Continentul gri din România

Spre deosebire de „Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității”, publicată de editura Ariergarda – cartea  lui Daniel Vighi la care a lucrat până în ultima clipă, scrisă  alături de Viorel Marineasa, reconstituind din dosare CNSAS o istorie culturală timișoreană sub lupa Securității, mai există un continent gri în societatea românească. E un continent pe care îl târâm după noi, l-am adus de dinainte de 1989. 

Pentru scurt timp a fost pe punctul de a fi aruncat peste bord, dar mai apoi Mineriadele din anii ’90 au schimbat cursul istoriei care părea glorios-naiv-inocent-salvatoare ca în filmele care se termină cu happy end, „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Continentul acesta gri e  oglinda care reflectă traumele noastre, complicitățile, angoasele de atașament vinovat, natura permanent-dubitativă, inerțiile. Continentul gri e frâna.  

Acest continent are  natură  paradoxală, extrem de sensibilă, pur disonant-cognitivă,  îl vezi și nu îl vezi, e ca pisica din experimentul lui Schrödinger. Aparent prezent sau aparent absent, independent de actul observării, el este acolo în mijlocul societății românești ca într-o sufragerie plină de lucruri de care nu ne hotărâm să ne lipsim, să le aruncăm, pe altele să le reparăm, să le vindecăm.

Continentul gri ocupă atât de mult spațiu încât tot ce facem ține cont în mod inconștient de existența interioară a acestui continent gri. Cam alambicată existența acestui continent – îl vezi și nu îl vezi pentru că totul devine greu de mișcat, de dislocat, de schimbat. În mod inconștient. Acest continent gri, cu tot cu natura lui paradoxală, pe care îl tragem după noi cu greu, dar nu ne despărțim de  el.

Uneori chiar îl lustruim, muncim la el, curățăm, facem ce putem să nu moară, să nu dispară. Uneori devenim conștienți de natura bolnăvicioasă a acestui continent gri, ne declarăm profund deranjați de faptul că tragem acest continent gri după noi, însă exercițiul acesta dramatic e doar lamentație auto-justificativă a statutului de victimă.

În faza asta, de lamentație, suntem ca bocitoarele – ne plângem de milă, ne smulgem părul din cap, ne dăm în plin spectacol de ură de sine, scenariul e același. Mereu.

„România e de kk…t. Românii sunt proști. Românii sunt incapabili. Toți politicienii sunt hoți”, niciodată însă responsabilitatea nu este a noastră personală. Alții sunt de vină, dom`le. 

Continentul gri care ne conține pe toți, nu e al nostru, întotdeauna e al altora, ei sunt de vină, ei sunt hoți, noi suntem puri. Ne mișcăm greoi pentru că nu avem loc unii de alții. Când prea rapizi, când prea înceți, când înflăcărați, când devitalizați și lipsiți de orice orizont. Atunci când devenim conștienți de continentul gri, e ca o privire ochi în ochi, e ca o privire în hău, amețitoare. Am putea face asta, știm că am putea să spulberăm continentul gri, curajul ține însă puțin, curajul e ceva ce se risipește rapid pentru că această natură paradoxală blochează orice început.   

Chiar și acest text este, aparent, o lamentație. Cartografierea continentului gri din interiorul continentului gri, dar, paradoxal, și din afara lui. A fost o vreme în care totul părea posibil, să ne scuturăm de continentul gri, temperatura istorică l-ar fi ajutat să facă implozie. Mă gândesc la Daniel Vighi și generația lui – Ion Monoran, Viorel Marineasa, George Șerban, Florian Mihalcea, Vasile Popovici, Ion Monoran – lista poate continua, și istoria căderii regimului dictatorului Nicolae Ceaușescu care a început la Timișoara în zilele unui decembrie blând, numai bun de făcut Revoluție. 1989, decembrie.

Poetul Ion Monoran a oprit tramvaiele pe 16 decembrie 1989 în Piața Maria, lângă domiciliul lui László Tőkés, acolo unde se adunaseră timișorenii. Istoria îl numește pe poetul Ion Monoran  „Omul care a oprit tramvaiele”, mulțimea l-a urmat, timișoreni au ocupat străzile, au ținut piept regimului opresiv, unii chiar cu prețul vieții. Mămăliga a explodat.

Scriitorii nu au făcut decât să dea glas hotărârii mulțimii de a călca în picioare un regim totalitar. Au articulat un discurs antitotalitar. Balconul Revoluției pe 20 decembrie, căderea regimului, moartea Ceaușeștilor, Ion Iliescu și FSN și toată istoria care i-a urmat, de pervertire a idealurilor Revoluției, de confiscare a istoriei. Proclamația de la Timișoara, un document utopic. 

Continentul gri a intrat silențios din 1989 în 1990, a traversat granița istorică silențios, în timp ce românii strigau Libertate. Continentul gri s-a cuibărit  în noi de atunci. Ne-a mobilat cu propriile-i idiosincrazii care au devenit ale noastre. Am devenit căldicei cu episodice ruperi de lanț. Cartea „Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității” începe cu un citat „Râde, domnule, de noi, istoria. Se prăpădește de răs!”. Și într-un fel continentul ăsta gri râde de noi, el e istoria noastră.