Mircea Cărtărescu: Theodoros c’est moi. Nu cred că altcineva putea scrie cartea

Scriitorul Mircea Cărtărescu, care a lansat recent romanul „Theodoros” la Editura Humanitas, a povestit într-un interviu oferit pentru SunMedia.ro despre „nebunia” pe care a trăit-o la finalul acestui an în Mexic, unde i-a fost decernat premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice. Totodată, autorul a oferit detalii despre cum a scris „Theodoros”, „fără plan anterior și fără editare. E the first draft”. Conectat permanent la actualitatea din jur, Mircea Cărtărescu a făcut și o scurtă radiografie a României și a Europei, în vreme de război. 

Ramona Ursu: „Theodoros”, „modestul meu Veac de singurătate”, așa cum îl numeați, a pornit de la o idee care v-a venit în urmă cu aproape patru decenii. Povestiți-ne acel moment de inspirație și cum a crescut, în timp, acea idee până la romanul publicat acum de Editura Humanitas?

Mircea Cărtărescu: De fapt, romanul meu este doar jumătate de veac de singurătate, fiindcă eroul său și-a pus capăt zilelor imediat după ce-a trecut de cincizeci de ani. Dar altfel cartea se-ntinde pe aproape trei mii de ani de viață singuratică a umanității, din vremurile biblice ale împăratului Solomon până în 2041, când au loc ultimele evenimente din carte. Iar ca întindere spațială, el cuprinde jumătate de sferă pământească, din Ierusalim la San Francisco și din Indonezia în Etiopia, dar și micro-, și macro-cosmosul, atât cât ni le-au făcut accesibile știința, arta, filozofia și intuițiile marilor inițiați.

Mă gândesc la „Theodoros” de vreo patruzeci de ani, de când am citit scrisoarea memorialistului Ion Ghica adresată lui Vasile Alecsandri în care eroul meu (care-a trăit în realitate) apare prima oară schițat. Atunci mi-am zis: aici e un roman in nuce care-și așteaptă scriitorul! L-a așteptat apoi cam multișor, pentru că am avut mereu alte proiecte ce mi s-au părut mai urgente. Dar în ultimii ani m-am hotărât să încep cartea asta, de care m-am temut atâta vreme, și acum răsuflu ușurat că am putut-o duce până la capăt. 

Cum a fost, pentru scriitorul Mircea Cărtărescu, experiența scrierii romanului „Theodoros” față de toată opera publicată de dvs. până acum?

Am scris-o ca pe toate celelalte cărți ale mele, de la cap la coadă, fără plan anterior și fără editare. Ca și „Levantul”, ca și „Orbitor” sau „Solenoid”, „Theodoros” e the first draft, scris cu migală într-un șir lung de dimineți fericite dintr-o viață, altfel, extrem de tulbure în ultimii ei doi ani de zile. A fost un proces inconștient, tenace, plin de credință în puterile mele. De data aceasta am simțit că, odată algoritmul cărții prins, nu mai am limite ale închipuirii.

Mai mult decât oricare dintre scrierile mele, „Theodoros” e un spectacol al limbii române, cu toate straturile și spectrele ei, o operă poetică și de imaginație. În același timp, însă, e o construcție simetrică și echilibrată, încărcată de povești, ceea ce o va face poate mai populară decât celelalte romane ale mele, mai expresioniste și mai metafizice.

Basmele românești, cărțile populare, bestiariile, opera unor enciclopediști antici ca Herodot sau Plinius, cărțile sfinte ca Biblia și Kebra Nagast au contribuit și ele la substratul pe care se-nalță cartea. În primul rând însă m-au interesat și fascinat imaginarul bisericilor răsăritene, ortodoxia străveche și mai nouă, cu icoanele și reprezentările ei mistice, cu arhetipurile ei jungiene. În cartea mea, acest imaginar religios este o replică autohtonă la realismul magic sud-american.

Ce-l leagă pe personajul Theodoros de omul Mircea Cărtărescu? 

Deși a spus-o într-un moment de iritare, Flaubert a avut dreptate zicând că doamna Bovary era el însuși. Da, ogni pittore depinge se, după spusa și a lui Da Vinci. Poate că fascinația mea pentru servitorul, piratul, brigandul și, în cele din urmă, împăratul Theodoros vine dintr-un loc foarte adânc din mine. Mai întâi, am avut strămoși greci, după cum arată testul ADN pe care mi l-am făcut acum câțiva ani. Asta nu e ceva care să nu lase urme.

Eu cred în gânduri și senzații care ni se transmit de la cei vechi pe enigmatice trasee mnezice. Cred că poți avea nostalgii, amintiri, tropisme ce vin din alte vieți, trăite altcândva de cei legați de noi prin gene și prin sânge. Mama îmi citea despre corăbii și viața pe mări, iar eu, deși nu văzusem până atunci marea și nu știam ce e o corabie, totuși le vedeam clar în fața ochilor. În „Theodoros” fericirea se leagă de apropierea mării, iar oamenii cei mai nefericiți din lume sunt cei aflați în centrul Eurasiei, în punctul cel mai îndepărtat de mările și oceanele lumii. Apoi, de Theodoros mă apropie tema ambiției, care e centrală în roman (sub forma mai nocivă a trufiei, cel mai mare păcat al creștinului).

