„Bine s-a spus cândva că un om educat poate citi orice. Împotriva a ceea ce este firesc se ridică numai porcii și bădăranii ipocriți, care în purismul lor abject nu se uită la conținut și se năpustesc mânioși asupra cuvintelor izolate. Acest soi de oameni care își arată indignarea în văzul lumii caută în schimb, cu nespusă plăcere, closetele publice, pentru a citi acolo inscripțiile nerușinate de pe pereți.” – Jaroslav Hašek, Peripețiile bravului soldat Svejk.
Primesc, zilele trecute, un mail ciudat, care mă invită să particip „în grup” la o excitantă partidă intelectuală, având atașat un document semnat Vaginovski. Reproduc aici ad litteram textul attachment-ului, utilizând procedeul științific deprins de la junii noștri masteranzi și doctoranzi, cunoscut sub numele de cod copy paste:
„Obiect al fascinației și în egală măsură al execrării, punct nodal al obsesiilor sau al celor mai felurite spaime, promisiune a paradisului sau pecete a damnării, sexul femeii a inspirat de-a lungul timpului imaginația artiștilor, care i-au consacrat unele dintre cele mai surprinzătoare opere.
Volumul de față își propune să ofere o perspectivă cît mai edificatoare asupra celor mai surprinzătoare reprezentări despre sexul femeii din sfera artei, cinematografiei, literaturii, lingvisticii, filosofiei, teologiei, psihanalizei, antropologiei sau folclorului, îmbinând erudiția unor tineri savanți cu o scriitură alertă și dezinvoltă sprijinită pe o privire plină de umor asupra exaltărilor și micimilor naturii umane”.
E o greșeală, mi-am zis, că n-am cunoscut până acum niciun leah, altul decât Sobieski, și pe acela nu în persoană, ci din manualul de literatură de clasa a VI-a… Încă mai descumpănit am fost când am citit că „andrisantul” / „andrisanții” sunt tineri savanți erudiți. Nu sunt nici savant, nici erudit și cu atât mai puțin tânăr. Poate tocmai de aceea textul mai întîi m-a derutat, apoi m-a speriat de moarte. Moartea aia… Dar așa cum m-am suit în avion ca să-mi înving frica de înălțime, tot așa m-am apucat imediat să scriu „cu dezinvoltură, alert și erudit” — cum mi s-a recomandat și atât cât am putut — următoarele…
…În românește există cuvinte (sau grupuri de cuvinte) care sunt mai greu de pronunțat decît de scris și altele care sunt mai greu de scris decât de rostit. Reușise să se sesizeze ori șase sași în șase saci sunt mai greu de rostit (încercați, vă rog!) decât de pus pe hârtie; cît despre vorba neaoșă a subiectului nostru asociată cu sinonime din câmpul semantic al maternității și în alianță cu alte vocabule picante — în vorbirea curentă uzitată mai ales de cei dotați cu un sistem foarte nervos (genus irritabile) —, îmi este imposibil s-o expun grafic sub ochii dumneavoastră, căci, nu-i așa?, scripta manent. Pentru lipsa de curaj scriptic mă scuz, pudibond, amenințând-vă (pe cei care mă citiți, dacă se găsește vreunul căruia să nu-i convină) cu baudelaireanul: „Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère”.
Un expertisim în materie, Radu Pavel Gheo, în cartea sa Sexul și DEX-ul[1] (citiți-o, că merită!) observă cu dreptate că scripturalul e mai prohibitiv decât oralitatea; față de scris păstrăm o „reținere respectuoasă și chiar temătoare”, ceea ce nu facem când vorbim; rândurile mele de mai jos — veți observa — nu urmăresc altceva decât să-i confirme ideea (și, ca să nu-l supăr[2], în continuare scriu cu â din a!). Așadar, lăsați orice speranță, că oricât vă veți strădui, nu veți găsi în textul meu „șirul de cinci litere de nedescoperit în DEX” și care, conform regulilor lexicografice, ar fi trebuit să domicilieze exact pe strada Intrarea Doinei[3] la nr. 2, între pixidă (nr. 1) și pizmaș (nr. 3).
Romanii îi ziceau cunnus, de unde francezul con cu rudele sale, între care connard e la loc de cinste[4]. Dicționarul Trésor de la langue française informatisé (TLFI), după ce-l califică drept trivial, adică la răscrucea a trei, nu… două drumuri, cum ar fi natural, căci la gemănare[5]-i este locul, se contrazice, în rândurile imediat următoare, oferindu-ne generos un citat din Jurnalul lui Michelet:
„C’est une impiété inepte d’avoir fait du mot con un terme bas, une injure. Le mépris de la faiblesse? Mais nous sommes si heureux qu’elles soient faibles. C’est non seulement le propagateur de la nature, mais le conciliateur, le vrai fond de la vie sociale pour l’homme”. Și poți, oare, să-i mai înțelegi pe frații noștri întru latinitate (mai mari, desigur) din Hexagon, cartezieni cu metodă, atunci când, prin codul lor tipografic, impun interdicții de despărțiri în silabe precum con–sommateur, con-sécration și, Doamne ferește!, con-naître, evitând imaginea grafică a „conciliantei delicatese”, pentru care-ți poți pierde, vai, chiar viața:
Oisive jeunesse
À tout asservie,
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie.
