Radu Paraschivescu: Nu mă car din țară. Cerul este plumburiu 100%

Cărțile lui Radu Paraschivescu au făcut deja carieră în memoria colectivă, dacă ar fi să ne referim la „Ghidul nesimțitului”, „Cum gândesc politicienii”, „Orice om îi este teamă” sau „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”, dar și „Recviem vesel pentru tata”, publicată în 2020, o carte nostalgică, un „recviem metaforic” cum îl descrie chiar autorul, „o formă de pomenire a tatei, la fel cum recviemul e o slujbă de pomenire la catolici”. Ultima sa carte, „Podul Diavolului”, publicată la editura Humanitas anul acesta, s-a aflat în topul vânzărilor la Târgul de Carte Gaudeamus, care s-a desfășurat în perioada 7 – 11 decembrie la Romexpo. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi.

Am discutat cu Radu Paraschivescu, într-un interviu pe care l-a oferit pentru SunMedia.ro, despre cărți, dacă mai citesc românii, despre politică internă, dar și despre Putin, războiul din Ucraina și cum arată astăzi Europa după zece luni de război.

Ramona Ursu: Radu, cum a apărut „Podul Diavolului”, un roman care nu seamănă deloc cu celelalte romane pe care le-ai scris până acum, așa cum mărturiseai?

Radu Paraschivescu: A apărut în urma unei vacanțe care s-a desfășurat într-un loc foarte frumos si necontaminat de năvala turiștilor. O vacanță care m-a ajutat să văd si lucruri care nu se observă în prima instanță. Acest lucru m-a ajutat să am o hartă afectivă a ținutului Périgord, din Sud-Vestul Franței, unde mă aflam, și m-a ajutat, de asemenea, să fac niște trasee cu gândul la copilăria mea și la lecturile mele din Dumas. Iar unul dintre orașele în care, la un moment dat, s-au aflat mușchetarii domnului de Tréville era Cahors, așa că am vrut să văd și eu cum arată Cahors astăzi.

Sigur, arată cu totul altfel față de vremea lui Dumas, dar o parte din lucrurile de atunci, din construcțiile de atunci s-au păstrat, iar printre ele s-a păstrat un splendid monument de arhitectură militară care se cheamă Pont Valentré. Acestui Pont Valentré i se spune Podul Diavolului, pentru că umbla vorba că, daca nu toate, atunci majoritatea podurilor foarte vechi au niște blesteme, niște legende, niște povești țesute în jurul lor. Cât o fi cârlig de marketing, cât o fi adevăr istoric, este irelevant. Contează că poți găsi acolo sâmburii unei povești.

Cum ai găsit povestea ta?

Am găsit povestea legată de acest pod și de o localitate care se află la vreo 20 de kilometri, Saint-Cirq-Lapopie, un loc absolut splendid, semi-sălbatic. Acolo mi-a plăcut mie să închipui o dramă în care se mai și moare, și nu din cauze naturale. Scriind, mi-am dat seama de două lucruri: că este primul meu roman cu acțiune în afara României, în care vorbim despre anii noștri. Al doilea lucru este că – și poate că nu e prudent să dezvălui așa ceva – îmi recunoșteam o anumită influență din partea unui autor francez pe care eu l-am citit cu mare plăcere prin avioane și prin trenuri, Michele Busi.

La sfârșit, citindu-mi toată cartea, mi-am spus: „Mă, să știi că un pic seamănă, deși nu mi-am propus asta”. Este adevărat ca Busi are niște construcții un pic mai arborescente, o dramă mult mai pretențioasă. „Podul Diavolului” este un așa-zis policier. Nu respectă nici rețeta, nici structura clasică, deși există un malefic, niște victime, cartea este, de fapt, un fel de ilustrată de vacanță. Dar este o ilustrată de 350 pagini. Așa a apărut „Podul diavolului”, o carte cu dialog mult, o carte în care sper să se și râdă, pentru că există ceva umor, în ciuda victimelor care apar din când în când.

Dar este o poveste între tine și podurile lumii? Te leagă ceva de ele?

