„Nu am crezut niciodată că se va întâmpla asta. Erau ceva zvonuri, dar lumea era relaxată. Tata mi-a zis: «Termin-o, Anna, cu prostiile că nu are ce să ni se întâmplă nouă!». Pe 24 au căzut primele rachete și tot atunci mi-am pus viața într-un bagaj și am fugit. Ai mei au rămas să aibă grijă de bunicu’. Nu i-am putut convinge să plece. O parte din prietenii mei nu au mai reușit să ajungă până la graniță. Din zece mașini cu câte am plecat, doar trei au ajuns la Palanca (punct de frontieră între Ucraina și Republica Moldova – n.r.). După aproape o zi petrecută pe drum, am ajuns în România, la Iași, primul oraș de la graniță. N-am știut unde să mă mai duc, așa că am rămas aici”.

Anna este una dintre cele peste 2,65 de milioane de persoane care au ajuns pe teritoriul României de la începutul războiului din Ucraina. Majoritatea au fost doar în tranzit, însă peste 85.000 de ucraineni au rămas în țară. România s-a trezit, astfel, în situația de a gestiona o situație de criză umanitară fără precedent pentru noi. 

24 februarie, ziua în care pentru milioane de oameni lumea nu a mai arătat la fel

Imediat după izbucnirea războiului, mii de oameni cu suflet mare s-au îngrămădit la granițe, în gări și aeroporturi pentru a oferi ajutor. 

În ziua în care am ajuns la granița Siret, am trăit șocul de a vedea atâta amar de lume, fiecare cu sacoșe de mâncare, haine și jucării, gata-gata de a ajuta pe oricine avea nevoie. Atmosfera era una copleșitoare, la fel și haosul, dar în toată hărmălaia aia și în toată toată durerea, dar și spaima care se simțea în aer, se întâmpla și ceva bun: umanitatea și bunătate își spuneau cuvântul.

Nu sunt dese momentele în care sufletul meu se umple de dragoste și de admirație la adresa românilor. Un sentiment asemănător am simțit la protestele masive de la OUG 13, la 10 August și la mobilizarea extraordinară a oamenilor în starea de urgență pentru a-i ajuta pe cei blocați în case, vârstnici și cei aflați în carantină, dar nimic nu se compară cu ce au făcut și fac în cotinuare românii pentru ucrainenii care au fugit din calea războiului.

Din puținul fiecăruia, mână de la mână, pentru ajutorarea celor în nevoie

După localități precum Siret sau Isaccea, care erau punctul zero de intrare în România, greul gestionării fluxului de refugiați s-a aflat din primul moment pe umerii orașelor din apropierea granițelor cu Ucraina și Republica Moldova. Suceava, Iași, Botoșani, Galați, orașe din a doua cea mai săracă regiune a României, au devenit peste noapte polul bogăției sufletești și a dărniciei. Dar nu doar a românilor, ci și a miilor de basarabeni care au reușit, din postura de voluntari-traducători, să-i facă pe ucraineni să se simtă mai aproape de casă.

Tot ca acasă i-au făcut să se simtă și miile de români care și-au deschis ușile și le-au oferit un pat, o mâncare caldă și un adopost deasupra capului celor care au rămas fără el.

Poate cei mai implicați în ajutorul oferit ucrainenilor au fost ONG-urile, aceste mame universale care au grijă de toată lumea – copii, tineri, bătrâni, bolnavi și așa mai departe. De fapt, așa era și normal să se întâmple pentru că experiența ne-a învățat că acolo unde statul nu reușește să facă mai mult, începe treaba ONG-urilor.

Cam asta s-a întâmplat și în cazul crizei refugiaților. Unde să găsești oameni mai pregătiți, mai empatici și mai descurcăreți decât în rândul celor care și-au dedicat viața ajutorării celorlalți?

De la începutul războiului, ONG-urile, contrar opiniei publice, nu și-au abandonat beneficiarii români și au lăsat totul baltă pentru a-i ajuta pe ucraineni, ci în activitatea lor de zi cu zi au mai adăugat o nouă componentă de lucru. Practic, ONG-urile care, de exemplu, erau specializate în lucru cu copiii au început după război să lucreze și cu copiii români, și cu cei ucraineni. La fel și cele care ajutau bătrânii, bolnavii cronici și așa mai departe.