Ca să nu mai vorbim de autre trou du corps humain, precum onorabilul cul, pe care Alexandru Graur l-a pronunțat în toată splendoarea lui românească, pe vremuri, la o emisiune radiofonică[6], scandalizând o țară-ntreagă de oameni bine crescuți și cu frica lui Dumnezeu. Căci, din nou, dăm peste interdicția de a scrie un grand cul-tivateur, une vraie cul-ture șcl.; observăm că nici măcar cul–otte nu avem voie să scriem, chit că acesta din urmă tocmai de la un petit… cul se trage! Ridicule, n’est-ce pas? Ba încă și mai mult, ai noștri Enescu, Eminescu, Văcărescu, odată stabiliți în spațiul galic, devin, în… analele lor, Enesco, Eminesco, Vacaresco. Ce faci însă când citezi Patruversul lui Villon, unde fără trăsnitul joc de cuvinte: mon col / mon cul catrenul își pierde tot hazul[7]:
Je suis François, dont il me poise,
Né de Paris emprés Pontoise,
Et de la corde d’une toise
Saura mon col que mon cul poise.
În românește latinescul cunnus n-a născut descendenți. Omonimia (paronimia?) e de vină, căci etimologic ipoteticul urmaș al lui cunnus s-ar fi confundat cu urmașul lui culus, pe care, cu onoare, l-am păstrat până astăzi. Și atunci pe primul l-am părăsit, socoțându-l, pesemne, mai puțin important (lingvistic, desigur, nu anatomo-fiziologic); am evitat astfel zăpăceala semantică și am recurs la… limbile slave, care ne-au oferit generos vocabula bisilabică și atât de necesară conținând grupul consonantic nelatinesc: zd. Și, uite așa, în terminologia corpului uman, eminamente latinească, a mai apărut un termen neroman — pe lângă buză, grumaz, gleznă și încă două-trei —, șubrezind astfel lexicul panromanic al gintei latine.
Cât despre italieni, aceștia l-au ignorat și ei pe cunnus și au denumit partea „vergognosa della femina”: figa (reg. fica),… născătoare, aceasta, de confuzii paronimice[8] din partea vorbitorilor alogeni, cei mai expuși dintre aceștia fiind românii noștri pripășiți în peninsulă. E de notorietate locală (timișoreană, vreau să zic) pățania unui matematician probabilist, aflat temporar în „schimb de experiență” la Accademia di Roma.
Chestionat, la sosirea pe aeroport, de către responsabilul de protocol, academicianul Giuseppe Viriletto (logician), în legătură cu sejurul său în Italia, matematicianul nostru îi explică in tutta innocenza că deocamdată e singur, dar în cel mult o săptămâna va sosi „mia moglie con la fica”. Fapt de natură să-l determine pe bietul logician să revizuiască fundamental principiile științei sale, câtă vreme întrevede alternativa ce până atunci i se părea absurdă: „mia moglie senza la fica”.
Cuvântul e de rușine, drept e, și lumea bună îl evită, recurgând la diverse subterfugii, între care apelul la sinonimele metaforice, multe din ele argotice, e cel mai frecvent procedeu. Nicolae Felecan, într-o lucrare filologică despre terminologia corpului omenesc[9], pe care a scris-o fără inhibiții pudibonde (și bine a făcut!), înregistrează nu mai puțin de 34 de astfel de sinonime, precum, între altele: corcodușă, găoază, găurică, ghindă, ghioc, jucărie, nucă, păsărică, peșteră, priză, prună, rozetă, savarină, scoică, țurcă, veveriță, zambilică. Ca să ne convingă că nu inventează, ne pune în față un text literar ilustrativ:
„Ce nu văzusem și n-o să apuc să mai văd vreodată: un trup de femeie splendid, gol… Așa piele albă nu-mi închipuisem că poate exista! Am stat acolo, nu știu cât am stat, am privit-o cum se limpezea și, minune, atunci am zărit ghinda”. (Bărbuceanu, Casa păcatelor.)