Mă leagă, pentru că podurile sunt niște elemente de conectare, sunt niște cratime din beton, fier sau lemn. O lume fără legături nu ar putea exista. Nu putem miza pe insularitate totală, pentru că totul s-ar sfârși. Un pod poate să lege multe lucruri, poate să lege culturi, nu neapărat maluri. Mă gândesc la marele pod din Istanbul, care leagă două continete. Avem acolo un mal european și un mal asiatic. Pot să lege forme de arhitectură, aglomerări umane, idei. Prin urmare, da, mie îmi plac și îmi place arhitectura lor, simbolul pe care îl conțin și îmi place și felul în care ele te provoacă să le calci cu piciorul, cu mașina, cu tramvaiul, cu ce-o fi.

Dacă ar fi să ne imaginăm Podul lui Dumnezeu, cum ar fi el pentru scriitorul Radu Paraschivescu?

Podul lui Dumnezeu… Ar fi podul lipsei de griji, în primul rând. Ceea ce este utopic. Englezii spun că utopia este paradisul proștilor, și spun bine ce spun. Ar putea fi un pod compus din dulciuri, iar asta mi-ar valorifica într-un fel copilăria. Și ar mai putea fi acel pod pe care tu să mergi știind că ai făcut numai bine, iar asta-i cel mai complicat. Așa ceva nu se poate, nu există trotuar, nu există asfalt, nu există promenadă pentru așa ceva, pentru o arcuire de piatră sau din ce-o fi pe care tu să pășești știind că nu ai făcut nimic rău. Un astfel de pod ar fi o formă de ideal spre care nu poți decât să aspiri, pentru că idealul este de neajuns, de unde și numele.

Cred că așa ar putea să arate Podul lui Dumnezeu, un pod al binelui făcut fără urmă de rău.

În 2019 o informație despre care deja știm și despre care se tot discută arată că România este pe ultimul loc în UE în ceea ce privește consumul de carte. Cum simți tu statistica asta?

Mă uit în jur, la data și la ora la care facem interviul acesta (o zi de început de săptămână, de la finele lunii noiembrie, în jurul prânzului – n.r.), și văd că sunt trei oameni într-o librărie foarte mare. Momentul este un pic diferit, dar compar cu perioada de dinaintea Sărbătorilor pe care am văzut-o la o librărie din Roma, unde erau patru cozi la patru case. Și la fiecare coadă erau câte 10 – 12 persoane de toate vârstele. Compar cu o librărie din Viena, unde am văzut ceva identic. Este adevărat, momentul era cu vreo două-trei săptămâni înainte de Crăciun, dar nici acum, când vorbim noi, nu mai este foarte mult până la Crăciun.

Atunci, decalajul nu mă surprinde, știu ca stăm prost. Nu îmi cade bine că meseria pe care o practic nu se bucură de ecoul pe care, poate, l-ar merita. Există aceste târguri de carte, un fel de bandaje, pe care noi ni le punem pe rana asta a cititului precar și șubred. Și ne iluzionăm că, fiind înghesuiala în zilele de târg, tot așa este și în rest, Nu, nu este deloc așa.

Care ar fi explicația pentru această lipsă acută de lectură?

Înainte de 1989, voiai să citești, dar nu prea aveai ce. Sau ceea ce citeai era forfecat de cenzură. Țin minte „Numele Trandafirului” a lui Eco, care a apărut prima dată la Editura Dacia din Cluj și care începea fără început. Începutul fusele amputat. După ’90, spre deosebire de Austria, Franța, Norvegia, noi am avut de recuperat acel decalaj pe care ni l-au dat interdicțiile. Și am vrut să le avem pe toate: și filme multe, și baruri de noapte, și bowling, și cazinouri, filme porno, muzică hard rock, tot, tot, tot.

Ziua, având tot 24 de ore, iar alegerile diversificând-se, cartea a avut o pondere tot mai mică. Alte țări nu au avut acest handicap. Alte țări citeau democratic și liber tot ce voiau, de acum sute de ani. Acei oameni nu au fost nevoiți să își umple bagajul cu tot ce le-a fost refuzat în comunism.

Asta ar fi singura explicație?

O altă explicație este teoria sănătoasă a multora, și pe care nu o poți contrazice, anume că fără carte se poate trăi. Dacă ne uitam înspre politic, constatăm că este chiar bine fără carte. Avem oameni care spun „meseria mea este auto” și care sunt senatori sau nu-știu-ce. Avem troglodiți în parlament sau, mă rog, la limita fenomenului, și care nu par să fi deschis alte cărți în afară de cele de poker. Și poate nici pe alea.