Iașul, oraș din prima linie

Cea mai spectaculoasă mobilizare a ONG-urilor am văzut-o la Iași, locul unde s-a înțeles din prima că doar împreună și într-o formă organizată putem să-i ajutăm cu adevărat pe acești oameni. Zeci de ONG-uri, organizații internaționale, autorități locale, instituții ale statului, firme, donatori privați și voluntari s-au unit în a crea cel mai complex punct de servicii dedicat refugiatilor.

Se numește Centrul de Asistență Umanitară și Socială pentru Refugiați CTR Nicolina și funcționează din 24 martie la Iași, cu program non-stop, ca urmare a unui parteneriat între Primăria Muncipiului Iași și FONSS- Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale. 

​Centrul este manageriat de un consorțiu de ONG-uri – FONSS, Asociația Afterhills, ParentIS și Grupul Zâmbetul Nostru – și oferă o gamă largă de servicii, începând de la cazare, masă, asistență medicală, socială și psihologică, până la servicii de integrare pe piața muncii, suport pentru mame și copii, programe de tip afterschool, grădiniță și școală de limba română pentru adulți. 

Un accelerator de integrare a refugiaților din România

Sonia a învățat limba română în anul pregătitor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Acum este traducător la Centrul Nicolina, dar și profesor de limba română pentru cei 52 de copii de la programul de afterschool. Familia ei a ajuns, după zile de drum și experiențe cumplite, din Herson în Iași. În urmă, casa lor a fost lovită de o rachetă rusească. Ea este unul dintre cei șase ucraineni care lucrează în centru și știe că viața ei aici a căpătat și un alt sens: facilitează integrarea copiilor ucraineni în România, ea însăși fiind un om care a reușit să ofere, nu numai să primească.

Ludmila, profesoara care are peste 600 de elevi la cursuri de limba română pentru adulți, după 40 de ani la catedră, la universitate, simte că are ca misiune facilitarea vieții ucrainenilor în România prin învățarea limbii și o imensă răsplată: nepoatele ei vor studia aici în țara care le-a adoptat. 

Sunt povești luminoase, care arată că serviciile de integrare dau cu adevărat rezultate atunci când sunt făcute conștiincios și cu grijă.

Organizarea și capacitatea de a avea o viziune de ansamblu asupra situației a făcut ca acest centru să fie unic. Oamenii aceștia au înțeles încă de la început că nu sunt suficiente doar donațiile de alimente de bază, precum făină, zahăr și ulei, dacă refugiații nu au unde să gătească. Au înțeles și că refugiații pot sta în chirie la cineva, dar au nevoie totuși de un venit. Sau că e dificil ca aceștia să își găsească job dacă nu știu limba sau dacă nu au unde să își lase copilul cât sunt la muncă.

„Față de alții care s-au gândit din start să ofere asistență umanitară sau sprijin sub forma unui serviciu pentru refugiați, noi ne-am gândit că, deși asistența umanitară este prima necesitate, acoperă doar nevoia de bază. Ca oamenii ăștia să se poată integra, am înțeles că au nevoie de servicii multiple. 

Atunci, am dezvoltat serviciile pe măsura nevoilor. Am plecat de la servicii de asistență socială, absolut necesare pentru ca ei să se poată integra în comunitate, pentru a le urmări parcursul și a vedea care le sunt nevoile. Serviciile sociale acționează pentru scăderea vulnerabilității și includ și realizarea dosarelor pentru a căpăta diverse drepturi, cum ar fi drepturi de persoană cu handicap, până la suport în realizarea unor documente absolut necesare, precum protecția temporară sau certificate de naștere sau de deces. 

Serviciile socio-medicale sunt și ele esențiale, pentru că oamenii aceștia au venit și cu bolile după ei, iar unele s-au mai și accentuat pe drum. Deși nu suntem unitate medicală, suportul pentru accesarea serviciilor medicale l-am făcut și-l facem încă din primele momente.  Asistență psihologică este și ea extrem de importantă, dat fiind faptul că oamenii aceștia vin pe un fond de traumă. Au nevoie să facă pași din punctul ăsta de vedere pentru a putea să trăiască cât de cât normal. 