L-am fi crezut și fără acest citat, mai cu seamă că pe două (găoază, păsărică) le-am auzit, la televizor, din gura marelui Boss, fără ca CNA-ul să sară cu vreo amendă pentru că quod licet Jovi, non licet bovi. Contemplând lista, observăm că lumea animală (animată?) e bine reprezentată, dar lipsește… sobolul „mamifer […] de talie mică, cu blana neagră, prețioasă” (MDA, s.v.), termen recurent într-un epitalam din Țiganiada lui Budai-Deleanu, neprețuit trofeu cinegetic râvnit de tânărul mire:
Prunca iubeață atunci roși-în față
Ca vara bujor, apoi linișor,
Cu mână isteață, arată ș-învață
Zicând: „Frățior, fie-ț după dor,
Ice, su poale de munte-în vale,
Mergi tot pogorâș, pân’ dai de țepiș;
De-acolea mai zios, supt un gruiu tufos,
Mergi pe părăuț până-i da de-un puț,
Acolo vârtos stăi și nu da dos,
Că-acolo-i drăguț ție soboluț,
Acolo gata fii cu săgeata
Și cumu-i data, să-i dai zăgneata”.
Hâtru, Budai_Deleanu îl anunță pe Creangă de mai târziu, ce se supune aceleiași interdicții de vocabular, recurgând la trucuri asemănătoare. Savurosul dialog dintre protopopul de Neamț și călugărițele zglobii „care pribegeau în săptămâna mare prin târg:
„— Maicelor!
— Blagoslovește, cinstite părinte!
— De ce nu vă astâmpărați în monăstire și să vă căutați de suflet, măcar în săptămâna patimilor?
— Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele, cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre… Dar n-am mai veni noi, căci, cum știi sfinția-ta, mai mult cu șeiacul ne hrănim, și apoi, de nu curge, macar picură, și cine mișcă tot pișcă”.
Tot în Amintiri, moldovenismul bortă trimite gândul în aceeași direcție: „Luca Moșneagu, harabagiul nostru, dă biciu cailor, zicând nevestei sale, care închidea poarta după noi: «Olimbiadă, iè sama bine la borta ceea»! Căci niște porci, spărgând gardul într-un loc, se înnădise în grădina lui la păpușoi.”
Acuma scriitorul ar avea tot dreptul să protesteze, socotind interpretarea noastră drept tendențioasă, reflex al frustrărilor freudiene, dacă nu chiar perversă, câtă vreme în pasajele imediat următoare cuvintelor „incriminate” — mimând inocența — Creangă ne călăuzește pe drumul cel bun și drept: că doar șeiacul din lână se face, iar borta nu-i altceva decât spărtura din gardul grădinii, pe unde se năimiseră… porcii la păpușoi.
Nu trebuie să uităm însă că scriitorul folosește frecvent această tehnică a derutării semantice, luându-și în tărbacă cititorii, ba mai mult, făcându-i pe cei mai slabi de înger să se rușineze de ceea ce le-a putut trece prin minte. Nu căpătăm, oare, în Moș Nichifor Coțcariul aceeași lecție? Moș Nichifor, cu jupâneșica Malca lângă el, noaptea, în pădure, adresându-se privighetorilor in love:
„—’Tă–vă pustia, privighitori, să vă bată, că știu că vă drăgostiți bine!”.
Două lucruri poate sugera acel ’tă-vă, dar tocmai când să-l alegi pe cel „rușinos” cum te îndeamnă Necuratul, Creangă îți taie elanul, prin acel bată-vă, chipurile reduplicat, menit să ne admonesteze că ne-am gândit la… prostii. Așa procedează Creangă cu cititorii săi, așa proceda el și la societatea Junimea, încât nu-i de mirare că membrii acesteia, potrivit mărturiilor lui George Panu, „râdeau de se zguduiau pereții” când lua cuvântul și abia într-un târziu își dădeau seama că, de fapt, râdeau de ei înșiși spre hazul scriitorului nostru. Că vorba ceea: „Cine râde la urmă râde mai bine”.
Mai aproape de zilele noastre, Topârceanu îi închină o romanță pe care lăutarii au pus-o, ca să zic așa, pe note și pe care junii internauți au descoperit-o pe YouTube, fie în varianta declamată solemn și cu dicție de un actor fără complexe, fie interpretată vocal de un lăutar ratat, acompaniat de acordeon. În orice caz, rating-ul acestei balade îl surclasează net pe cel al romanțelor lui Eminescu, Minulescu, ba chiar și pe cel al cântecelor fără perdea din vremea lui Gică Petrescu. Adevărat „obiect al fascinației și al exaltărilor naturii umane”, cum mi-a scris pe mail domnul Vaginovski!
Sub semnul interdicției de vocabular stau însă, chiar dacă nu-l suspectăm de pudibonderie, până și scrierile lui Tudor Arghezi. Țigăncușa Rada, din poemul cu același nume din ciclul Flori-lor de mucigai, își expune provocator comoara secretă:
Oprește șoldu-n loc, zvârle piciorul
Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul
Aține noaptea drumul vultùrilor de-argint.
Și-a dezvelit sărind
Bujorul roșu și fetia.
Parcă s-a deschis și s-a închis cutia
Unui giuvaier, de sânge.
Ai pune gura și-ai strânge.
