Dragoș Aligică despre „falimentul a ceea ce numim dreapta intelectuală sau conservatorismul românesc”

Într-un dialog cu jurnalista Ramona Ursu, Dragoș Paul Aligică, profesor la Facultatea de Adminstrație și Afaceri de la Universitatea București și Senior Research Fellow al F. A. Hayek Program for Advanced Study in Philosophy, Politics and Economics, la Mercatus Center, George Mason University, a vorbit despre motivele care ar fi provocat recenta sa „ciocnire” publică cu purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, Vasile Bănescu.

În cadrul aceluiași interviu, profesorul a vorbit și despre cum s-a ajuns,  în opinia lui, la „falimentul a ceea ce numim dreapta intelectuală românească sau conservatorismul românesc”, exprimându-și totodată și regretele, dar și speranțele legate de acest subiect. 

Ramona Ursu: Publicul care vă urmărește pe Facebook a asistat, de curând, la un episod încordat între dumneavoastră și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR. Au existat o serie de reproșuri pe care i le-ați făcut dumnealui, au intervenit în discuție și alte personaje publice, din rândul intelectualilor, unii i-au luat apărarea domnului Bănescu. Totuși, pentru publicul care nu a înțeles cum a apărut această tensiune, despre care chiar domnul Bănescu spunea că nu înțelege ce îi reproșați, ne puteți explică firul logic al acestui episod? Când a pornit, de unde, are ramificații mai vechi?

Dragoș Paul Aligică: Episodul la care faceți referire este doar un incident dintr-o lungă serie de fricțiuni apărute în mediile sociale și în mass-media în acest an, în jurul evenimentelor tragice legate de războiul din Ucraina. Am să răspund mai degrabă la acest nivel mai general, pattern-ul general fiind cel care contează, nu atât de mult incidentele particulare.

În ceea ce mă privește, am încercat mereu să refuz să îmi modelez conținutul, forma sau intensitatea intervențiilor mele publice în funcție de dictatele trendurilor zilei, prioritățile autorităților propagandistice dominante sau coteriilor mai mult sau mai puțin ad-hoc formate pe internet. Când simt că nu e posibil să mă exprim în turbulența și toxicitatea mediului creat de factorii de mai sus, prefer să mă abțin. Nu știu dacă am reușit întotdeauna. Dar asta se aplică la întreaga mea prezență publică și publicistică și nu a existat nici cel mai mic motiv să fac excepție de la asta, în acest caz al războiului din Ucraina.

În cazul conflictului ruso-ucrainean, ca întotdeauna, am făcut în mod repetat eforturi să explic rațional și fără emfaze dramatice și inutile poziția mea. Ca întotdeauna, există un nucleu de persoane care în astfel de situații de excitare propagandistică este luat de val, devine impenetrabil la discursul rezonabil și se dedă unor excese de atitudine, limbaj și uneori de comportament. Sau – poate mai grav – caută să speculeze din considerente personale conjunctura, depășind în proces limita bunului simț și a normelor de interacțiune socială decentă…

Sunt de acord cu dumneavoastră în ceea ce privește faptul că, întotdeauna, în culisele istoriei, imaginea este diferită de ceea ce opinia publică cunoaște, însă dincolo de aceasta, în ceea ce privește Ucraina și invazia Rusiei, sunt gropile comune, atrocitățile, bombardarea infrastructurii civile, a spitalelor, a teatrelor, a școlilor. Există violurile asupra minorilor și femeilor. Ceea ce spuneți, însă, ține de tipul de analiză istorică care, în mod sigur, se va realiza când războiul se va încheia.

Am sa fiu foarte direct: gropile comune, atrocitățile, violurile, bombardarea infrastructurii civile, a spitalelor etc. sunt o realitate abominabilă. Punct. Nu e nimic de discutat aici. 

A lua însă această realitate și a o transforma într-un pretext pentru un fel de concurs național de reacții pe Facebook, mi se pare un abuz și o lipsă de respect la adresa tragediei umane însăși.