Theodoros e un ambițios ad infinitum și prin aceasta demonic și monstruos, dar asta nu mă-mpiedică să-l admir într-un fel. Am avut și eu, întreaga mea viață, ambița de-a fi mereu, în arta mea, mai bun decât mine însumi (cu alții nu m-am comparat niciodată). Ambiția mea liniștită de-a ajunge la limitele expresivității literare și de-a le sparge, dacă e cu putință, a fost coloana vertebrală a vieții mele, cum e ambiția de-a ajunge împărat a lui Theodoros. Prin urmare, într-o formă cu mult mai energică, mai nesăbuită și mai tumultuoasă decât „biata mea cumințenie”, pot zice și eu că în cele din urmă „Theodoros c’est moi”. Altfel, nu cred că aș fi scris cartea vieții sale.

„Niciunde nu e mai iubită literatura decât în America Latină”, împărtășeați publicului, la un moment dat. Este de notorietate deja experiența dvs. în Bogota, unde publicul aproape că vă divinizează. Cum vă explicați pasiunea acestui public pentru opera lui Mircea Cărtărescu? Și de ce credeți că e atât de iubită literatura în America Latină?

America Latină e o lume mai nouă decât a noastră, o lume ce încă nu s-a așezat în tipare și care fierbe precum mustul înainte de-a deveni vin. E o lume mai tânără, mai pătimașă și mai dornică de afirmare. A avut și are mari scriitori, unii dintre ei printre cei mai mari ai modernității: Borges, Cortazar, Marquez, Vargas Llosa, Carlos Fuentes… Copiii cresc acolo nu doar cu dorința de-a deveni mari fotbaliști, ci și mari scriitori, după modelele acelora. Se citește cu pasiune literatură de imaginație, cum citea generația mea prin anii ’60 și ’70, cu voluptatea cufundării în cărțile celebre, cu dorința de-a trăi mai mult în cărți decât în viața reală.

Acest lucru s-a pierdut în Europa și-n Statele Unite, unde cel mai demn de dispreț gunoi literar se vinde în milioane de exemplare, sufocând literatura adevărată. Slavă Domnului, latino-americanii n-au ajuns aici. Cărțile mele au într-adevăr un neașteptat succes în acest spațiu, pentru că sunt scrieri, cum spuneam, de imaginație, și ei prețuiesc asta la extrem, și-apoi fiindcă sunt gestionate bine de editura Impedimenta din Madrid și traduse bine de Marian Ochoa. Mă mândresc deja cu un fanclub al cititorilor mei de limbă spaniolă, numit, pe Facebook, „Arana, mariposa y solenoide”, cu un grup de fani foarte inimoși, trans-naționali, numit „Los Piquetistas”, și cu cel puțin o trupă de muzică rock numită după „Solenoid”. Dar am un succes asemănător și în câteva țări europene ca Italia, Spania, Olanda, Germania sau Franța, iar anul acesta aștept receptarea „Solenoidului” în Statele Unite, unde are deja, abia apărut, cronici excelente.

Sunteți, anul acesta, câștigătorul Premiului FIL pentru Literatură în Limbi Romanice. Un premiu important, care v-a fost acordat, la finele lunii noiembrie, în cadrul unei ceremonii în Guadalajara, Mexic. Printre laureații acestui premiu se mai numără scriitori precum Emmanuel Carrère, Juan Marsé, Antonio Lobo Antunes, Claudio Magris sau Enrique Vila-Matas. Cum a fost „aventura” Mexic? Povestiți-ne un moment, pe lângă primirea acestui premiu, pe care nu l-ați mai trăit până acum ca scriitor. 

A fost o nebunie. Vorbeați de Bogota, dar la Guadalajara și la Ciudad de Mexico a fost și mai di granda. Modestia nu mă lasă să spun prea multe. A fost tare bine, ceremonia a fost impresionantă, desfășurată în fața a peste o mie de persoane, mulți notabilități mexicane dintre cele mai înalte. Am avut onoarea ca Laudatio să fie rostit de unul dintre marii scriitori de azi, Sergio Ramirez. Apoi am citit și eu discursul meu de acceptare a premiului, care a doua zi era pe buzele tuturor.

Am avut apoi discuții cu publicul: cu o mie de tineri deodată (cifra nu e o metaforă!), cu cititorii unui mare lanț de librării (după care am dat autografe timp de trei ore), în fine am avut întâlniri la o universitate foarte apreciată. Am obosit teribil pe parcurs, dar am simțit și o mare bucurie. Când vezi oameni care vin la semnat cu toate cele 12 cărți ale tale traduse în spaniolă, când vezi că un tânăr și-a tatuat pe braț coperta unei cărți a ta, când te opresc elevi de liceu pe stradă ca să faci poze cu ei, când în centrul orașului Mexico, având o populație mai mare ca a României, te opresc oameni ca să le semnezi cărți, cum să nu te gândești că n-ai muncit cincizeci de ani în zadar? Vreau să remarc în mod deosebit extrema amabilitate a oficialităților românești din Mexic, a Ambasadorului nostru, domnul Marius Lazurca și a celorlalți membri ai corpului diplomatic. Ne-au găzduit, ne-au ajutat și au fost alături de noi pe parcursul întregului turneu.