Pasajul acesta e citat după ediția Scrieri, îngrijită de admirabilul editor Gheorghe Pienescu. Cunoscându-i acribia, îi acord încredere totală în ce privește acuratețea reproducerii. Precizarea aceasta e necesară aici, pentru că, în antologia Cele mai frumoase 100 de poezii ale limbii române[10], alcătuită și supravegheată de Petru Romoșan, descoperim stupefiați obsesii freudiene, izvorâte dintr-o stilistică a participării la spectacolul anatomico-coregrafic al țigăncușei, în măsură să afecteze actul editorial: în locul impersonalului ai pune gura și-ai strânge, editorul, cuprins de febră erotică, își pierde uzul rațiunii și, en toute innocence, transcrie: aș pune gura și aș strânge, ținând-o tot așa până la sfârșit: „Statuia ei de chihlimbar / Aș răstigni-o ca un potcovar / Mânza la pământ, / Nechezând”…
Imaginația poetului și disponibilitatea sa asociativă nu se mărginesc la analogii nobile, precum giuvaericalele, unele sunt chiar mici depozite istorice cu un singur vizitator precum în Cimitirul Buna-vestire, unde fructul oprit e „muzeu secret”: „Ziua când s-a știut aproximativ că Ministrul mă vizitează numai de două ori pe an acasă și că nevastă-mea își împarte muzeul secret numai cu mine, a fost o deziluzie”.
Altădată, în același… cimitir, obiectul fascinației interzise e fruct aidoma cu o prună (vânătă) care mai la urmă devine rânză (tare și aspră)[11] : „Spălând aplecată, cu spatele la ușă, șahul alb-albastru al camerei de baie, într-o dimineață, durda gorjancă prezinta cu nevinovăție ochiului tânărului savant, care venea să-și continue programul, de supt poala cămeșii scurte, o despicătură conformată ca o prună vânătă, cu relieful palid cuprins într-un păinjeniș. El se opri brusc pe coridorul învelit cu preș. Nestăpânit și uitând unde se găsește, făcu un pas și închise ușa, ca un hoț. Înainte de a fi putut fata să se ridice de pe brânci, el străpunse orbește, cu un geamăt ca un nechez al oltencii, rânza tare și aspră”.
În sfârșit, experiența monahală a poetului nu putea lipsi. Imaginația sa se exprimă în termeni cât se poate de cuviincioși, precum în poezia Mâhniri, din Cuvinte potrivite, unde privirea sa nu îndrăznește să coboare mai jos de „sânii tari” și nici să urce mai sus de „coapsa fină, de alăută florentină”:
„Căci pe când schivnicii cu toții / Se pedepsesc amar, ca hoții, / Cu post uscat și ascultare, / Jertfind în Săptămâna Mare, // La el, azi-noapte, în chilie, / A-ntârziat o fată vie, / Cu sânii tari, cu coapsa fină / De alăută florentină”. Dar să vedem mai bine cealaltă fațetă, laică, a Icoane-lor de lemn, episodul cârciumarului care își expune consoarta, suferindă de mitră, la consultație, unui părinte doctor în teologie, nu în ginecologie, cum înțelesese nefericitul:
„— Prea-sfinte părinte doctore, zise birtașul Iancu, aș avea o rugăciune.
— Un parastas?
— Nu.
— Un botez?
— Nu. Altceva. Nu știu cum să vă spui… Poftiți la odaie.
În odaia de alături, după un paravan, care despărțea patul de cele câteva mese, rezervate clienților confidențiali, zăcea nevasta birtașului, bolnavă, totul fiind în ordine și rufăria curată. Arhiereul intrigat de taina ce-i va fi comunicată apucând-o înnainte, birtașul dete paravanul în lături, plapuma și ridică nevesti-sii cămașa.
— Prea-sfinte, zise birtașul, o doare de patru zile… mitra. A apucat-o așa deodată… Explică tu, Tincuțo, că știi mai bine.
— Mă dusesem, prea-sfinte, afară, să mă iertați, și când m-am sculat n-am mai putut să mă scol…
Prea-sfințitul doctor rămase năuc, prins de o halucinare, care se mira că-i rămăsese necunoscută. Nu înțelegea nimic și vedea prea mult, cumpănit între furie și surpriză printr-un sentiment de simpatie pentru sexul suferind, de care nu-și mai putea dezlipi ochii. Revolta împotriva birtașului, care îl confundase cu un medic sau cu o moașe, dispărea dinaintea unei evidențe. El își închipuise sexul femeiesc orizontal, ca gura cutiei poștale, și poziția lui nebănuită îi răsturna toate concepțiile. Deșì venea din preoția de mir și avusese nevastă, el nu se uitase niciodată la un loc frecventat adesea, însă spurcat”.
Precaritatea cunoștințelor ginecologice ale arhiereului îl dezamăgește pe birtașul nostru, derutat că bietul popă nu văzuse nici măcar atâta, în timp ce birtășița suferindă extrage instantaneu irefutabila concluzie:
„— Ce fel de doftori or fi ăștia, Tincuțo, că n-au văzut în viața lor măcar atât… se întreba birtașul, rămânând cu nevasta.