Cartea nu este o nevoie primordială, iar ăsta s-ar putea să fie și alibiul multora. Fără carte poți trăi, nu poți trăi fără apă, fără lumină, fără sex. Dar fără carte trăiești. A citit toată lumea Shakespeare? Nu. Au trăit mai departe? Au trăit! Că mobilierul lor lăuntric arată altfel, da, dar asta știm noi, cei care citim. Dar ei nu știu, ei sunt fericiți în felul lor. Dacă își asigură nevoile imediate, primare, pe mulți nu îi mai interesează cartea. Si este foarte urât ce spun și foarte prozaic. Dar mi se pare o explicație. O alta nu mai știu.

Ar exista o soluție să mai recuperăm din acest handicap al lipsei de lectură?

Ministerul a tot promis înlesniri pentru editori, dar propunerile venite în acest sens nu știu cât ecou au avut. Cert este că avem o piață rahitică, într-o situație în care populația este sărăcită, în care omul trebuie să își acopere nevoile elementare. Iar în aceste condiții, cartea devine o frivolitate. Înainte nu era. Înainte exista o colecție care, de fapt, există și acum: „Biblioteca pentru toți”. Și se numea „pentru toți” și datorită prețului.

O carte costa, 4 sau 5 lei, raportat la salariile care variau, în medie, între 2.500 și 3.500 de lei. O carte era accesibilă. Nu erau cărți de mizerie, nu era zgura, erau cărți adevărate, repet, forfecate ideologic. Acum, toată lumea reproșează prețul cărții. Da, pentru că au crescut toate prețurile și orice editor îți va face un calcul și îți va arăta că, de fapt, prețul lui nu avut o creștere sălbatică, ci este urmare a unor constrângeri în lanț și a unor scumpiri în lanț care îl obligă și pe el să umble la preț.

În aceste condiții, ce putem face pentru a ajunge cărțile mai ușor la cititori?

Nu cred ca avem perspectivă. Nu știu dacă există altceva decât gesturile individuale sau de grup, gesturile în urma cărora se dotează o bibliotecă școlară. Gesturile de genul celor pe care le fac Ioana Nicolaie și Mircea Cartarescu, prin Fundația Melior. Și Humanitas face asta și știu că, după o idee a Lidiei Bodea (directorul editurii Humanitas – n.r), s-a făcut o bibliotecă școlară unde nu exista nimic, în localitatea Scrioaștea din Teleorman. Dedeman face așa ceva cu Humanitas, dotează biblioteci școlare. Dar astea, repet, sunt exemple luminoase și care nu fac parte dintr-un program.

Mi-e greu să cred că se poate articula un program de stimulare a lecturii. Cum să o faci? Și mai este ceva: cel mai bun stimul pentru un copil, că despre ei vorbim în primul rând, este să vadă în jur că se citește. Ori dacă tata vine beat de la cârciumă, mama mai știu eu ce face, televizorul stă, în cel mai bun caz, pe telenovele, atunci copilul nu va citi. Pentru că el are încredere fatalmente în părinți și va crede că așa este bine. Fie să stai în cârciuma – nu zic, este bine să stai și în cârciumă, dar nu să te eternizezi – fie să te uiți la telenovele sau la show-uri politice. Atunci, copilul va prelua rețeta asta și o va duce până când el însuși va fi suficient de mare să aibă copii.

De multe ori repetăm ce vedem. Eu am repetat ce am văzut în casă. Tata era un cititor frenetic. Si mama citea, dar tata era obsedat de cărți, nu rata nicio noutate din cele care se puteau cumpăra. Era prieten cu toți librarii din librăriile importate din București. Mergea mereu să adulmece și o făcea într-o perioada când deja șurubul începuse să se strângă. Am crescut într-o casă cu pereți cu cărți și, atunci, lucrul astă, de a citi, mi s-a întâmplat firesc. Nu a trebuit nimeni sa mă îndemne, să îmi spună: „Hai, mai du-te și tu spre raftul ăla, ia vezi ce sunt obiectele alea. Scoate unul de acolo și vezi”. 