A transforma  evocarea unor atrocități în subiect de interminabile discuții online, cu aplauze și premii reciproce pentru cele mai reușite, dramatice, grandilocvente reacții moral-emoționale și cu deplângerea sau înfierarea celor considerate de un autodesemnat juriu ca nesatisfăcătoare sau inadecvate, mi s-a părut ceva dizgrațios și regretabil. Nu particip la așa ceva și cu atât mai puțin nu sunt sensibil la formele de șantaj retoric care evocă „violul” sau „gropile comune” pentru a câștiga puncte într-un joc trivial sau pentru a pretinde că „îți pasă” și că discuți „lucruri serioase”…

Doi: Nu e vorba de „analiză istorică”. Consider că în ceea ce privește chestiunea evoluțiilor din regiunea Mării Negre (care, departe de a se reduce la actualul conflict dintre Rusia și Ucraina, este, în acest moment, una dintre cele mai complexe teme geostrategice contemporane) există o abordare profesionistă și una diletantă. În ceea ce mă privește, am ales să încerc să stau cât mai departe de cea diletantă. Nu atât pentru că m-aș considera cine știe ce profesionist, cât pentru că – înainte de orice – spectacolul dat de diletantismul scăpat de sub control în astfel de situații îmi provoacă o stare inconfortabilă: un amestec de iritare, amuzament și nausea. O astfel de distanțare instinctivă și tacită implică anumite constrângeri atât în natura abordării cât și în natură expresiei publice…

Puteți să elaborați? Poate unii se vor întreba dacă emoția și entuziasmul civic sunt condamnabile… 

De aceea precizez că tot ce am zis nu înseamnă că entuziasmul diletant și civic nu este de apreciat până la un punct. Dar pur și simplu, dincolo de rezervele mele naturale identificate mai sus, este o regulă destul de ușor de înțeles că atunci când se întâmplă ca tu, personal, să ai niște proiecte profesionale specifice legate de marea temă a momentului, este contraindicat să țopăi zilnic în forumurile publice acționând ca agent de influență, purtător activ de propagandă sau să te exprimi în manieră pur emoțională și necontrolat-subiectivă pe Facebook și în mass media. Mi se pare ceva de domeniul evidenței, dar – din câte am văzut – lucrurile nu par evidente tuturor.

Trebuia neapărat – am fost somat – să cânt într-un cor în care nu voiam să cânt, sub o baghetă pe care nu o recunosc drept autoritate, să subscriu unor poziții despre care mi se părea că, deși erau de bun simț, deveneau – prin însăși insistența de a fi transformate în edicte morale, pseudo-filozofii și obligații sociale – devalorizate și golite de sens. Am refuzat.

Revenind, ce acuzații vi s-au adus și care v-au deranjat? Va reproșați ceva?

Având această conduită personală, probabil că era mai prudent să menajez chiar și mai mult decât am făcut-o sensibilitățile oamenilor care erau luați de val. Trebuia să fiu mai ferm în a semnala public că le înțeleg și apreciez până la un punct fervoarea civică, umanitară și belicoasă. Sunt situații excepționale și excitarea era excepțională, se cerea deci un semnal în tușe mai groase, pe măsura fenomenului însuși.

De asemenea, nu am fost suficient de ferm atunci când foști studenți și colaboratori ai mei au organizat un mecanism de achiziții și transport de medicamente în Ucraina. Trebuia să fiu mai hotărât în a le spune celor intrați în această stare de hiper-excitare moralist-belicoasă și inchizitorială că energiile și bunele lor intenții sunt mult mai bine folosite contribuind la acel efort umanitar… M-am limitat la a face anunțul public, la a face un apel la donații și am considerat că prin asta am bătut suficient de elegant obrazul ca lucrurile să aibă o încheiere naturală… Și n-a funcționat… În cele de mai sus constă, cred, în esență, partea mea de responsabilitate.