— Eștia îs doftori de suflet, după cum înțeleg eu, răspunse birtășița”.
Că Arghezi era un curios în materie lexicală din zona interzisă nu încape îndoială. A și spus-o în Testament. Dacă mai e totuși nevoie de alte probe, convorbirea cu Ion Caraion, reprodusă în prefața la ediția din 1980 a operei sale[12], stă mărturie:
„— Dar acuma, de ce acuma ți-era teamă că ți s-a strecurat, mi-ai spus, vreo greșeală în șpalt și că te va lipsi de la osânda pâinii care se-nghite cu plumb în toate nopțile albe?
Să-i mărturisesc, să nu-i mărturisesc? Prea era curios și nici eu n-am rezistat. Cum o culesesem, așa i-am servit-o:
— E vorba de încurcarea, după unele zvonuri, a unor consoane… Fără să vrei, uneori… totuși…
— Adică? adică? a ținut el morțiș să știe.
— Adică prin septembrie-octombrie 1940, după abdicarea și fuga lui Carol al II-lea (știam că-i dedicase poezii) în trenul căruia s-a tras cu mitraliera de pe bordura peroanelor gării din Timișoara, se pretinde că jos, pe prima pagină a ziarului Timpul, tocmai a acestui ziar, ar fi apărut un clișeu pe două coloane, înfățișându-i pe cei doi dictatori ai momentului și purtând sub el următoarea legendă: «Generalul Antonescu, conducătorul Statului și dl Horia Sima, comandantul Mișcării Legionare, au pășit pe peronul gării din Timișoara».
Numai că la cuvântul al treisprezecelea, în loc de p (de la «pășit») se culesese b… și așa a rămas. Iar de curând, anul acesta, 1942, după ce precum vedeți războiul a umplut spitalele de răniți vizitați pompos de doamnele de la Consiliul de Patronaj, care se și fotografiază lângă ei, cu ei, printre ei, dar în așa fel încât să se vadă în prim plan ele, nu resturile de oameni aduși neîntregi de pe front, anul acesta iarăși pe prima pagină a Timpului, sub un clișeu pe trei coloane arătându-le generoase printre paturile mutilaților, generoase și elegante, pe Maria Antonescu, Veturia Goga, Sanda Mănuilă și altele, sta, lămuritor scris, cu litere de tipar, că «femeile române dau pildă ostașilor noștri».
Oroare însă, de astădată într-al patrulea cuvânt al explicației, l fusese înlocuit prin z, și ziarul — pretind colegii mei — așa ar fi ieșit, alergându-se apoi să se confiște de pe la chioșcuri foile nevândute. Ce să mai confiști?! Se înfulecaseră ca pâinea caldă”.
— Delectabil, a rostit poetul, dar nu din cauza asta o să cadă, cred, regimul”.
Niciun regim nu cade dintr-atâta, nici măcar un președinte de țară, precum Ion Iliescu, în 1992, când l-a alungat pe Mihai întâiul de pe aeroportul Otopeni, în văzul întregii țări, la Televiziunea Română Liberă din zilele acelea. Nu mai țin minte ce scria pe „burtiera” ecranului meu nonplasmatic, dar mi-aduc aminte exact de titlul mare și roșu, decent până la Dumnezeu, de pe prima pagină a revistei „Cațavencu”: la Otopeni, Iliescu s-a purtat ca pe pista lu mă-sa.
Formularea e, să recunoaștem, cât se poate de inechivocă, pentru că, fără murmur și șovăire, acordăm creditul nostru sensurilor din DEX și excludem din ecuație comedia erorilor tipografice.
Mai pudic, dar nu mai puțin transparent, Miron Radu Paraschivescu ne-o sugerează eufemistic, fără urmă de futilitate, identificând-o cu al doilea (întâiul?) obiect vestimentar ce-o străjuiește: rochia, în dialog intim cu… briceagul și făcând împreună casă fericită. Mărturie poezia Nevasta mincinoasă din Cântice țigănești:
Poci să nu cazi în ispită
mândră cum era gătită?!
Că rochia îi strălucea
de să bagi briceagu-n ea.
Cititorii revistelor literare de altădată vor fi citit povestioara lui Călinescu, din celebrele Cronici ale mizantropului. E vorba de experiența trăită de boierul român, vilegiaturist în Germania. Ori de câte ori acesta încălca pe acolo vreo regulă teutonică, apărea și polițistul care-i repeta consecvent și inflexibil invariabilul verboten (fie când călca pe iarbă, fie când scăpa ceva pe jos.) „Admirabili oameni nemții ăștia, bune rânduieli au”, își zice în gând boierul nostru. „Câtă ordine și curățenie peste tot! Cu adevărat demni de urmat”.
