Plec de la o realitate: războiul total nejustificat declanșat de Rusia prin invadarea Ucrainei ne arată că răul politic, detonator al anulării umanismului, nu e ferecat într-un sertar al secolului XX, așa cum am fi putut crede în urmă cu niște ani din noul nostru veac.
Aflat pentru câteva decenii în stare recesivă, tinde să redevină, din păcate, dominant, și pe ruinele fostei Uniuni Sovietice, și pe acelea ale celuilalt totalitarism, drapat acum în populism.
Între timp, crimele nu s-au prescris, ci doar au fost condamnate formal, chiar dacă, din acest punct de vedere, România rămâne singura țară europeană care a asumat, la nivel statal, că regimul comunist a fost unul „ilegitim și criminal”. Condamnarea formală din 2006 a reprezentat o condiție necesară, un pas important, nefiind, însă, nicidecum, și una suficientă.
Din acest punct de vedere, rolul ducerii mai departe a luptei cu germenii totalitarismului comunist revine, fără îndoială, Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a cărui principală misiune tocmai aceasta este, din punctul meu de vedere: după cum i-o arată titulatura, să investigheze crimele săvârșite de acest regim.
Tot ceea ce mai intră în sarcina sa, fără a minimaliza, rămâne totuși complementar. IICCMER nu este un institut de cercetare, deși produce investigații care, epistemologic, se înscriu în aria cercetării academice. IICCMER nu este editură, deși colaborează cu editorii pentru a publica volume românești și străine pe tema istoriei comunismului. IICCMER nu este doar o instituție a memorializării, deși va gestiona, începând din anul viitor, finalmente, transformarea Închisorii Tăcerii de la Râmnicu-Sărat în memorial și va institui, tot acolo, un Centru Educațional privind comunismul în România.
Toate acestea sunt importante, dar nu sunt de ajuns pentru a putea ridica o barieră solidă împotriva răului politic ce se insinuează, din nou, în statele democratice, inclusiv la noi, motivând o nostalgie față de comunism pe care nu o mai putem explica doar prin trimitere la semnificația sa psihologică. Aceasta din urmă arată că, dacă lipsește o viziune clară cu privire la investigarea crimelor săvârșite de oamenii regimului totalitar comunist și relativă la aducerea acestora în fața justiției democratice (așa cum, pentru puțină vreme, s-a întâmplat la IICCMER în intervalul 2012-2014) riscăm să rămânem în același cadru formal al raportării la istoria noastră dintre 1947 și 1989.
Adică la teorie, fără a trece la faptul manifestării responsabilității pe care această instituție a statului o are față de victime și față de supraviețuitori, deopotrivă. Nu îmi imaginez, desigur, că am putea reuși singuri, după cum știu că torționarii de talia lui Vișinescu și Ficior nu mai sunt în viață. Dar mai știu că decidenții comuniști și securiștii din anii 1970 și 1980 încă pot fi trași la răspundere sub raport juridic, astfel încât să plătească pentru crimele și abuzurile din epoca ceaușistă.
Nu e vorbă, vom organiza în continuare conferințe, simpozioane și dezbateri, vom edita cărți și vom adresa programe educaționale de intensitate maximă publicului tânăr, dar intenția echipei de la IICCMER este să facem cu mult mai mult, să extindem aria investigațiilor speciale până într-acolo încât să ajungem la rezultate care să însemne, pe diferite direcții, condamnarea efectivă a regimului comunist prin condamnarea celor care i-au dezvoltat caracterul criminal.
Este, în definitiv, cea mai importantă provocare a mandatului pe care îl avem ca agenție guvernamentală. Chiar dacă ar putea părea foarte târziu, instituțional și la nivelul fiecărui expert, IICCMER se află, din punctul meu de vedere, în fața unei alegeri existențiale: aceea între a fi doar un producător de informații cu privire la trecutul nostru traumatic sau aceea de a reuși ca, pe baza unor astfel de informații, să genereze încrederea publicului că ne putem despărți de acest trecut numai făcând dreptate celor care au murit și celor care au suferit.
Daniel Șandru este politolog, președinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria exilului Românesc, profesor universitar doctor la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității „Petre Andrei” din Iași. Printre volumele publicate: Reinventarea ideologiei (2009), Sub semnul paradoxului cotidian (2010), Ipostaze ale ideologiei în teoria politică (2014). În 2016, în calitate de director al revistei Timpul, a fost decorat de către Președintele României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria „Promovarea culturii”. Pentru coordonarea activităților Departamentului Centenar, în 2019 a fost decorat de Majestatea Sa Margareta cu Medalia Regală pentru Loialitate, și i s-a conferit „Meritul Academic”, cea mai înaltă distincție a Academiei Române. În noiembrie 2021, Președintele României i-a conferit Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri”.