Așa, m-am trezit însă etichetat în scris, la pachet, negru pe alb și în mod public, drept „mânuitor de sofisme”, mi-a fost chestionată „onorabilitatea”, „onestitatea” și „moralitatea” etc. Și nu de oricine. Nu cred că trebuie să fie nimic de mirare sau să pară un mister că atunci când te trezești calificat ca atare (și asta nu o singură dată, ci repetat, ca parte a unei îndelungi campanii de innuendo), vine un moment în care trebuie totuși să tragi o linie și să atragi atenția că s-a depășit măsura.

M-a deranjat? Dacă da, a fost din două motive. Venea de la cineva de la care nu mă așteptam în niciun fel și față de care conduita mea publică și privată fuseseră impecabile. De restul nu-mi păsa… Și doi, să spunem și asta: activitatea mea din ultimele luni a însemnat, între altele, dezvoltări de colaborări instituționale cu organizații și specialiști de profil din SUA și Marea Britanie, cercetări legate de reziliența națională a României în fața unor șocuri externe sau interne, proiecte dezvoltate cu colegii polonezi privind evaluarea și analiza situației refugiaților ucraineni în Estul Europei, proiecte de factură academică ce implică parteneriate cu colegii din Kiev și SUA, inclusiv activități de teren în Ucraina, organizarea unei serii de evenimente legate de situația și scenariile geostrategice în zona Mării Negre, inclusiv o serie de evenimente publice în prima parte a anului viitor pe teme de război hibrid, reziliență națională, cybersecuritate și geo-economie cu relevanță directă pentru regiune și țara noastră.

Acesta este o parte semnificativă a portofoliului meu și ea poate fi identificată ușor, pur și simplu urmărind seria notificărilor publice cu privire la această tematică, făcute pe Facebook și prin alte mijloace și canale asemănătoare.

M-aș fi bucurat dacă s-ar fi arătat de către cei interesați un interes minimal pentru asta și nu unul excesiv pentru non-conformismul meu față de așteptări șablonarde de tip „manifestări Facebook” sau aderența mea la implauzibile și incoerente doctrine „morale”, improvizate pentru a raționaliza ceea ce era deja o încălcare a unor norme elementare de interacțiune și comportament civilizat între colegi de breaslă.

Să concluzionez: faptul că din motivele de mai sus am refuzat să mă implic într-o serie de manifestări -o mare parte dintre ele justificate de bune intenții- dar toate superficiale,  inutile, disfuncționale și de multe ori regretabile, mi-a atras o adversitate a unora care, prinși de valul emoțional și propagandistic, au găsit de cuviință să se manifeste în modurile mai sus menționate.

În afară de episodul legat de Ucraina, există și alte subiecte mai vechi care au dus inclusiv la schimbul de replici tăios cu Vasile Bănescu, dar și cu alți intelectuali?

Aș prefera să ne limităm aici cu discuția și analiza acestui episod. Dincolo de pattern-ul general explicativ la care am apelat mai sus, există și multe lucruri delicate în spatele acestui episod și nu are sens să deschidem această cutie a Pandorei. În acest caz nu mai e vorba de intelectuali sau de erori intelectuale prin omisiune sau comisiune… Există și un alt tip de palier, cu alte resorturi, în această –altfel inexplicabil de lungă, intensă și dezaxată– campanie despre care discutăm. Pot specula cu privire la ele, dat fiind faptul că firele care leagă lucrurile se pot trasa destul de transparent, din simple date publice. Dar nu o voi face.

Amestecul sordid de interese oneroase, activități sub acoperire, trafic personal sau în grup de capital simbolic și politic, turnătorie, mercantilism ideologic, infiltrare de mișcări politice și ideologice, la care se adaugă malpraxis-ul și încălcarea codului profesional în gerarea unor activități și misiuni altfel normale în orice sistem politic și de guvernanță național modern, ar face să mutăm discuția într-o direcție care pur și simplu nu mă interesează. Am luat act de ea și mă limitez la atât.

