinematografică autohtonă nu face excepție. 2022 este important pentru că, fiind al treilea an pandemic, a marcat o relaxare a restricțiilor. Implicit o afluență mai mare a publicului în sălile de cinema care, în anii precedenți, rămăseseră goale sau fuseseră închise de pe o zi pe alta, când îți era lumea mai dragă, producătorii, distribuitorii și exploatatorii înregistrând astfel pierderi uriașe.
E-adevărat că oamenii nu par să-și fi recâștigat în totalitate obișnuința de a ieși din casă și de a merge să se relaxeze în întunericul prietenos al sălii de cinema, preferând în continuare atotputernicul online (Netflix sau alte platforme de streaming, pentru că practic televiziunea de tip clasic nu mai există, ca interes pentru categoriile de public dinamic). 2022 înseamnă, totuși, reluarea activității pentru categoriile menționate mai sus și o aparentă reintrare a lucrurilor în făgașul normal.
Un 2022 fast pentru filmul românesc
Au ieșit și câteva filme românești foarte bune pe marile ecrane anul acesta, așa că acest al treilea an al deceniului (înțelegem prin asta “anii 2020”, care coincid și cu debutul pandemiei și al Marii Resetări) poate fi socotit un an fast pentru cinematograful românesc, față de “sărăcia” precedenților doi ani, primii dintre cei pandemici.
Fie că le-ai văzut, fie că nu, aceste filme, cum ar fi adulatul “Metronom” sau “R.M.N”-ul veteranului Mungiu, te marchează și te vor marca, pentru că în funcție de succesul sau insuccesul lor se va modela cinemaul românesc în anii care urmează și ceea ce vei putea vedea în viitor.
5 filme dintr-un an
Am ales 5 filme, dintre premierele românești ale anului, care credem că au făcut istorie în acest 2022 și constituie “zestrea” cinematografică a anului pentru viitorul imediat.
Dacă nu le-ai văzut până acum, trebuie să “faci pe dracu’-n patru” și să le recuperezi, într-un fel sau altul. Ordinea nu este neapărat valorică (ar fi și superfluă o astfel de ierarhizare), ci pur și simplu cea a datei premierei, în care au intrat pe marile ecrane.
- „Miracol” (data premierei: 4 februarie), regia: Bogdan George Apetri.
Nu-i prea mult de spus aici. Trilogia nemțeanului Bogdan George Apetri (regizor, însă, cu un lung stagiu în America, și autor, prin 2010, și al excelentului “Periferic”) este deja un classic, sau, mai bine zis, s-a dovedit a fi un instant classic. Al treilea film nu este încă făcut, dar, dacă nu ai văzut nici primul volet, “Neidentificat”, cu care filmul de față are vagi legături de subiect și de univers, pune mâna și “recuperează”-le pe amândouă. Apetri s-a întors din America pentru a “pune degetul” pe rănile și tarele societății românești, ceea ce încercase și reușise parțial și cu “Periferic”, dar cu aceste două filme se poate spune că “a dat lovitura”.
- „R.M.N.” (data premierei: 3 iunie), regia: Cristian Mungiu.
Un Mungiu nu se ratează niciodată, iar acest film venea în România aureolat de prestigioasa selecție în competiția oficială a Festivalului de la Cannes. Chiar dacă regizorul nu s-a întors de data asta cu nici un premiu, să nu uităm că Mungiu a câștigat de-a lungul carierei toate premiile care puteau fi câștigate de un regizor pe Croazetă (cu excepția Camera d’Or, “înhățat” de colegul Porumboiu). Filmul este un… “RMN”, o tomografie a tuturor problemelor cu care s-a confruntat și se va confrunta societatea românească, realizată însă fără furia și temperamentul vulcanic ale regretatului Lucian Pintilie, precum și fără persiflarea intelectualistă a unui Radu Jude.
