Trecutul continuu

De obicei, luna decembrie este momentul bilanțului. Este în mod tradiţional momentul în care se trage linie după un an și se contabilizează reușitele sau nereușitele. Sfârșitul unui an, începutul celui următor. Vechi şi nou, trecut şi viitor. Pentru noi însă luna decembrie mai are o conotație în plus, o conotație care adaugă un plus de reflecţie: este luna când ne amintim de Revoluția din decembrie 1989. Când aniversăm, comemorăm şi ne enervăm în același timp.

Dincolo de veșnicele discuții, care au ajuns să obosească pe cei care le-au purtat atâția ani și sunt total neinteresante pentru o generație care nu a învățat nimic despre decembrie 1989, din simplul motiv că nu are de unde, rămâne pentru noi mereu o problemă obsedantă pe care ne-o serveşte înainte de a ne lăsa să ne bucurăm de sărbători. Problema trecutului. A celui recent, comunist și postcomunist, și a celui mai lung, de la Primul Război Mondial și Marea Unire la venirea Armatei Roșii. Ultimul secol, de fapt. O veşnică dezbatere.

Există popoare care își cară după ele istoria precum își cară melcul casa. Pentru ele istoria se confundă cu trecutul. Suntem fără îndoială, deși nu suntem deloc singurii, un astfel de popor. Explicațiile sunt multiple și de înțeles până la un anumit punct.

În partea de lume în care trăim, conștiința națională, indiferent ce spun unii istorici care găsesc că identificarea sentimentului național cât mai adânc în negura timpurilor, este o datoire patriotică ce poate scuza ocolirea adevărului, este o invenție târzie.

Venită odată cu apusul marilor imperii care au stăpânit regiunea și create prin antiteză cu ceilalți, aflaţi în aceeaşi situaţie cu noi. Națiunile din zonă au fost create practic prin exhibarea acelor elemente care le diferențiază. Ceea ce a dus la toate tensiunile şi conflictele ulterioare. Nimic nou.

În această paradigmă, trecutul, adică istoria, joacă un rol fundamental, fiind de fapt principalul element în jurul căruia s-a articulat embrionul național. Originile nobile („Noi de la Râm ne tragem”) și legitimante, spațiul, tradițiile, totul s-a conturat în jurul trecutului. Și a istoriei. De aceea, istoria și discuțiile din jurul ei sunt pentru români un aspect în primul rând emoţional. Trecutul nu este trecut.

Este o formă a prezentului și o garanție a viitorului. Orice încercare de revizuire a acestei vitrine de porțelan sfinte a fost și va fi întâmpinată cu o rezistență feroce. Pentru că, spre deosebire de spațiile culturale occidentale, unde etapa nesiguranței istorice a fost depășită, iar istoria este doar o discuție academică relaxată, la noi istoria este sfântă prin definiție. Discuția este în sine un act nedorit de lesmajestate. De ce? Un motiv important este valorizării excesivă a trecutului. Suntem noi o societate orientată mai degrabă spre trecut?

 Să încerc să formulez un răspuns recurgând la cea mai apropiată referință, cea despre care am vobit deja, revoluția din decembrie 1989. De regulă, obsedați de problemele nerezolvate și de veșnica întrebare despre vinovați şi despre orizontul de timp în care vor putea fi ipotetic traşi la răspundere, ne rămâne puțină vreme să discutăm despre tabloul general. Anul 1989 a fost un an de transformări profunde în întreaga lume, nu numai în România, nu numai în Estul Europei. În întreaga lume. Din China în Statele Unite.

Un adevărat moment de cotitură al umanității, unul dintre acele momente de ruptură, despre care filosofii, sociologii și politologii pot formula teorii ambițioase. În tabloul general, revoluția noastră din decembrie 1989, este doar o piesă. În tabloul nostru este singura piesă. Faptul de a nu o considera excepţională este în sine un act de jignire. Dar din nou, prin ea ne diferențiem și ne reafirmăm, cu aceeași obsedantă dorință de legitimare, unicitatea.

Spunem că revoluția din decembrie 1989 a fost singura revoluție reală (pentru că are ingredientele clasice, de la violență la tiranicid), în comparație  cu celelalte. Om fi fost noi ultimii care ne-am trezit, dar am recuperate prin respectarea fidelă a scenariului perfect. Revoluția noastră „a dat bine”. Foarte adevărat, dar discuția nu este despre asta. Sau nu ar trebui să fie.