Cu totul alta este direcția pe care aș vrea să o iau în acest dialog public al cărui prilej ați avut amabilitatea să mi-l oferiți… Dat fiind faptul că o bună parte din întâmplările mai sus menționate au avut loc sub stindardul și în numele a ceva numit „dreapta intelectuală românească” si „conservatorism românesc” aș vrea sa folosim acest episod ca pretext pentru a discuta despre ceea ce se prezintă azi drept mișcare de idei și doctrinară de acest gen, în mediul cultural si intelectual din România…

Magnitudinea falimentului mișcării de idei și culturale de dreapta din România

Problema face parte din lista de teme. Cum ați caracteriza mediul intelectual din România?

Caracterizarea pe care mi-o cereți se subînțelege din această decizie a mea, anunțată public: seria de incidente asociate cu episodul la care făceam referire m-a pus în situația de a marca explicit și oficial distanțarea mea fermă și radicală de orice asociere cu (sau responsabilitate pentru) ceea ce se prezintă în aceste momente drept mișcare intelectuală sau culturală „conservatoare” sau „de dreapta” în România. 

Turnura pe care au luat-o lucrurile, reacțiile publice și de culise, pattern-ul de atitudini personale față de mine, care se degajase oricum de multă vreme, m-au obligat să recunosc ceea ce vedeam, dar refuzam să accept și internalizez, anume: că nu sunt afin cu acești oameni, cu ce vor să reprezinte, cu retorica lor, cu pozițiile pe care le iau și în general cu imaginea pe care o proiectează în jurul termenilor de „dreapta” și de “conservatorism” românesc. Mai mult, am realizat magnitudinea falimentului a ceea ce se prezintă azi drept mișcare de idei și culturală țesută în jurul acestor termeni.

Și astfel cercul s-a închis și pentru mine: așa cum începând din 2011-12 m-am rupt de orice asociere politică partinică, adică de orice asociere cu partidele din România, toată această poveste mi-a oferit prilejul să mă rup de orice asociere ideologică sau intelectuală cu dreapta intelectuală conservatoare românească. Nu am ezitat.

Legat de această ruptură, aveți ceva să vă reproșați?

Așa cum am mai spus-o și mă repet aici, ce îmi reproșez este că nu am făcut acest lucru mult mai devreme, că am lăsat convențiile sociale, speranța stupidă, nostalgia și comoditatea să îmi dicteze atitudinea fată de ceva ce îmi era deja evident, dar refuzam să recunosc. Justificarea mea? Am fost convins – sau m-am autoconvins – că am o obligație față de un proiect doctrinar, ideologic și intelectual în România. Plus vanitatea naturală a oricărui intelectual care vrea să fie relevant. În fața evidenței aduse însă de acest episod prelungit, trebuia să mă înclin. Oricâtă vocație doctrinară ai avea (sau vrei să crezi că ai), vine un moment în care simțul inadecvării și al ridicolului primează…

Să mă opresc însă aici cu această notă personală. Să subliniez că iau cele de mai sus doar ca pretext. Până la urmă, relevanța publică a acestei poziții exprimate de mine este minimă. Nu am nici cea mai mică autoamăgire privind rolul și poziția mea sau importanța mea socială ca să fac din toată chestia asta un capăt de țară. Ce vreau să fac însă este să folosim acest pretext pentru a discuta puțin ceea ne este evident tuturor, dar refuzăm să recunoaștem și discutăm în mod deschis public: anume eșecul total, abisal și incontestabil a ceea ce numim „dreapta românească” intelectuală sau „conservatorismul românesc” oficial.

Dacă ar fi să faceți o listă cu trei lucruri puternice și trei slabe ale acestei mișcări intelectuale, în ceea ce privește relația cu societatea, cum ar arăta această listă?

Se cuvine să încep, în ordinea firească a curgerii conversației până acum, cu partea deficitară. Punctul de plecare este pur constatativ. Dacă ne uităm spre centru-dreapta, la palierul instituțional și organizațional, ce observăm? Nimic. Zero. O ruină, ici și colo. O amintire vagă cu privire la ce a fost și ceea ce ar fi putut fi. Vorbim despre un eșec de magnitudine istorică.