Atât numai că, întors în țară, calcă indolent iarba Cișmigiului, leapădă pe alei resturile de țigară etc. Aflat prin apropiere, un jandarm autohton se apropie cu timiditate de el și-i șoptește umil „Fii bun, boierule, și nu mai călca iarba că nu-i slobod de la primărie”. Boierul îl privește de sus și-i replică scurt : „DPM”. Pudic, cum se vede, Călinescu siglează[13] vorba neaoșă, împreună cu celelalte două ce-o acompaniază, cu gândul la, desigur, domnișoarele de pension de altă dată, ahtiate după p.l. (presa literară).
Subiectul nostru nu-i, cum am putea crede, proprietate privată exclusiv masculină (a soțului sau, după caz, a amantului). Lucrezzia Karnabatt, „regina scrierii și intelectualității române” cum o alintă Macedonski, șochează lumea literară cu o scriere provocatoare pentru acele vremi intitulată Sexul de peste drum. Volumul se bucură de un nebun succes de librărie, încât Păstorel se vede obligat să consemneze în versuri evenimentul editorial:
Sexul doamnei Karnabatt
De vreo lună mi se pare
A sporit mult la vânzare,
Căci se vinde separat
Fără doamna Karnabatt.
Inimă darnică, după unii istorici literari, ființă ingenuă și decentă, zic domnișoarele profesoare cu gândul la muza lui Eminescu, poeta Veronica Porumbacu se îndrăgostește într-atâta de Europa, încât se simte adânc pătrunsă de un înălțător entuziasm cântând-o în versuri și anticipând astfel… Uniunea (europeană, desigur) de mai târziu; mă limitez numai la două versuri, dar cât de semnificative:
O, Europa, te simt în mine
Te simt vibrând adânc…
Ce înțelege din acest vibrator… mesaj literar același Păstorel vă lăsăm singuri să deduceți; eu mă limitez doar să constat îmbogățirea seriei sinonimice de care vorbea Nicolae Felecan pe care l-am citat mai la-nceput (cf. aia, chestia):
Mult stimată Veronică
Eu credeam c-o ai mai mică,
Dar mărturisirea-ți clară
Din „Gazeta literară”
Dovedește elocvent
Că în chestia[14] matale,
De-adâncimi fenomenale,
Intră-ntregul continent.
În Groapa lui Eugen Barbu „târgul frumos” e însoțit de detalii morfologice neașteptate evocate de troheii lăutărești la nunta Linei:
Și când mai venii o dată
Găsii ușa descuiată,
Maică, mamă, ce mai fată!
Căci de la buric în jos,
S-a văzut târgul frumos!
Și-n mijlocul târgului,
Limba cocostârcului.
Toponimicul moldovean Târgu Frumos, în viziunea lui Viorel Ilișoi din reportajul Explore the Moldavian Bride, devine foarte frumos, un posibil logo turistic, câtă vreme dezamăgirea pe care o încearcă autorul, date fiind condițiile „de cazare” precare, e redusă până la anulare de priveliștea nocturnă pe care o contemplă voluptuos, reluând, însoțit de un comentariu adecvat, epitalamul citat mai înainte din Groapa:
„Ne-am plimbat până pe la 3 dimineața prin micul târg moldovenesc. I-am arătat lui Lari poșta, drumul spre Iași, silozul, primăria, bancomatul. Și mireasa. Da, mireasa fusese furată și stătea după un gard verde, păzită de două doamne, aștepta să fie recuperată, conform obiceiului. Și numai ce vedem că doamnele cele două îi ridică miresei poalele în cap și țin rochia ridicată în aer, ca pe un clopot întors. Mireasa își dă chiloții jos, se lasă ușor pe vine și plasează în peisaj un pârâiaș. Vorba cântecului: Când mă mai uitai o dată, / Mamă, mamă, ce mai fată! / Că de la buric în jos/ Se văzu Târgu Frumos./ Și-n mijlocul târgului,/ Limba cocostârcului.
Cum să spui că nu au turiștii ce vedea în Târgu Frumos? Sunt atâtea tradiții și obiceiuri locale minunate! Doar cu cazarea ar fi o problemă. Ca brand, avem și aici forme de relief (și ce forme!), avem și un mic pârâiaș” etc.
Cer permisiunea ca, în încheiere, să relatez două episoade biografice legate de subiect. În primul meu an de studenție, locuiam cu încă zece colegi, într-o cameră de cămin studențesc (improvizat). Fără baie, fără apă caldă și fără alte comodități ale civilizației moderne. Promiscuitatea e penibilă numai după ce te-ai deprins cu confortul. Nu-mi aduc aminte să fi trăit vreo suferință pe vremea aceea. Dimpotrivă. Atmosfera generală era veselă și, întotdeauna, optimistă.