Ce reprezintă pentru dvs. Premiul FIL?

Ca prestigiu e unul dintre cele mai mari pe care le-am primit până azi, alături de alte două-trei din ultimele decenii (Premiul de Stat al Austriei, Premiul Thomas Mann, Premiul Formentor). Ca valoare financiară e de departe primul de pe listă, și unul dintre cele cu adevărat bogate din lume. Așa că sunt, firește, surprins (încă) și tare bucuros că el a ajuns, iată, și la mine după ce l-au primit atâția scriitori cunoscuți, cu care eu nu mă pot compara. Acest premiu va deschide, cred, și mai larg drumul cărților mele în lumea hispanică. Deja voi avea anul viitor noi turnee în această zonă exotică și atât de prielnică lecturii.

Aveți o conexiune puternică cu Franz Kafka, ați mărturisit asta în trecut. Cum a pornit acestă conexiune și ce vă „sudează” de Kafka? 

Toată lumea-mi spune: nu mai vorbi atât de Kafka, fiindcă toată lumea vorbește despre el. Dar eu nu vorbesc de Kafka, ci de Kafka al meu, de alter-ego-ul meu care seamănă cu mine mai mult decât seamănă cu el însuși. Dorința de-a săpa în subteran până ajungi la limita limitei puterii omenești de-a exprima lumea și propriul tău spirit captiv în ea e comună la marele maestru praghez și la mine, modestul său admirator. După vârsta de 31 de ani, Kafka, un scriitor „normal” până atunci, se metamorfozează brusc într-un strigoi literar ce ne bântuie imaginarul la nesfârșire. E fundamental și inalterabil.

Ce ne pregătiți după „Theodoros”? 

„Ce se povestește nu se mai scrie”. O să auziți asta de la toți scriitorii, e cea mai persistentă superstiție a noastră. După ce „Theodoros” s-a publicat (în minunata întruchipare pe care i-a dat-o Editura Humanitas), mi-am întrerupt deliberat orice gând legat de scris. Trebuie să treacă două-trei luni până ce polenul cărții ăsteia să mi se ia de pe degete. Visez de câțiva ani la un roman mic, asemenea lui „Travesti”, care mi se tot învârte prin minte în diferite forme, dar ce va fi el – dacă va fi – în cele din urmă, n-aș putea s-o spun de pe-acum. Important e că vreau să scriu mai departe, fiindcă-mi place să scriu, e plăcerea mea supremă.

Cum priviți războiul din Ucraina și de ce credeți că Europa s-a putut întoarce la astfel de atrocități? 

Cum să-l privesc? Ca toată lumea, cu oroare, dezgust, dar și cu stoicism resemnat: omul e cum e, nu-l vom putea schimba cu ușurință: un lemn strâmb, după vorba lui Kant, și care niciodată nu se va îndrepta cu totul. Mereu lemnul acesta va avea noduri urâte ca Rusia lui Putin. Războiul din Ucraina e unul huliganic, terorist, în afara oricăror legi și reguli ale vieții civilizate. Rusia și-a distrus, odată cu el, nu doar economia, ci și credibilitatea ca stat modern, onoarea și decența. Și-a pierdut locul în lume. Vor trece decenii până se va reabilita, dac-o va face vreodată.

„Un scriitor care nu este dublat de un cetățean nu este complet”, spuneați într-un interviu recent. Să ne gândim doar la ultimele mari evenimente civice, cum au fost protestele de susținere a statutului de drept, la care ați participat. A câștigat România după acele evenimente de amploare și, dacă da, ce a câștigat? 

Vi se pare că acum stăm mai bine ca înainte de proteste? Mie nu, și sunt convins că nimănui. N-am reușit să facem din viața politică românească bici. Totuși, ar fi cea mai mare greșeală să spunem că protestele n-au avut eficiență și n-au servit la nimic. Ele au salvat România de cea mai periculoasă reorientare către răsărit (spre mult lăudata Eurasie), care se vedea limpede în discursul regimului Dragnea. Am fi avut azi, cu Dragnea, în România, o dictatură de tip Lukașenko, probabil aliată cu Putin. Glonțul ne-a trecut atunci pe la ureche, și doar zidul piepturilor noastre, în Piața Victoriei, l-a anihilat. Azi politica noastră nu strălucește în nici un fel, dar, în mediocritatea noastră, putem spune că am rămas totuși o democrație. Suntem și membri ai UE, chiar dacă n-am pătruns încă în spațiul Schengen, și-ai NATO. Ar fi putut fi mult mai rău.