Mai au nevoie și de servicii de asistență de integrare, pentru că mulți dintre ei stau deja de 8-9 luni aici. Integrarea înseamnă un loc de muncă, înseamnă învățarea limbii române, înseamnă copilul care să frecventezi un program educațional”, a explicat, pentru SunMedia, Mihaela Munteanu, coordonatorul Centrului de Asistență Umanitară și Socială pentru Refugiați CTR Nicolina.

Finanțările internaționale țin Centrul în picioare 

Centrul de Asistență Umanitară și Socială pentru Refugiați Nicolina funcționează într-o clădire de cinci etaje, care găzduiește 200 de spații de cazare, sală de mese, locuri de joacă, școala de limba română, programul de tip afterschool, spațiul pentru serviciul de telemedicină, zona de mental health, băi și dușuri pentru persoane cu dizabilități, spații de recreere, birouri, depozite pentru donații și un cort în care funcționează Magazinul Social RoUa.

Pentru ca toate aceste servicii să existe, a fost nevoie de contribuția finanțatorilor străini. 

„Dacă la început asistența umanitară peste tot s-a făcut strângând ban cu ban și prin donații mici, de data asta serviciile într-un astfel de centru nu pot fi făcute decât prin contribuția unor finanțatori mari. Avem drept finanțatori organizații precum UNHCR. UNICEF, World Vision. De asemenea, și alți finanțatori ca HEKS și CARE, Oxfam, Diakonie, Danish Refugee Council, organizații mai mari, mai mici și donatori români. Practic, am scris proiecte și așa am avut finanțare de nouă luni de zile”, a mai declarat Mihaela Munteanu. 

Ce înseamnă atenția la detalii când vine vorba de asistență socială 

Necesitatea de a dezvolta aceste servicii a fost dată de nevoile diverse ale fiecărui refugiat. Centrul Nicolina e specializat pe lucrul cu cazurile grele, de-a lungul timpului oferind suport inclusiv persoanelor grav bolnave, cu dizabilități, dializate, cu diabet, pacienți oncologici, victime ale violenței domestice. 

La centrul s-au întâmplat multe – nașteri și decese, evenimente de sărbătoare și muncă atentă pentru depășirea traumelor. S-a intervenit în cazuri suspecte a fi de trafic de persoane și exploatare prin muncă, dar cel mai important s-a cultivat speranța că pot urma zile mai bune.  

„Integrarea refugiaților nu este un proces de integrare obișnuit, ci unul foarte dificil pentru că e vorba de oameni care au trecut printr-o traumă imensă, au lăsat o existență în spate și au ajuns să aibă o altă viață fără să fi fost voia lor. Fac această mențiune pentru că e foarte important să înțelegem astfel procesul de integrare.

Oamenii aceștia întâi au nevoie să proceseze situația prin care au trecut, să înțeleagă, să se pună pe picioare și să o ia de la capăt. Mulți dintre ei au rămas dependenți de ceea ce se au lăsat în Ucraina, poate au o parte a familiei acolo sau încă mai fac parte din job de la distanță. Integrarea lor nu este un proces unitar.

Trebuie să se găsească pe ei, să înțeleagă faptul că au ajuns în loc sigur și nu trebuie să mai fugă și e momentul să-și găsească soluții noi de viață. Trebuie să se integreze și părintele, și copilul, și bătrânul din familie. Putem vorbi de succes, dar succesul e al pașilor mici. Tocmai de aceea e nevoie ca serviciile noastre să accelereze cumva procesul acesta de integrare”, a spus Mihaela Munteanu. 

S-au inventat un magazin și o monedă aparte pentru refugiați

Când vine vorba despre atenția la detalii, Magazinul Social RoUa este exemplu perfect în acest sens. Magazinul RoUa – în fapt, un punct de distribuire de donații, a fost inventat pentru a deservi ucrainenii care locuiesc pe raza județului Iași, dar care nu își permit să achiziționeze produse alimentare proaspete sau neperisabile, produse de îmbrăcăminte și încălțăminte, produse de curățenie și de îngrijire personală, rechizite, produse pentru bebeluși și jucării. 

