„Las’ că ai să vezi tu ce păţeşti, pletosule!”
16 decembrie 1989, Timişoara, Iaşi, Bucureşti,
Dimineaţă devreme, Radu Bălan e neliniştit, chiar dacă în jurul locuinţei lui Tokes nu mai sunt adunaţi oameni. Vrea să trimită 4.000 – 5.000 de oameni „de încredere”, activişti, care să îi alunge pe eventualii protestatari, în caz că vor mai dori să apară. Nu va reuşi să îi strângă şi vor ajunge 60 – 70, care nu au făcut decât să complice radical viaţa securiştilor şi a miliţienilor prezenţi.
Începând cu ora 10.00, sunt copleşiţi încet de numărul mare de persoane care se adună din nou. Sunt mult mai mulţi decât în 15 decembrie şi ultimul lucru de care aveau nevoie cei de la Securitate era un număr mai mare de oameni pe stradă, care să-i atragă ca un magnet şi pe alţii. Decizia lui Bălan mai pune o cărămidă la reţeta dezastrului pentru regim. Tinu, care e între manifestanți camuflat în protestatar, ii înjură pe cei de la partid, care iar decizii de capul lor.
Ideea era să dispersezi mulțimea, nu să mai aduni la ea.
Dar Bălan e la rândul lui sub presiunea Bucureştiului. E acuzat că nu informează corect şi că nu ia măsuri. Aşa că trebuie să dovedească. La rândul lui, trimite presiunea mai jos pe linie ierarhică. Vrea alertarea Gărzilor Patriotice, să iasă miliţienii cu scuturi (cei de la FOI) şi să facă ceva Securitatea.
Securitatea Timiş face. Dar face cât poate. De pe 15 decembrie şi-a plasat oamenii de la Filaj în imobilul din faţa casei lui Tokes şi într-o maşină pe stradă. Filmează şi fotografiază pe toată lumea. Câţiva ofiţeri s-au infiltrat în mulţime, alţii sunt pe străzile din apropiere. Periodic, trimit rapoarte la Inspectorat folosind cabinele telefonice şi, mai rar, staţiile (bateriile se duc repede şi apoi e riscul să fie văzuţi). Sunt depăşiţi, însă, şi pentru filmări apelează la prietenii lor, cei care au camere ca să filmeze nunţi. Aşa apar şi operatorii civili prin Timişoara, operatori care nu sunt de la Securitate, dar filmează şi fotografiază pentru. Şi pentru mai târziu, când participanţii vor fi identificaţi astfel şi căutaţi pe acasă.
Ion Monoran ştia, la fel ca mulţi timişoreni, ce se întâmplă în jurul casei lui Tokeş. Seara, după ce se văzuse cu nişte prieteni şi discutaseră ce este de făcut, merge spre Piaţa Maria. „În faţă erau în jur de 200 de persoane. (…) Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să oprim tramvaiele. Numai cu 200 de oameni nu putem întreprinde nimic. Dacă ratăm acest moment, o să ne aştepte soarta celor de la Braşov din 1987 (aici se înşela, îi aştepta mult mai rău). M-am apropiat de linia de tramvai şi am oprit primul tramvai.
Lângă tramvai, l-am observat pe Zoly Borbely hotărât, care deja trăsese pantograful tramvaiului, decuplându-l cu toate protestele vatmanului, speriat de moarte. I-am spus să urce în cabină că nu o să i se întâmple nimic şi că vom lua întreaga răspundere pe seama noastră. (…) Cetăţeni îmbrăcaţi în civil au încercat să blocheze podul Michelangelo, oprind maşinile care circulau în zonă şi, la strigătele mele de a nu li se da ascultare, unul dintre ei mi-a strigat: «Las’ că ai să vezi tu ce păţeşti pletosule!»
„Borăşte mă, borăşte tot, Dumnezeii mă-tii!”
La Iaşi, Vasile Vicole, arestat din dimineaţa zilei de 14 decembrie, este torturat cu sălbăticie: „M-a pus să mă ridic, eram faţă în faţă şi a făcut un gest cu mâna ridicată ca pentru lovire, dar nu m-a lovit. M-a dus în alt birou, mi-a dat hârtie şi pix şi mi-a spus să scriu. A citit prima declaraţie, m-a înjurat şi mi-a spus să mă dezbrac până la cămaşă. În timp ce mă dezbrăcam, mi-a scos şnurul din talie de la haina de iarnă şi mi-a spus să-mi scot cureaua de la pantaloni şi şireturile de la ghete. Mi-a spus să-mi deschei nasturii de la mânecile cămăşii şi să le trag cât mai sus posibil.
Mi-a spus să întind mâinile în faţă cu palmele în sus. A început să mă lovească cât putea de tare cu un baston negru, greu, de cauciuc, în zona palme-cot. Ţipa la mine mereu, la fiecare lovitură: „Borăşte mă, borăşte tot, Dumnezeii mă-tii!”.
Securitatea Iaşi lucrează contratimp. Trebuie să raporteze urgent cine sunt organizatorii „complotului de la Iaşi” şi cine este „în spatele lor”.
La Bucureşti, ştirile care ajung sunt contradictorii. Ba se raportează că situaţia este sub control, ba că sunt ciocniri.
Iulian Vlad este un pachet de nervi şi nu înţelege de ce nu se rezolvă ca la Iaşi. Pentru că nu e ca la Iaşi.
Spre seară, sătul şi presat să ofere un răspuns clar şefului, se decide. Va trimite la Timişoara o grupă de „specialişti” care să preia situaţia. Cei de la ISJ Timiş, în mod clar, nu stăpânesc situaţia.
Seara încep confruntările. Scutierii se încaieră cu grupurile de manifestanţi care scandează sloganuri împotriva regimului. Se folosesc bastoane, lemne, pietre, sticle, tot ce se poate folosi. Grupurile din cartiere şi muncitorii tineri sunt nucleul dur. Scutierii sunt loviţi la picioare, pierd din căşti şi scuturi. Aruncă gaze lacrimogene şi îi vânează pe manifestanţi.
Se aruncă cu pietre și sticle din ambele tabere. Îi împing spre Catedrală. Între timp, apar Armata şi trupele de Securitate. Încep arestările şi oricine este găsit izolat pe stradă este ridicat. Manifestanţii se regrupează şi pornesc prin cartiere şi spre căminele studenţeşti „să ridice oraşul”. Dar oraşul nu se ridică. Încă. După ora 3.00, în Timişoara este din nou linişte. Liniştea dinaintea furtunii.
Foto: Piaţa Operei din Timişoara, în ziua de 20 decembrie 1989. Foto: autor necunoscut preluat de claudiuiordache.files.wordpress.com
Pe aceeași temă:
Mădălin Hodor este istoric în cadrul CNSAS.