Ce v-ați fi așteptat să fie și nu este?

După 30 de ani nu există instituții de profil, nu există infrastructuri, nu există platforme media, nu există televiziuni, nu există asociații civice, nu există instituții naționale de educație. În această ultimă privință, a educației și diseminării, există câteva eforturi meritorii și lăudabile, dar ele sunt mai degrabă eforturi personale. Dar când vine vorba de instituționalizare, de acțiune colaborativă colectivă la nivel național, chiar și țările din America Latină stau infinit mai bine decât România (vezi, de pildă, universitatea privată Francesco Marroquin din Guatelemala sau nenumăratele licee private din acel spațiu).

Dați-mi voie să spun că iau asta ca un paradox: După ani de zile în care nu se poate spune că reprezentanții semnificativi ai ideilor conservatoare de centru-dreapta nu ar fi avut poziții importante în arhitectura politică și administrativă a țării, nu observăm rămasă în urmă nici o construcție instituțională de factură doctrinară sau civic-politică. Nimic. Este pur și simplu o constatare.

Unde este, de pildă, marele think-tank de centru-dreapta românesc!?

Se pare că nu am fost capabili să construim și să menținem unul în ultimele trei decenii. Nu avem așa ceva nici măcar la nivelul de funcționare în asociere cu partide politice, în contextul în care, dacă nu mă înșel, există în acest moment în România și un cadru legal explicit în acest sens. Nu mai vorbesc că nu există nimic de profil ca entitate autonomă politic, independența de stat sau de partide. Pur și simplu nu există nimic în peisaj. Zero.

Intelectualii de centru-dreapta sunt incapabili să se organizeze într-un think-thank care să ofere o perspectivă solid-doctrinară.

Acesta ar fi primul punct slab, în opinia dvs.  

Da. Absența oricărei amprente socializante sau a unui vehicul instituțional de profil. Dar, să recunoaștem: un think-tank este o construcție oneroasă. E un potențial centru de putere și legitimitate în orice peisaj național și presupune un joc diplomatic, instituțional și un exercițiu bugetar care poate că depășesc capacitățile noastre individuale și agregate în acest moment istoric.

Să ne uităm, așadar, la ceva mai simplu: Noi vorbim despre ideologie, doctrina „adevărată de dreapta”, „adevăratul conservatorism” etc, dar noi nu avem acum nici măcar o platformă mediatică elementară care să funcționeze cu o perspectivă solidă ancorată intelectual și doctrinar în centru-dreapta.

Cum este posibil ca o constelație de intelectuali și figuri publice (extrem de talentați ca scriitori și publiciști – și iată, am dat aici și primul din punctele forte pe care mi le-ați cerut) și care, altfel, își petrec o bună parte a timpului scriind pro-bono în rețelele sociale, să fie incapabili să se organizeze ca grupare culturală și echipă națională și să proiecteze o politică editorială sau o identitate doctrinară? Cum e posibil să nu realizeze după atâta timp că ar putea capitaliza un efort și o expunere care au oricum loc într-o manieră haotică și disfuncțională și ar putea transformă asta, printr-un proiect colectiv, într-un win-win personal și public!? Este greu de înțeles…

Și astfel avem următoarea situație: pe de o parte, clamăm identități ideologice și facem un mare caz de branduri cum ar fi cel de „conservator adevărat”, om „adevărat de dreapta”, orientare „cu adevărat occidentală” etc. Pe de altă parte, nu facem nimic ca să avem o minimă infrastructură publicistică și social media pentru a articula, proiecta, elabora, disemina aceste constructe și retorică aferentă în relație cu societatea.

Altfel spus, clamăm o „mișcare” ideologică și doctrinară, pur și simplu făcând abstracție de necesitatea unor instrumente și forme moderne de comunicare publică și de educație publică. Ca și cum curentele politic-doctrinare se constituie și operează pe persoană privată și pe contul de Facebook.  Și este greu de înțeles cum s-a ajuns aici, pentru că nu este atât de costisitor să creezi și să menții în ziua de astăzi o platformă sau o publicație națională online.

