„Jurnal de România” a apărut într-un moment în care mie îmi era rău cu mine. Nu a fost nimic dramatic și nimic foarte spectaculos. O perioadă din viața mea, pentru mine timpul s-a oprit în loc. Vedeam cum trec zilele, lunile, citeam, munceam, dar nu găseam sensul muncii mele.
Asta se întâmplă deseori după împliniri intense. Deseori simt un gol puternic când pun punct unui proiect greu. Sunt zile de muncă istovitoare, corpul se antrenează să ducă mult, să caute performanța, vin premierele, interviurile, apoi nimic. Încep să învăț să gestionez acel „nimic” când nu mai am repetiții, interviuri, premieră și iau totul de la zero: un nou concept, noi uși închise, ședințe, bugete, negocieri, distribuții, repetiții, premiere, interviuri, nimic.
După incendiul de la Colectiv am ieșit pe stradă fără niciun gând.
M-a luat valul. Mergeam alături de oameni pe care nu i-am cunoscut în viața mea și îmi treceau tot felul de gânduri prin cap: ce sens are teatrul? despre cine vorbește și cui îi vorbește? ce vrea teatrul de la public?
Teatrul riscă să devină irelevant pentru comunitate.
Nu mai ascultăm decât părerile care le confirmă pe ale noastre.
M-am întors acasă și am început să scriu proiectul „Jurnal de România”. Inițial ușile mi-au fost închise. Prima ușă deschisă am găsit-o în Covasna la Sfântu Gheorghe. A urmat Constanța, Timișoara, București și Bacău.
„Jurnal de România” vorbește despre o Românie mai puțin turistică, oameni care nu formează o comunitate, despre abandon, abuz, minciună, teatru, sărăcie, copii, credință, frici, politică, putere, curaj, tranziții.
La Sfântu Gheorghe, în Covasna, am reușit să descopăr un oraș în care limba care unește oamenii este limba culturii. Cumva, la Sfântu Gheorghe am început eu să devin un om matur.
În Constanța am ajuns iarna. Erau zăpezi până la brâu, vântul îmi tăia față. Constanța este o poezie despre putere, despre cum tinerețea trece, despre ipocrizie. Asumarea e rară și generează înțelegere, toleranță și într-un final iubire.
În Timișoara am descoperit un oraș care cândva a fost o mlaștină și care în curând va fi o capitală a culturii europene.
Sunt născută în Banat, am crescut în Arad și locuiesc în București. În București am învățat să ies în stradă, aici simt că e o forță, un motor fantastic. Jurnalele actorilor din București m-au făcut să înțeleg că am fost crescuți cu respect față de frică și cred că avem în noi un soi de „viața mea nu contează”, „cine sunt eu să vorbesc”, „de ce să vorbesc când pot să tac”, „revoluția a fost făcută de ceilalți”, „eu sunt doar o istorie cu i mic”.
Am dialogat cu Bacăul intens și am descoperit un oraș care a fost un mic târg, apoi un oraș de muncitori, un oraș cu televiziuni și universități, un oraș dezechilibrat economic, cu un teatru bijuterie care stă să cadă, așa cum stă să cadă o mare parte din România.
A fost prima oară când un spectacol de teatru devenea funcțional într-un proces, într-un moment de recuperare a unei clădiri de patrimoniu.
„Jurnal de România” a reprezentat România în Germania, Austria, Belgia. Ne-am bucurat de public mult, de săli pline, de discuții de la egal la egal, de la european la european. Eu abia acum învăț despre feminism, politici culturale, spirit civic.
Există interes pentru România mai ales din perspectiva asta documentară. Cred că străinii sunt mai puțin interesați de cum îl montează românii pe Cehov. Ei vor să vadă o Românie mai puțin televizată, mai puțin turistică și cred că proiectul „Jurnal de România” este produsul cultural pe care străinii îl caută.
România are ceva ce nu-mi explic. Românilor nu le pasă de viață. Românii au un fel de nepăsare soră cu ignoranța, iar ignoranța naște monștrii. Nu mergem la vot, nu ne cunoaștem artiștii contemporani, nu avem spirit civic, nu ne pasă de cum arată orașul, strada, nu facem curat în fața casei, dar știm tot despre defectele vecinilor. Suntem pasivi. Ne uităm la alții cum decid pentru noi. Oamenii needucați sunt soldați pentru politica de tip mafiot a României. Trebuie să ai stomac tare să călătorești prin țară fiindcă șoselele sunt pline de animale moarte, prin sate copii sunt abuzați și bătuți, femeile pleacă la muncă în străinătate și-și abandonează familile. „Jurnal de România” este un proiect documentar care s-a născut firesc fiindcă e un proiect necesar. Nu e teatru frumos, nu e teatru bun sau prost, ci e un teatru necesar.
Cum ne raportăm la istorie?
Cum ne raportăm la cultură?
Probabil nu vom înțelege nimic din ce mâncăm, ce votăm, cu cine ne căsătorim și de ce, în ce ne îmbrăcăm, cum arată casa noastră, limbajul nostru, biografia noastră dacă refuzăm constant să avem o relație personală cu viața, cu istoria, cultura.
Eu sunt istoria cu i mic. Povestea mea contează.
Carmen Lidia Vidu este regizoare.