În aceste împrejurări, am fost surprins într-o după amiază, când m-am întors „acasă” de la cursuri, să-i văd pe doi dintre camarazii mei din anul III matematică tolăniți în pat și citind, simultan și vădit întristați, același ziar, „Drapelul roșu”. Noi, cei din anul I, ne-am uitat la ei nedumeriți cerând din ochi o lămurire. În loc de explicație, unul din ei și-a aprins țigara, a tras cu sete un fum gros în piept și a exclamat amărât:
— Fraților, s-a scumpit zambilica.
N-am înțeles nimic, evident, până când unul dintre noi a preluat ziarul și a citit de-acolo cu voce tare decretul lui Ceaușescu privind interzicerea avortului.
Trebuie să recunosc, acum la sfârșit, relatând al doilea episod în chip de concluzie, că sexul femeii, despre care domnul Vaginovski m-a somat să scriu, mi-a fost de mare folos într-o altă împrejurare cât se poate de filologică și aceasta. La începutul anilor ’90, poliția din Germania a interceptat o scrisoare cifrată adresată — de un interlop de-al nostru, rom verde, aflat în recluziune — unui traficant de droguri „de afară”.
Prietenul meu, Übersetzer de succes (română, engleză și germană) number one în Frankfurt am Main, dotat de pronia cerească cu un talent nebun în deprinderea limbilor străine și în fața căruia, în studenție și mai apoi, am trăit complexe umilitoare în această privință, m-a rugat să-l ajut s-o înțeleagă, declarându-se incapabil s-o dezlege și, ca atare, imposibil s-o traducă.
Mi-a mai spus el, oarecum panicat, că nici un alt traducător din Frankfurt n-a fost în stare s-o tălmăcească… Să mă roage EL pe mine! Eu să-l ajut pe EL? Ce ocazie nesperată și neverosimilă să scap de complexe! Să-l fac să înțeleagă că n-am trăit degeaba! Că și eu sunt bun de ceva! Am luat scrisoarea, am întors-o pe toate fețele, am citit-o o dată, de două ori, de trei… și n-am înțeles mai nimic. Mi-a atras totuși atenția suita consoanelor zd, combinație atât de rară în românește (brazdă, gazdă și cred că l-am omis pe cel mai cunoscut, mai frecvent și mai — vorba lui Arghezi — frecventat).
Curios pentru ochiul meu filologic, gruparea consonantică se repeta de-a lungul scrisorii. Când am dat însă, la a nu știu câta lectură, peste combinația timăzdapi, am înțeles cam despre ce-i vorba și, un pic câte un pic, am dedus mai departe că nârpaie e pârnaie că asacă e acasă, că ilgabe (în scrisoare fără majusculă) e Belgia, că rabia e iarba ș.a.m.d. până la sfârșitul scrisorii. Amicii mei pot confirma că, drept recompensă, prietenul meu m-a dotat, în amintirea și spre cinstea combinației consonantice zd, cu o Mazdă, pe care am condus-o, cu succes, câțiva ani buni, pe drumurile patriei, spre disperarea colocatarilor din blocul meu care, deranjați de „capra vecinului”, și-au încheiat socotelile cu somnul[15].
Aștept cu nerăbdare să văd dacă domnul Vaginovski se va declara satisfăcut de ceea ce am scris și, dacă va fi mulțumit, aștept și recompensa pentru efort. De data asta fără zd.
[1] Editura Polirom, Iași, 2005.
[2] De citit neapărat: Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, Editura Polirom, Iași, 2003.
[3] N-am inventat eu numele străzii, edilii timișoreni au botezat-o astfel, într-un moment de freudiană inspirație. Cf. Timișoara, cod postal 300087.
[4] Derivatul acesta a fost folosit prima dată la curtea regelui Franței (anno Domini 759) de către Bertrada of Laon, consoarta lui Pepin cel Scurt, s-a bucurat apoi de un succes relativ în conversațiile de salon de pe vremea Regelui Soare; astăzi e un termen banal înnobilat totuși de furtunoasele dezbateri politice din Parlamentul Francez.
[5] Cunoașteți termenul? Nu-i nicio rușine, nici eu nu l-am cunoscut; l-am găsit însă în iadul lui Parpangel din Țiganiada lui Budai-Deleanu: „Muierea care pă-al său bărbat / Pentru ibovnicul doară iubit, / Cu venin ș-otravă-au fermecat / Sau macar cum ea l-au omorât, / Pă-ahaia dracii suind călare / O duc unde-i văpaia mai mare / Străpungând-o prin gemănare / Cu tăciuni aprinși sau înfocate / Frigări, șîn asemene stare / Aflându-se purure va pate !… / O! Voi muieri pre slabe de minte, / Luați sama la heste cuvinte!”. Așa-i că nu mai aveți nevoie de explicații lexicografice?