Să nu fiu înțeles greșit: această impotență instituțională și organizațională este mai vastă. Vedeți cazul GDS și a așa-numitului „dialog social” de la care se revendică și cu care se legitimează. Vedeți discrepanța între potențialul existent acolo timp de decenii și starea actuală de irelevanță, iresponsabilitate și decrepitudine la care a fost adusă această entitate de liderii ei. Dar asta este o discuție separată, în sine.

Și care ar fi al treilea punct slab?

Central în toate cele de mai sus este chestiunea substanței ideologice sau doctrinare a ceea ce numim „conservatorism” sau „dreapta românească”. Dați-mi voie – dacă tot ne-am apucat – să zic câteva cuvinte și despre asta, ca un al treilea punct al listei. Aici lucrurile sunt cu adevărat bulversante: ce trece în acest moment drept „doctrină” și e luat în serios în această privință este de fapt o serie de clișee ideologice și de platitudini intelectuale care pot suna bine și frumos sub aspect de cuvântare electorală sau, în cel mai bun caz, de genealogie intelectuală. Dar care, în realitate, funcționează precumpănitor într-o manieră nostalgic-muzeal-etnografică și nu ca element viabil în orientarea politic-ideologică a societății noastre în secolul 21.

Nu vreau să fiu înțeles greșit: acest aspect muzeal-etnografic și spiritual-nostalgic (unii numesc asta „mitologie politică”) este extrem de important în toate constructele doctrinare și ideologice. Din păcate, este un element insuficient. Necesar, dar nu suficient.

Suntem în secolul 21 și trecem printr-o mare realiniere ideologică care bulversează structurile tradiționale sub toate aspectele lor.

Este adevărat: nu doar la noi, ci peste tot în lume plutește o situație de confuzie inerentă marilor realinieri și tranzițiilor asociate reconfigurării marilor clivaje. Dar alături de confuzie există și eforturi de regândire, de reașezare, de analiză lucidă.

În România nu ne putem purta ca și cum suntem deasupra sau paraleli cu toate astea. Ca și cum noi – confruntați cu aceste formidabile incertitudini și provocări – am avea soluții și formule gata făcute, la pachet, acolo unde contemporanii noștri – mulți venind din culturi și tradiții intelectuale și naționale mult mai vechi și galonate –  bâjbâie și încearcă să se repoziționeze ezitant și defensiv. Nu putem recicla la nesfârșit clișee pașoptiste de secol XIX sau neo-lovinesciene de secol XX. Iar când o facem senin în numele „conservatorismului”, fără să simțim nevoia niciunei clarificări sau precizări suplimentare, intrăm deja într-un alt teritoriu…

Dar cum ați caracteriza momentul în care trăim acum, din punct de vedere doctrinar? 

Trăim un moment de mari bulversări și reașezări, de fervoare intelectuală, de căutări și experimente intelectuale în spațiul doctrinar și ideologic. Marea Realiniere. Intrăm într-un teritoriu necartografiat. Lumea românească trebuie – pentru a supraviețui în fața a ce va să vină – să fie parte a acestor căutări, să răspundă acestor provocări intelectuale, doctrinare, identitare.

Nu putem sta indefinit ancorați cu fața orientată către trecut și către formulele pe care le-au găsit înaintașii noștri pentru a gestiona clivajele și trendurile de la vremea lor. Trebuie să asigurăm într-adevăr o continuitate cu trecutul. Dar aceasta continuitate nu poate fi asigurată de vechi clișee pașoptiste și practica de a îmbrăca tot ce ne iese în cale în ele, în ideea ca ele sunt „Soluția.”

În acest punct aș vrea să spunem lucrurilor pe nume, dar fac asta cu mare grijă pentru că știu că preopinenții mei în ale dialogului social nu s-au dat înapoi de la  a schimba cu 180 de grade sensul pozițiilor și declarațiilor mele publice, cu o lipsă de scrupule și cu o lipsă de onestitate intelectuală incalificabile.