În condițiile astea vitrege pentru lectură, pentru piața de carte, totuși tu reușești să ajungi la un număr mare de cititori. Te vedem mereu în topurile de vânzări, vedem cozi consistente la autografe, atunci când lansezi o carte. Tu cum reușești?

Nici eu nu știu. Mie, dacă mi-ai fi povestit acum 20 ani, hai 25 de ani, că o să ajung sa fiu un autor al Editurii Humanitas și că lumea va sta la coadă la autografe, te-aș fi trimis urgent la un control, mi-aș fi dat seama că situația e gravă. Am reușit printr-un concurs de împrejurări. În primul rând, pentru că am ajuns la Humanitas în momentul în care în viața mea s-au deschis două căi: una bănoasă, iar eu, atunci, eram sărac-sărac, iar una mai puțin bănoasă, dar care se numea Humanitas. Am stat o noapte pe gânduri și am ales Humanitas. Pista bănoasă pe care am refuzat-o și-a închis porțile după trei-patru luni, ceea ce înseamnă că am avut un înger bun.

La Humanitas nu m-am dus cu gândul să devin autor Humanitas. Dar m-am dus pentru că știam ce face editura, îi vizitam la fiecare târg, în calitate de cititor, cumpăram cărți de la ei, îi invidiam puternic pe cei pe care îi vedeam la târguri în colivia aia unde își țin hainele, pentru că erau niște intimi ai fenomenului. Pe urmă, m-am și împrietenit cu acei oameni, ne facem revelioane împreună acum. Nu m-am gândit vreodată că o să pot publica 10 – 20 de cărți. Cred că declanșatorul a fost „Ghidul Nesimțitului”, care a fost o carte cu un titlu atrăgător, cu o perioadă bună de publicare, înainte de criză, cu o mașinărie de marketing care a funcționat foarte bine. Iar conjunctura asta favorabilă a făcut ca „Ghidul Nesimțitului” să aibă vânzări care au uluit pe toata lumea, în frunte cu mine.

Vorbim despre niște zeci de mii de exemplare vândute.

La ora asta, sunt vreo 70.000. Noi primeam rapoartele de vânzări în fiecare lună și, în primele luni, s-au vândut câte 5.000, ceea ce era neverosimil pentru cineva relativ puțin cunoscut sau, mă rog, cunoscut ca traducător. Atunci cred ca mi s-a deblocat un mare credit și tot ce am făcut ulterior a fost fructificarea acestei trambuline.

Sigur că, prin vânzările mele, și eu ajut editura să o ducă mai bine sau ceva mai puțin prost. Dar primii care au avut încredere au fost cei de la Humanitas, care mi-au întins această trambulină, spunându-mi că tot ce trebuie să fac este să bat corect.

Și ai bătut corect din prima?

Prima dată am bătut prost, am scos o carte de sport care se chema „Fanionul roșu” și care nu s-a vândut. Cine cumpără carte de sport de la Humanitas? Dar mi s-a dat dreptul și la a doua bătaie, că și la săritura în înălțime ai dreptul la două încercări. Ori a doua bătaie a fost corectă și „Ghidul nesimțitului” m-a pus în situația să pot public și altceva.

Acum mă uit în urmă și îmi dau seama că traiectoria mea era neanticipabilă. Cu 20 de ani în urmă, nimic n-ar fi zis că pot să ajung aici. Deși îmi place enorm să scriu, cred că, într-un fel, a funcționat și o formă imbecilă de orgoliu din partea mea. O spun cu toată franchețea, la un moment dat mă cam săturasem doar să traduc. Am zis: „Dar eu nu pot sa fac așa ceva, să scriu? Eu chiar nu am echipamentul necesar? Ia sa vedem, poate îl am?” Și ar mai fi un lucru de spus: mie îmi place să spun povești pentru că am crescut cu povești. Si am crescut nu doar cu povești tradiționale. Tata nu mi-a citit „Capra cu trei iezi”, el era cu educația culturală. Pleca de la „Capra cu trei iezi” și inventa o poveste a lui, în care apăreau și balauri, și ființe preistorice, și secretari de partid, și monștri, și bufoni, de toate. Tot cocktail-ul ăsta mie mi-a spus niște lucruri si m-a făcut să deprind ulterior plăcerea de a spune și de a scrie și eu povesti.

