Se face mai frig. Se apropie acea jumătate a lunii decembrie care pentru noi, timișorenii trecuți de 45 de ani, înseamnă readucerea aproape a sentimentului ciudat de frică și bucurie, de groază și exaltare. E iarna, din nou… Dar nu mai e chiar aceeași iarna. Nici nu ar putea fi. Nici nu mai sunt aceiași actori. Unii au murit atunci, alții de atunci încoace.
În 17 decembrie 2022, în ziua eternului parastas pentru morții Timișoarei, va fi și parastasul de patruzeci de zile pentru Daniel Vighi, revoluționar fara privilegii, ce nu apare, deci, pe listele asociațiilor de revoluționari. În 16 decembrie 1989, în fața casei pastorului Tokes Laszlo, Daniel Vighi începea, singur și cu voce tremurandă, să cânte câte strofe știa din „Deșteaptă-te române!”.
Cei din balconul Operei se plâng presei că s-au săturat ca toată lumea să se încline, an de an, în fața celor ce au murit, au fost răniți sau arestați în primele zile ale Revoluției. Cei cu certificat de revoluționar din balcon spun că până în 20 decembrie, când intră ei în joc, nu a fost o revoluție ci o… răscoală, iar pastorul Tokes nu a avut un rol decisiv. S-a dus, deci, soldaritatea dintre protagoniștii acelor zile.
S-a evaporat și solidaritatea româno-maghiară din decembrie 1989. Ar mai fi o încercare. Cei care cred în 15 decembrie 89 ca dată a începutului Revoluției au încercat să creeze o asociație de prietenie româno-maghiară, care să promoveze 15 decembrie ca dată simbol a solidarității între aceste etnii. (Solidaritatea româno-maghiară s-a oprit, de fapt, în 15 martie 1989 la Târgu-Mureș.) Anul trecut s-a încercat legalizarea existenței acestei asociații. Secretariatul general al guvernului nu și-a dat încă avizul nici acum asupra denumirii asociației. Poate i-a speriat termenul „prietenie”.
17 decembrie 1989. Cădeau primele victime la Timișoara. Împușcate în Piața Libertății (Așa se chema și atunci. Era însă vorba de altă „libertate”. Numele pieței a fost dat în 1848 de detașamentele maghiare care luptau împotriva habsburgilor. Comandantul militar al garnizoanei, croatul Rukavina, i-a dezarmat pe revoluționarii maghiari și, după înfrângerea revoluției, a ridicat un monument numit „Coloana fidelității” – fidelitate față de împaratul austriac. După o sută de ani a urmat „libertatea” adusă de ruși….). Împușcat în picior în aceeași Piață a Libertății, Traian Orban a fost operat la Viena. A ajuns la Timișoara cu baston, mulțumind medicilor austrieci care îi salvaseră viața. ”Coloana fidelității ”, monument de clasa A, a fost mutată în cimitirul din Calea Lipovei în 1930.
Dar pe cine mai interesează dacă Revoluția a început în 15, 16 sau 20 decembrie? Sau dacă chiar a început o revoluție…
E decembrie și știrea zilei e votul negativ dat de cancelarul Austriei împotriva României. Cancelarul Austriei, adică Austria, adica austriecii care trebuie boicotați. Să-și ia statuia înapoi.
Grupurile care comemorează Revoluția sunt tot mai multe și tot mai mici. Fiecare comemorează propria lui Revoluție. Fiecare grup are propria istorie, propriul Adevăr și proprii eroi. O lege ar obliga Ministerul învățămantului să introducă în curricula școlară Istoria Revoluției Române. Care istorie? A cărui grup? În lipsa unei sentințe judecătorești definitive care să vorbească despre adevărul evenimentelor de după 22 decembrie 1989, cum va arăta acea istorie?
În 17 decembrie 2022 vom merge la parastasul lui Daniel Vighi. La biserica din spatele Fabricii de bere. Între Fabrica de bere și biserica e un depozit părăsit. În 1985, Danel Vighi lua premiul de debut al Uniunii scriitorilor pentru volumul „Povestiri cu strada depozitului”. Imagini, sentimente, amintiri dintr-o lume apusă într-un repede viitor, în 15, 16 sau chiar 20 decembrie.
Daniel nu a locuit niciodată pe strada depozitului. Nici n-ar fi putut să o facă. În primul rând, pentru că depozitul nu a existat. Și dacă ar fi existat, prezența lui ar fi fost prea apăsătoare pentru Daniel. Ziduri gri, într-o lumină fără culoare… Într-o lume în care personajele, ajunse „la urmă de tot” se afundă în lipsă de perspective din spatele depozitului, „iau tramvaiul și pleacă spre casă în lumina chioară a două becuri murdare și-n zăngănitul câtorva table desprinse din suruburi”.
Încet, încet, amintirile despre acea epoca, despre depozit si despre strada acestuia devin fie istorie, fie literatură. O istorie ce vorbește despre câteva zile de respiro (15 – 22 decembrie 1989 ) în lunga noastră poveste de ură și dezbinare. O literatura care zugrăvește zidurile depozitului părăsit, situat între Fabrica de bere și locul parastasul lui Daniel, „la urmă de tot”, în gri, „într-o lumină faără culoare”…
Florian Mihalcea este președintele Societății Timișoara.