„R.M.N” este un film calm și molcom, așa cum îi stă bine unui ieșean (interesant că moldoveanul Mungiu a ales să-și toarne, de data asta, filmul în inima Ardealului și a conflictelor interetnice de-acolo). „Noul film al celebrului regizor Cristian Mungiu, intitulat “R.M.N.”, este o analiză necruțătoare a civilizației românești muribunde, un “raport despre starea națiunii”, încă un îndemn la eternul refren “Deșteaptă-te, române””, scriam în cronica filmului, continuând: “Ar trebui văzut de cât mai multă lume, cât încă rulează pe ecrane, poate ne mai trezim. Şansele sunt însă minime, este trista concluzie a filmului lui Mungiu”,
- „Almanah Cinema. Șase filme scurte” (data premierei: 1 iulie), regia: Radu Jude.
Filmul este singura propunere de anul acesta a regizorului Radu Jude, cel mai important cineast din ceea ce-am putea numi “ultimul subval” al “noului val românesc”, așa că nu poate fi ignorat. Jude își strânge aici șase scurtmetraje realizate în ultimii doi ani (exact, cei doi pandemici), pe principiul Almanahului Cinema de pe vremuri. “Defilează”, astfel, savuroasa fabulă politică “Potemkiniștii” (cu cel care tinde să fie actorul-fetiș al cineastului, regizorul de teatru Alexandru Dabija), filme de montaj al arhivelor istorice, în nota bună cu care Jude ne-a obișnuit, dar și o animație finală cu jucării, “Plastic semiotic”, care pe mine m-a cam plictisit. Oricum, orice Jude este un inconturnabil, inclusiv (sau mai ales) aceste “scurte”.
- „Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric” (data premierei: 1 iulie), regia: Gabriel Achim.
Dincolo de asidua sa activitate în televiziune, regizorul Gabriel Achim este autorul a două dintre cele mai bune și importante filme din deceniul încheiat, cel al anilor 2010 (și foarte diferite între ele): comedia postmodernistă și intertextuală “Visul lui Adalbert” (2011) și thriller-ul metafizic “Ultima zi” (2016). Așa că cel de-al treilea lungmetraj al său, o “dramă” a pierderii și suferinței, era obligatoriu să stârnească interesul. Filmul a fost apreciat, de puținii însă care l-au putut vedea la trecerea sa fulgurantă prin săli.
- „Metronom” (data premierei: 4 noiembrie), regia: Alexandru Belc.
„Metronom” este cel mai important film, nu numai al anului 2022, ci poate și al anilor 2020 până acum, pentru că regândește nu doar felul în care ne gândim și ne raportăm la trecut, la cel istoric apropiat, în cazul de față la cel comunist, ci și felul în care ne raportăm la cinema, așadar felul în care valorificăm cinematografic acest trecut istoric, istoria în sens larg. O secvență mai mult sau mai puțin oarecare din Bucureștiul primilor ani ’70 (filmul are cele trei unități clasice, petrecându-se în cea mai mare parte pe parcursul unei singure zile, seri și nopți) capătă proporții de revelator, de fotografie, de releveu ale unei întregi epoci istorice: “Atlantida scufundată” a comunismului românesc.
„Ne despărțim de trecut râzând”, spunea cineva, parcă Marx, ne despărțim în general de trecut prin Artă (și ne și vindecăm de el, în același timp). Ne despărțim, sau recuperăm acel Trecut în acest fel, deși dimensiunea nostalgică (de recuperare a acelei „Atlantide scufundate” care-a fost „comunismul românesc”) este mai puțin pronunțată în „Metronom”. Aceasta, poate, și pentru că regizorul (născut în 1980, la Brașov) a prins mai puțin din acea epocă/perioadă, prin urmare este mai puțin atașat de aceasta”, scriam în cronica din noiembrie a filmului.
Continuam în aceeași cronică: “Belc și-a propus să facă un film politic “ca la carte”, despre ravagiile produse de acel sistem politic și ideologic asupra generației care s-a maturizat în acel cadru (în anii ’70, prin 1972-73, este plasată acțiunea) – dar și asupra relațiilor de familie și de prietenie sau, cum spuneam, de dragoste. Fără a intra însă în adâncimile, “măruntaiele”, “inner circle”-ul acelui sistem, ci doar arătând și prezentând niște simple povești umane, iar premiul primit la Cannes și cronicile elogioase din presa occidentală demonstrează că acest lucru i-a și reușit”.
Doinel Tronaru este jurnalist