Pe lângă scriitor, ești și un bun comentator al actualității, sancționezi, de multe ori cu umor, tot felul de derapaje apărute în  spațiul public, multe din mediul politic. Cum se îmbină poveștile pe care îți place să le scrii cu tipul celălalt de scriitură, în care abordezi o realitate dură, în care prostia, corupția, impostura sunt la ordinea zilei?

Condeiul meu este ascuțit pentru că materia primă este generoasă. Aș prefera să îmi canalizez toate energiile spre povești, spre romane, spre traduceri, deși cu traducerile s-ar putea să închei. Însă în momentul în care în jurul tău se întâmplă povești urâte, îngrijorătoare, neliniștitoare, este cuviincios să le semnalizezi. Este cuviincios din partea noastră, a celor care au o voce care se face mai bine auzită. Fiindcă de multe ori noi scriem și spunem ceea ce simt și alții, dar nu au ocazia să o exprime, nu au publicul necesar, nu au impactul pe care ar trebui să îl aibă.

Faptul că mie mi se cumpără cărți de genul „Noi suntem români”, „Vitrina cu șarlatani” sau altele este un fel de achiziție de solidaritate. Eu am simțit lucrul ăsta, au fost cititori care mi-au spus: „Exact asta simțim și noi, dar nu putem să o scriem” sau „Nu avem unde să scriem, pe noi nu ne asculta nimeni”. Sunt lucruri pe care le observi, pentru că nu trăiești sub un clopot, mai ales unul ca mine care merge pe jos, cu tramvaiului, cu metroul. Am acces la o grămadă de metehne de comportament public și, în același timp, deschizând și eu televizorul și site-uri, îi vad pe aleșii noștri în acțiune.

Și nu pot sta impasibil când văd că, în plină libertate și democrație, încă funcționează reflexul de obediență. Acesta este un lucru care te cariază și care nu ar trebui să se întâmple.

În plină libertate și democrație, ai în continuare porniri dictatoriale, ai în continuare furturi enorme, ai în continuare demistificări ale realității, ai în continuare abuzuri. Abuzuri în sănătate, de exemplu, ceea ce este gravisim. Ai avut povestea Colectiv. A apărut recent „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars” de Alexandra Furnea, victimă a tragediei din clubul Colectiv. Pe lângă impactul lecturii propriu-zise, nu îți vine să crezi ce s-a întâmplat… Dincolo de tortura fizică, dincolo de tortura psihică, îți pui problema că, într-o capitală de țară membră a UE, în anii aceștia în care trăim, se pot întâmpla asemenea orori și pot exista asemenea monștri.

Faptul ăsta te închide, te blochează. Trebuie sa vorbești despre așa ceva, trebuie să vorbești despre mizeria etică. Nu ai cum altfel. Dacă nu o faci, ești vinovat, cel puțin în ochii tăi. Dacă o faci, se va găsi cineva care să spună că te răfuiești cu țara ta, că ție nu îți place țara în care trăiești și, atunci, de ce nu te cari?

Și care este motivul tău pentru a rămâne aici, în România?

Pai, eu nu mă car, am declarat de o sută de ori că nu mă car, pentru că ăsta este locul meu în care am venit pe lume și de aici o să plec din lume, în lumea cealaltă. Și de multe ori am evocat definiția asta pe care mi-a dat-o un medic. Mi-a spus așa: „Unde ai băut primul pahar cu apă trebuie să îl bei și pe ultimul”. Eu vreau să îl beau pe ultimul aici, dar m-ar interesa ca spațiul ăsta să fie bine grădinărit. Nu o sa dispară canaliile cu desăvârșire, nu o sa dispară nici corupția. Astea sunt utopii, dar măcar să faci din locul ăsta un loc cuviincios, să nu-i știrbești farmecul, să nu-i amputezi lucrurile bune pe care le are. Pentru că are mult lucruri bune. De asta nu pot sta indiferent, mi-aș reproșa. Dacă aș sta de pomană și nu aș observa lucrurile astea si aș spune că nu mă ating pe mine, înseamnă că nu aș exista.

Dar simți că s-a schimbat ceva în bine în ultimii ani? Am avut o serie de mișcări foarte intense în societate, dacă e să ne gândim doar la proteste, la acțiuni ample ale societății civile. Destul de recent, prin 2017 – 2019, nu eram departe de o dictatură, de a porni sprinten pe calea Rusiei. Iar acum, se vorbește în spațiul public despre un USL 2.