Apropos: îi deplâng pe autorii clasici traduși de aceștia. Cum se poate apăra un astfel de autor clasic, dus de mult dintre noi, în față abuzurilor, când am văzut la ce distorsiuni logice și morale se pretează acești hermeneuți când este vorba de autori în viață, despre care ei știu bine că îi pot întâlni pe stradă și se pot trezi cu obrazul bătut și confruntați față către față cu privire la malpraxis-ul și josniciile comise la adresa lor.

Să revenim. Așadar, să spunem lucrurilor pe nume: neo-lovinescianismul pare să fie în acest moment o frână în calea ajustării la realitate, un blocaj, o patologie intelectuală care duce la o ecranare a percepției realității și trendurilor. Tot ceea ce a mai rămas din această – pe vremuri și în alte condiții – vitală poziție este o serie de șabloane, de formule, marea majoritate folosite cu un nou rol: virtue signaling. Este suma comodităților noastre intelectuale și a conformismului nostru social, dar, mai ales, un simptom al perimării resurselor noastre informaționale într-o epocă a abundenței informației.

E un fenomen fascinant: toate complexele noastre culturale și identitare își dau curs acum în aceste forme agresive și sterpe ale îmbrățișării mecanice a dogmelor sincronismului, așa cum au fost ele expuse și codificate la începutul secolului 20 într-o țară la semi-periferia lumii occidentale și așa cum au fost reformulate la sfârșitul războiului rece și începutul tranziției post-comuniste, într-o țară prinsă în începuturile turbionului istoric al noii ordini globale.

Suntem totuși acum, în secolul 21, într-o nouă configurație, iar la două clicuri de noi – indiferent unde ne-am află în lume, atât timp cât avem conexiune la internet și acces liber și necenzurat la acesta – ni se relevă evoluții bulversante în tehnologie, ideologie, dinamică socială și tectonică instituțională și geopolitică.

Pe scurt, lipsurile așa-numitului „conservatorism românesc” sau ale așa-numitei „drepte intelectuale românești” sunt departe de a fi minore și triviale. Repet: aici nu este vorba de a căuta responsabilități sau vinovății. Este pur și simplu o constatare cu privire la o stare de fapt. Asta aș vrea să fie tema reală pusă în lumină de episodul menționat de dumneavoastră ca pretext și început al dialogului nostru, nu micile incidente personale.

Ravagiile activismului cultural și academic occidental încă nu par să fi corupt oameni de carte și de cultură români.

Ceva bine s-a mai făcut? Au mai rămas în suspensie două puncte forte.

Îmi este ușor să vorbesc despre cultură și viață intelectuală românească în general, la modul superlativ, prin două exemple, două ilustrări care ne stau tuturor la îndemână în actualul moment al discuție noastre, decembrie 2022. O fac în mod simplu, natural, pentru că tot ceea ce voi face este să rememorez și să redau două reacții spontane pe care le-am avut recent.

Prima este legată de o incursiune în orice librărie mare din București. Dar efectul, impactul este probabil și mai mare dacă mergi la târgul de carte. Cantitatea și calitatea cărților expuse acolo – dacă devii atent la aspectul acesta agregat și nu rămâi blocat în căutările noastre specifice și focalizate cu care întrăm în mod tipic în librării sau târguri de carte – te copleșește.

Nu e vorba doar de traduceri. Deși și asta în sine e un indicator. Românii au o excepțională cultură a traducerilor, care în comunism a fost bastionul și vârful de lance al rezistenței culturale în această țară. Dovadă orice incursiune în anticariatele noastre. Traducătorii noștri, în speță cei din vremea comunismului, sunt eroi nerecunoscuți pe deplin ai acelei epoci.