[6] Nu știu ce-și mai amintesc ascultătorii din acea emisiune, ca și din opera maestrului, în mod sigur însă că franchețea cu care a pronunțat cuvântul a rămas vie în memoria lor, pentru că „si le mot cul [on ajoute con, n.n.] est dans une phrase, le public, fût-elle sublime, n’entendra que ce mot”. (Renard, Journal, v. TLFI, s.v.)
[7] În traducerile românești, cuvântul de rușine e redus la trei puncte […] — ușor deductibil, acesta, în rimă fiind cu șnur(ul), dimprejur(ul) — atunci când nu-i ramplasat de sinonime pudic-eufemistice precum : dosul, șezutul ori târtița. Vezi, între alte traduceri: „Eu sunt François / Ăsta-i cusurul / De la Paris, mai dimprejurul… / Gâtul meu legat cu șnurul / Va ști cât cântărește …”
[8] Românescul fiică e descendentul lat. filia. Îl găsim la Dosoftei în forma veche fie. Astăzi numai în expresii precum fie-mea, fie-ta… Mai târziu, omonimia cu imperativul fie și cu disjunctivul fie devine insuportabilă și atunci limba reacționează cum știe ea mai bine : îi atașează sufixul –ica, îmbogățindu-i astfel corpul fonetic și evitând ambiguitățile generate de omonimie. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar italianul fica n-are legătură cu lat. filia și nici cu rom. fiică, pentru bunul motiv că provine din lat. ficus, acesta, la rându-i, din gr. sykon, care nu-i altceva decât dulcea „smochină” : „l’indice (I’m sorry !) del uso basso”. Ceea ce vorbește de la sine despre gustul italicilor pentru metafora gastronomică. Nu-i vorbă că nici noi nu stăm prea rău la acest capitol, câtă vreme urmașul românesc mai îndepărtat al lui ficus e — n-ați crede! — chiar ficatul (jecur ficatum).
[9] Terminologia corpului uman în limba română, Editura Mega & Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p.149 și urm.
[10] Editura Compania, București, 2001, p. 81.
[11] Itinerarul de la analogia ca o prună până la identificarea completă cu rânza nu reprezintă altceva decât evoluția firească a tropilor de la comparație la metaforă. Recomand, așadar, textul citat manualelor alternative de literatură pentru clasa a V-a, secțiunea figuri… de stil. Succes pedagogic garantat.
[12] Tudor Arghezi, Versuri, Editura Cartea Românească, 1980.
[13] Îmi scriu singur, la calculator, textele și constat că, de multe ori, digitația o ia înaintea gândului săvârșind erori impardonabile pe care ulterior nu le mai văd. De data asta, nu știu prin ce minune, am observat eroarea, care a luat forma unui i nevinovat, tastat în viteză, între g și l. Am corectat-o imediat, pentru a nu fi acuzat de misoginism extrem.
[14] Editori scrupuloși și textologi vestiți nu s-au putut pune de acord asupra autenticității acestui vers inocent. Școala lingvistică ieșeană a optat pentru chestia, în timp ce filologii rectorului pe viață Andrei Marga de la Universitatea Multiculturală Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca și ecțetera susțin cu tărie varianta cu aia, precedată de elocvente puncte de suspensie : „Că în… aia dumitale”, cu precizarea, atât de necesară aici, că silaba pierdută prin bisilabul a-ia, ce a înlocuit trisilabul ches-ti-a, a fost recuperată prin patrusilabul du-mi-ta-le, în locul trisilabului ma-ta-le, menținând constantă metrica. Obiectiv și imparțial (ca întotdeauna), nu mă amestec fără probe irefutabile într-o polemică inutilă, mărginindu-mă să constat, ca bătrânul din poveste, că, de-o fi una, de-o fi alta, pentru noi, tot una este. Totuși, pentru a lămuri definitiv chestiunea (nu chestia), îmi rezerv dreptul de a verifica textul autograf al lui Păstorel, aflat după unele surse la Biblioteca Academiei Române, după altele la Muzeul Literaturii Române, deși eu cred că poezia se află mai degrabă în arhivele „vinacotecii” restaurantului Capșa din capitală, unde autorul efectua periodic inspecțiuni oenologice.
[15] Am luat cunoștință de insomniile lor crâncene, mult mai târziu, abia după ce am studiat cu creionul în mână Teologia albinoșilor (autori : profesor universitar doctor Ciprian Vălcan și lector universitar doctor Dana Percec, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010, p. 68 și urm.), tratat universitar de prestigiu al cărui capitol Capra și Mazda mi-a oferit toate lămuririle necesare.
Acest articol a fost publicat și pe www.statul-paralel.ro.
Prof. Univ. Dr. Ionel Funeriu, filolog, cercetător științific, scriitor și critic literar, s-a dedicat studiului versificației românești. Lucrarea sa de referință, „Versificația Românească”, propune o nouă teorie asupra versului românesc. De-a lungul timpului, a publicat lucrări destinate familiarizării publicului cu aspectele filologiei, „Biografii lexicale” fiind un astfel de exemplu.