Este ca în cântecul lui Mărgineanu: „Jana nu e moartă / Jana se transformă”. Așa și cu USL, nu a murit. Am crezut noi asta, iar o parte dintre cei cu memoria carentă l-au evaluat pe Klaus Iohannis dându-i votul, uitând că el fusese fostul viitor premier Grivco. Premierul de la Grivco, cu toata combinația cu Dan Voiculescu, cu Crin Antonescu, cu Victor Ponta, cu alți domni de bine. Am crezut că omul s-a dat peste cap, s-a auto-renovat și acum vine ca un personaj occidental și ne duce spre mai bine.

Ce altă variantă ar fi fost?

Sigur că te uiți și la contracandidați. Să nu uităm că noi, în 2019, am avut de ales între Victor Ponta și Klaus Iohannis. Păi, pe cine alegi? Ca de obicei, răul mai mic. Ori KIaus Iohannis a părut ceva bun, nu doar răul mai mic, repet, pentru cei care uitaseră episodul Grivco. Eu nu l-am uitat. Firește, că și acum, dacă ar fi să votez, aș vota la fel. Victor Ponta este tot ăla, și nu îl cred un personaj capabil de reformă interioară. Mi se pare unul dintre cele mai veninoase personaje din politică.

La următoarele alegeri, ce am avut? Am avut varianta Dăncilă sau varianta Iohannis. Sigur că alegi Iohannis. Dar uite felul în care omul ăsta a făcut o pirueta de 180 de grade și abia asta ne dă peste cap. Pentru că nimic din discursul lui de acum trei ani, de la geaca roșie, de la „sunt doi elefanți aici, în sufragerie”, nu mai regăsim acum. Este greu de crezut că un personaj care este prima figură în stat poate face asemenea acrobații și poate să se transforme în opusul lui. Dar Klaus Iohnanis s-a transformat în opusul lui. Ceea ce nu cred că denotă inabilitate sau instabilitate. Denotă altceva.

Denotă o agendă cu totul neplăcută și denota un dublu discurs pe care Klaus Iohannis îl practică în continuare. Pentru că el, peste hotare, este perceput în continuare ca un personaj OK, încheiat la toți nasturii, un interlocutor valabil, îl ajută și prezența scenică. În țară, el a reușit să indispună cam pe toată lumea, pe toți votanții lui, chiar și pe cei care îl apărau si începuseră sa îi justifice boacănele prin explicații diplomatice. Chiar si aceia l-au lăsat din brațe.

Klaus Iohanis, după mine, devine o dezamăgire de tip Emil Constantinescu. Dacă la Emil Constantinescu, hai să zici că a fost o neputință de tipul „m-au învins serviciile”, în vremea anilor ’90, în cazul lui Klaus Iohannis ai de-a face cu un om care te-a mințit în față, niște ani a fost lângă tine sau a dat impresia asta, după care, brusc, ți-a întors spatele și s-a aliat exact cu cel pe care îl bombănea ani la rând.

Care ar fi, în acest moment, fost varianta? Avem niște partide opiziție nesemnificativă, cu procente mici, dar și cu politicieni slabi. Au existat niște speranțe legate de USR, însă traictoria acestui partid nu a coincis, de multe ori, cu așteptările electoratului pe care l-a avut la alegeri.

Au existat variante, sunt apariții ciclice. Nici USR-ul nu este prima tentativă de breșă într-o formulă politică, să zicem, compromisă. Singura mea pirueta politică, să zicem, a avut loc în 2003 – 2004, când am fost membru într-un partid care se numea URR, Uniunea pentru Reconstrucția României. Toată lumea se întreba dacă este vorba despre o clinică de urologie… Președintele de atunci, Cosmin Alexandru, face acum cu totul altceva, în sistemul privat. Era un partid care nu semăna cu nimic din alcătuirile politice ale momentului. În perioada aia de pumn în gură pus presei de Adrian Năstase, de justiție pe butuci, de Ion Iliescu câștigând așa-zisul duel cu Vadim, cu toată farsa servciilor, apariția URR-ului era ceva spectaculos, chiar dacă discret.