Ceea ce au reușit împreună, această racordare granulară și de cele mai multe ori de mare finețe nu doar la marile, dar și la mai micile literaturi și culturi ale lumii – într-un tur de forță ce acoperă doar una sau două generații – este în sine un monument intelectual. Aș vrea să scriu odată mai mult despre acești oameni și ce înseamnă ei pentru o cultură periferică, nou venită la marea masă a modernității occidentalizante a secolelor 19 și 20 și a lumii globalizante a secolului 21.

Dar să revin: nu e vorba doar de numărul și calitatea cărților traduse, este vorba de lucrări originale, de toate felurile. În România anului 2022 se scrie, se studiază, se cercetează, se publică într-un ritm și la un nivel de calitate și seriozitate absolut remarcabile. Bogăția de teme, de resurse, de abordări pe care o oferă istoria și cultura României, așa cum o relevă aceste cărți, se dovedește copleșitoare. Lucrări bazate pe arhive, memorii, monografii, nuvele, romane, studii, albume, poezie. Și imensa majoritate cu standarde sau aspirații care nu au de ce să fie considerate ca inferioare celor occidentale.

Din contra, ravagiile activismului cultural și academic occidental încă nu par să fi corupt aceste generații de oameni de carte și de cultură români – mulți dintre ei puțin cunoscuți dincolo de granițele unor cercuri de specialiști, inițiați sau cititori fideli – care dau acum, cred eu, măsură unei vitalități naționale, culturale și intelectuale cu totul remarcabile și surprinzătoare.

Spun „surprinzătoare” pentru că, dacă ai revelația descrisă mai sus, nici nu-ți vine să crezi că asta – această vitalitate și strălucire ce explodează în rafturile ticsite – e tot România, atât de diferită de discursul autodenigrator încetățenit despre noi, atât de diferită de ceea ce pretind că spun statisticile comparative europene, atât de diferită de ceea ce se exhibă la TV și în social media.

Și am ajuns la ultimul punct…

Am să folosesc și aici tot o parabolă și tot printr-un studiu de caz. Evoc experiența avută la Muzeul Național de Artă al României și la o expoziție anume: „Nostalgie. Amintire. Regăsire. Peisajul european și ruină în secolele XVI-XIX”. Puteam să folosesc ca exemplu altă expoziție, din seria de expoziții temporare organizate de excelenta echipă de acolo.

Aceste expoziții sunt în sine mici bijuterii ale genului. Muzeul Național de Artă al României nu e nici Kunsthistorisches Museum, nici Tate, nici Prado, nici Smithsonian. Dar ceea ce reușesc să facă oamenii aceștia din decenta, dar totuși modesta noastră colecție națională este de fiecare dată un act de virtuozitate și magie.

Și există un efect asupra societății?

Ei dau prin asta un model și un standard pentru noi toți: chiar dacă nu suntem moștenitorii unor mari colecții regale sau imperiale, chiar dacă nu avem cele mai flamboiante resurse, iată, putem să fim nu doar la același nivel, dar putem chiar să ne punem imaginația și talentul la întrecere cu ceea a rămas mai bun și mai de calitate din tradiția breslei noastre venind din locurile mai privilegiate de istorie decât noi. Și o fac fără emfază, fără stridențe ideologice și, mai ales, cu modestie și fără pretenții salvaționiste sau de impact social grandilocvent..

Acești oameni și toți cei ca ei în toate domeniile vieții intelectuale și culturale românești (și, vai, n-am vorbit despre teatru, unde nu mă sfiesc să spun, suntem chiar în acest moment, cu toată stagiunea noastră relativ modestă, anul asta, în comparație cu ceea ce aveam în alți ani) la un nivel pe care puțini îl visează în marile orașe americane, acești oameni sunt, așadar, până la urmă, esența și centrul de greutate al acestei lumi intelectuale și culturale românești.

Și atât timp cât ei vor rămâne așa și acolo, nu vom avea nici cea mai mică dificultate să vorbim cu devotament, admirație și dragoste despre lumea intelectuală și culturală românească, dincolo de micile, măruntele și tranzitoriile incidente – de tipul celor ce au oferit pretextul discuției noastre – care o mai tulbură din când în când.