Ce fel de revoluții au fost cele din anul 1989? O întrebare la care aparent răspunsul este simplu. Revoluții anticomuniste, care au rupt popoarele subjugate ale Europei de Est de dominația sovietică instalată după terminarea celui de al doile război mondial. Revoluții naționale și anticomuniste. Dar definiția nu este tocmai completă. O revoluție, ne spune Hannah Arendt, cea mai citată și mai depășită autoare a ultimului secol în materie de totalitarisme, este o mișcare care propune o lume nouă.

Revoluțiile sunt mișcări care propun un plan de schimbare radical (de unde necesitatea utilizării violenței) a lumii. Dar, în mod esential sunt mișcări spre viitor. Utopice sau nu, revoluțiile merg spre spre viitor. Spre ce au mers revoluțiile din 1989? O spune istoricul britanic Thimothy Garton Ash: „Revoluțiile din 1989 au fost revoluții orientate spre trecut”. Spre întoarcerea istoriei de unde ea a fost întreruptă. 1989 a însemnat ieşierea dintr-o revoluţie eşuată (cea bolşevică) şi întoarcerea la starea naturală anterioră. Spre înapoi.

Să nu lărgim mai mult decât este necesar dicuția și luând în considerare teoria lui Garton Ash să ne întoarcem la cazul nostru. A fost revoluția din decembrie 1989 o „revoluție spre trecut”? Avem beneficiul celor mai bine de treizeci de ani trecuți în formularea unui posibil răspuns. Aș fi tentat să spun că da. Cu siguranță mobilul principal a fost „să scăpăm”. De comunism, unii, de lipsuri materiale, alții, de dictatură, unii, de Nicolae Ceaușescu, cei mai mulți. Bineînțeles, a scăpa din ceva nu a însemnat automat că îți propui sau îți imaginezi un viitor.

Limitele au fost vizibile în momentul în care Ion Iliescu a impus fără mari probleme viziunea sa, a unui comunism ameliorat, o adaptare românească a „glasnost” și „perestroika”. Dacă românii au făcut un pas uriaș înainte, recuperând decalajul inexistenței unei opoziții consolidate sau a unor încercări de reformă a comunismului prin jertfa din decembrie, s-au trezit tot la coada plutonului prin întoarcerea la niște setări deja depășite spre finalul anului 1989. Abia după căderea lui Gorbaciov și dezmembrarea URSS establishmentul de la bucureşti a înţeles că reforma comunismului nu este posibilă şi s-a întors spre singura variantă rămasă: american way of life. Dar nu democraţie.

Să revenim. Cum ne dăm noi seama că Garton Ash a avut dreptate în ceea ce ne privește, în afară de revizuirea evenimentelor în sine? Să ne uităm, de exemplu, la ceea ce societatea românească a valorizat imediat după 1990: redescoperirea „epocii de aur interbelice”. Societatea românească, având ca motor principal al primilor ani de postcomunism intelighenţia plăpândă, a găsit varianta cea mai simplă de a camufla propria lipsă de opoziție din perioada ultimilor ani teribili de regim personal al lui Nicolae Ceaușescu.

A inventat „rezistența prin cultură” și a pus în paranteză toți cei aproape 50 de ani de comunism, întorcând cultural intreaga societate în anii ‘30. Ducându-ne de fapt pe toți într-un trecut pe care l-au prezentat în culori vii ca fiind „de aur”, în contrast cu negrul comunism ce a venit după și cu un viitor obligatoriu mizer. Omiţând cu bună ştiinţă sau ignorând cu seninătate că elogiază un model defect şi defunct. România interbelică nu este un model funcţional şi are atât de multe aspecte negative, încât  ideea de a o oferi drept model, cu tot cu intelectualii ei, seamănă cu a povesti unor copii basme.

Totuşi, această „recuperare” s-a făcut, iar astăzi majoritatea românilor consideră, aşa cum am spus, perioada interbelică ca o epocă de aur întreruptă barbar de venirea comuniştilor. Cei care nu sunt fermecaţi de această percepţie au rămas în schimb blocaţi în perioada de relativă bunăstare a anilor ‘60-’70, îngroşând rândurile a ceea ce presa numeşte „nostalgicii comunişti”.

Se pot spune mai multe pe subiect, sunt sigur, şi mai bine, dar în esenţă problema societăţii noastre este că trăim în această paradigmă de timp compus asemănător gramaticii engleze („trecutul continuu”), desenat încă din anii ’90 de un început care nu a mai fost continuat.

Trăim în trecut pentru că ne-am orientat de la bun început spre el.        

Mădălin Hodor este istoric.