Erau niște oameni de 30 – 40 de ani, fără nimic compromițător în foaia lor de drum, poligloți, bine instalați financiar, pragmatici, cu un discurs foarte bun și care aveau nevoie doar de câteva locomotive ca să facă breșa si să apară în ochiul public. Locomotivele acelea nu au venit. La congresul lor au fost girați de Horia-Roman Patapievici, de Andrei Pleșu, de Gabriel Liiceanu și cam asta a fost tot. URR a avut un an de relativă prezență și, apoi, s-a procedat la o fuziune prin absorbție. Adică au fuzionat cu PNȚ-ul și și-au dat obștescul sfârșit.

USR-ul de acum este, într-un fel, reluarea URR-ului. Sigur, cu alte personaje, dar promisiunea era aceeași: suntem altfel decât restul, suntem oameni necariați ideologic sau principial, suntem oameni serioși si nepuși pe căpătuială și pe furtișag. Iar de aici lucrurile s-au deșirat din nou. Pe de o parte, din cauza bruiajului de care s-au „bucurat”, pe de altă parte, din cauza orgoliilor. Să nu uităm că înăuntru acestei mișcări erau niște orgolii feroce. Acum, Forța Dreptei este un partiduleț, nu cred ca are vreun impact. Sunt undeva pe la 1%.

Nu știu REPER ce va face, habar nu am. Dar REPER duce deja o ghiulea de gleznă, ghiuleaua a ceea ce putea fi, dar nu a fost. Astfel că, chiar și votanții de până acum ai acestor oameni vor avea rețineri. A mai fost formațiunea Monicăi Macovei, meteoritică și ea. Prin urmare, nu cred că avem variante. Suntem într-o situație nu de mat, dar ne îndreptăm spre mat. Și ne gândim că acum va urma PSD-ul, va da și premier, nu mai este mult.

Nu mai este mult și urmează niște alegeri la care PSD probabil vor defila, după cum arată actualele sondaje.

Este bine să ne amenajăm o patrie mică, după cum îi spunea Gabriel Liiceanu: să avem prieteni pe care ne putem baza, sa facem excursii cât mai avem bani și cât mai putem, să ne îngrijim de familii, să ne supraveghem toaleta interioară, să citim, să vedem filme și să fim în regulă cu noi înșine, pentru că dinspre clasa politică mă tem că nu mai avem ce să așteptăm. Eu, care am fost fanul declarat al mersului la vot cu orice preț, acum încep să mă întreb dacă nu cumva este o gimnastică inutilă. Este prima dată, după multe zeci de ani, în care cerul este plumburiu. Plumburi, 100%

Dacă depășim granițele, vedem că cerul, așa cum spui, este tot plumburiu 100%. Cum a ajuns Europa aici, un război în toată regula, precum cele pe care credeam că nu le vom mai trăi niciodată? Pare un lucru șocant pentru Europa.

Tu spui că Europa este în stare de șoc. Eu zic că nu mai este. A fost în primele luni ale războiului Rusiei cu Ucraina, când au apărut și primele prognosticuri: o să țină două săptămâni, ba nu, o să țină trei luni, ba o să țină 6 luni. Au trecut zece luni și deja acest război este o suferință surdă a Europei. Sigur, cu toate formele de ajutor pentru Ucraina, logistic, militar, de toate tipurile, dar a intervenit obișnuința. Așa cum intervine o suferință cronica. O duci cu tine. În primele două luni ale războiului, au existat acele forme de solidaritate absolută din partea, fără să o împingă nimeni de la spate. Acum, lucrurile au intrat într-un soi de logică inexorabilă a conflictului.

Este un conflict care macină și un conflict care începe să ne privească din ce în ce mai puțin, constat cu tristețe. Deși este tot lângă noi. La început, șocul a fost mare pentru că se întâmpla lângă granița noastră. Ce făceau rușii în Siria nu se întâmpla lângă granița noastră, era departe și, atunci, nu ne preocupa. „Lasă-i să se măcelărească, ei le au pe ale lor. Acolo este altă lume, este altă religie, nu știm noi de aici ce se întâmplă acolo”, așa se spunea. Dar se întâmplau orori asemănătoare celor din Ucraina.