Fiecare cetățean ucrainean care se înscrie primește un card alimentat cu suma de 800 de RoUA – o monedă virtuală inventată, care nu are nicio valoare pe piață. Acest cont cu RoUa le permite ucrainenilor veniți în magazin să ia ce le trebuie, pot economisi și, totodată, se pot bucura de o experiență autentică de cumpărături. Conceptul le oferă demnitate unor oameni acum constrânși să aștepte să li se dea donații, tranzacția asigurând împărțirea echitabilă a donațiilor, dar și percepția că produsele au valoare. La finalul sesiunii de „cumpărături”, ucrainenii semnează un act de donație.

Decembrie, luna recunoștinței

La Centrul de Asistență Umanitară și Socială Nicolina, recunoștința este un sentiment arătat deseori de ucraineni față de poporul român care i-a primit cu brațele deschise. În primul rând, au lăsat mesaje de mulțumire în scris, video, iar cei care, între timp, au învățat româna au vrut să le transmită „îngerilor” români, în limba lor, mesajele de mulțumire.  

De Crăciun, se pregătește o activitate specială care constă în pregătirea și distribuirea a 500 de porții de mâncare pentru oamenii fără adăpost din Iași, asta poate și pentru că, dacă o lecție a fost învățată în lunile acestea este că puțin din puțin nostru înseamnă enorm pentru cel aflat în nevoie. 

Pentru refugiații ucraineni și ONG-urile care îi ajută urmează provocări imense  

Din păcate, toată perioada asta nu a fost caracterizată doar de bunătate, ci și de speculă și șarlatanie. 

Un cuplu de bătrâni ucraineni a fost găsit zilele trecute, în plină iarnă, la 4.00 dimineața, aproape de pădurea Ciric, mergând pe jos de la Aeroportul Iași spre oraș, după ce taximetriștii au încercat să-l păcălească, cerându-i sume colosale pentru cursă. Târâind bagajele cu mâinile înghețate de frig, cei doi bătrânei erau convinși că îi va prinde dimineața rătăcind pe străzi. Din fericire, au fost ajutați de cineva care, mai întâi, a sunat la recepția Centrului pentru ca un traducător să ajute în comunicarea cu vârstnicii și, apoi, pentru a ajunge la Centrul Nicolina. 

Acesta a fost unul dintre miile de cazuri în care oamenii au încercat să profite de pe urma refugiaților care trăiesc cele mai cumplite momente din viața lor. Mulți au dat apartamente în chirie prin programul 50-20 asigurat de stat, ca să se câștige cât mai mult. Au cazat câteouă-trei familii în două camere, nu le-au dat mâncare, deși erau obligați să o facă, și au încercat să-i fraierească la orice pas. Iar unii refugiați au degradat apartamentele care le-au fost puse la dispoziție, relația între proprietar și cel luat în gazdă nefiind clar reglementată din punct de vedere legal.

De asemenea, o parte a opiniei publice nu a ajutat prea mult în acest sens. Discursurile rusofile, fakenews-urile precum că statul investește prea mult în refugiați, deși majoritatea fondurilor vin din străinătate, xenofobia, prejudecățile legate de ucraineni și invocarea unor fapte istorice trunchiate sau complet false despre un trecut de mult apus au făcut ca numărul donatorilor să se împuțineaze și uneori și suportul autorităților să se diminueze. 

„Cea mai mare provocare care va fi în perioada următoare este legată de continuarea asistenței umanitare. Și aici ne referim la masă, pentru că există pericolul să nu o mai putem furniza și, de asemenea, avem emoții foarte mari în ceea ce privește restructurarea programului 50-20, care permite decontarea cazării și a mesei pentru ucrainenii care locuiesc în apartamente. 

Practic, devine o problemă foarte gravă a societății românești, pentru că atâtea guri flămânde și atâția oameni care să nu aibă unde locui înseamnă o perspectivă extrem de negativă, pe lângă toate celelalte probleme ale societății noastre”, a atenționat Mihaela Munteanu. 

La finalul a zece luni ale unui război despre care nimeni nu poate spune când se va sfârși, o concluzie ar putea fi aceea că statul român are acum ocazia să nu repete greșelile pe care le-a făcut în ultimii ani în privința refugiaților ajunși la noi din zone de conflict. Și nu doar să nu le repete, ci să și acționeze urmărind cu adevărat binele oamenilor, indiferent de țara lor de origine. Asta în timp ce ONG-urile vor continua să își urmeze menirea: să schimbe în bine viețile celor aflați în nevoie, să atragă finanțări și să lucreze direct cu refugiații.