Este un război de tip clasic, asta este șocant. Că o țară intră peste altă țară cu argumentele militare de acum 80 ani. Nu este șocant că această țară se numește Rusia. Lumea a trecut fluierând pe lângă episodul Crimeea. S-a zis da, au anexat Crimeea, dar or fi avut un motiv. Au existat și asemenea judecăți. Forurile sportive au acordat Rusiei dreptul de a organiza Cupa Mondială din 2018 și nu l-au retras după ce rușii au intrat in Crimeea. Și au zis „ca să nu facem două drumuri, vă dăm și jocurile olimpice de iarnă de la Soci”.

Deci, noi am alimentat puternic acest rău numit Rusia.

În general, Europa a privit cu încredere trucată Rusia, pentru că s-a temut de ea și se teme în continuare de ea. Dacă adaugi aici și instinctul expansionist al Rusiei, și ambițiile de refacere a maicii Rusia pe care le-ar avea un vechi KGB-ist trecut prin toată școala, ai o imagine cât de cât apropiată de realitate. Eu nu am subtilități politice de niciun fel, dar îmi dau seama când este vorba despre o agresiune obraznică, pentru că aici totul s-a petrecut în sfidarea unui continent și a unei lumi. Faptul că omul ăsta a dat peste tine, a intrat la tine în țară și ți-a făcut-o praf, și a făcut-o fără niciun fel de preocupare pentru ce va zice si ce va face lumea, ar trebui să ne spună ceva.

Lumea nu va face nimic, va da din gură, va opera niște sancțiuni, dar nu va merge până la episodul ultim, pentru ca nimeni nu vrea să sară în aer. Mie mi se pare că și știrile vin în continuare din Ucraina, dar nu mai vin cu gradul de oripilare cu care veneau înainte, iar resturile de solidaritate nu mai sunt atât de multe și de limpezi, ba mai mult au început mârâielile:

„Lasă că și ăia ne-au făcut niște lucruri” sau „Uitați-vă, băi, sunt refugiați, dar vin cu Mercedesuri”. Ești refugiat și dacă vii cu căruța, și dacă vii pe jos, și dacă vii cu o limuzină. Tu ai fost dislocat de acolo, ai fost luat de la rostul tău. Viața ta nu mai este a ta, este un surogat de viață. Eu asta constat, un soi de cronicizare a suferinței și un soi de atenuare a sentimentelor noastre de compasiune.

Radu, revenind, pe final, la lucrurile care ne și motivează să mergem mai departe, cărțile. Ce ne pregătești după „Podul diavolului”?  

O sa termin două traduceri. Am o traducere complicată care se cheamă „Teoria corzilor” a lui David Foster Wallace, un mare scriitor american care s-a sinucis și care juca tenis. „Teoria corzilor” se leagă de tenis, nu de fizică, pentru că nu aș fi intrat într-un domeniu ca fizica. Pe urmă, o sa mă apuc de traducerea unui roman al lui John Banville, unul dintre scriitorii mei preferați. Va fi a opta carte a lui pe care o traduc și s-ar putea ca acest Banville să fie cântecul meu de lebăda în ale traducerii. Și o spun pe șleau: dacă nu se schimbă politica de tarife, dacă traducătorii vor fi plătiți tot mizerabil, atunci este bine să știe editorii că pe mine nu mai pot conta ca traducător.

Ca scriere, o să vină un volum de proză, un fel de antologie de proză comică din volumele pe care le-am făcut eu până acum. Din „Bazar bizar”, de care lumea nici nu mai știe, din „Aștept să crăpi”, de care nu știu dacă lumea a aflat, deși a apărut acum vreo șase ani, din „Omul care mută norii” o să selecționez ce mi se pare mie mai bun, mai suculent, și o să adaug câteva proze noi, tot de factură comica. Asta ar fi proza autobiografică.

Si, pe urmă, va veni un roman, dar cred că este imprudent să dezvălui mai mult la ora asta. Știi de ce? Pentru că, de multe ori, se întâmplă să vreau să scriu un lucru și, în timp, să scriu altceva. Acum, am în minte un roman care să se petreacă în spațiul german, dar este foarte posibil ca ideea asta să mă ducă ea pe mine în altă direcție decât să o duc eu pe ea.

Fotografii: Matei Buță (Humanitas), arhivă personală