Scriitoarea Ioana Nicolaie a vorbit, într-un interviu oferit pentru SunMedia, despre confesiunile pe care le-a făcut în ultima sa carte, „Miezul inimii”, despre ce ar trebui schimbat în sistemul de educație românesc, precum și despre puterea pe care cititul o are asupra transformării uluitoare a minții tinerilor. Implicată activ în acțiunile societății civile în ultimii ani, Ioana Nicolaie a vorbit, totodată, despre schimbările societății românești, prinsă între o pandemie și un război la graniță.
Ramona Ursu: Dragă Ioana, „Miezul inimii”, o carte de proză confesivă cu care ne-ai încântat anul acesta, duce mai departe călătoria în care ne-ai luat cu tine odată cu „Pelinul Negru”, „Cartea Reghinei” și „Tot înainte”. Este o carte despre tine, despre experiențele și amintirile tale. O carte în care avem parte și de ficțiune și care ne poartă, din nordul Transilvaniei, prin multe lumi ale tale. Care e povestea ei?
Ioana Nicolaie: Nu am crezut că voi reuși să public această carte, în acest an. La începutul lui 2022, noi încă eram în plină pandemie, încă aveam evenimente pe Zoom, încă aveam lansări de carte fără public. Încă nu știam cum va fi vara, cu mască sau fără mască. Ei bine, în momentul în care a apărut ideea de târg de carte reluat în vară, nu se putea să nu fac un mare mare efort și să-mi pun cap la cap mai multe fragmente de biografie, pentru a le publica cu acest titlu: „Miezul inimii”. Când ai spus, Ramona, proză confesivă, ai prins esențialul și este un esențial complicat, aș spune, pentru că această carte, după apariție, a avut câteva lansări. Iar cei care au lansat-o nu au putut-o încadra. 
Dar ei cum au văzut-o?
Îmi amintesc că, la Bistrița, am avut o experiență minunată la Biblioteca „George Coșbuc”, unde Dan Coman a zis: „Cartea asta nu poate fi pusă într-o categorie”. Nu într-o categorie de tipul poezie sau proză, nu la asta se referea. El avea în minte ideea de roman, însă această carte nu a fost numită de mine roman, deși aș fi putut să o fac cu mare ușurință. Ea urmărește niște etape din viața mea, cu începutul din copilărie și având sfârșitul în timpurile de acum, în care am recuperat inclusiv fragmente din acești ani de pandemie.
„Miezul inimii” ar putea fi un roman, unul cu mult mister, cu probleme existențiale. Un roman cu multă vulnerabilitate, pentru că este vorba despre mărturie, adică despre ceea ce este esențial în viețile noastre, ceea ce ni se întâmplă mai intim, mai profund și mai tulburător.
Este foarte greu acest exercițiu al mărturiei, pe care eu l-am făcut în „Miezul inimii”, dar și în cărțile pe care le aminteai mai devreme.
Cum ar putea fi altfel, dacă nu vulnerabil, când mărturisești lucruri legate de depresie? Dar cum vorbești despre un viol sau despre o tentativă de viol? Sau cum vorbești despre lucruri foarte stranii pe care le trăiești? De exemplu, este o poveste despre un telefon care sună în miez de noapte, câteva zile la rând, până când, la capătul firului, se întrerupe totul. Este o poveste cu mult mister. Este o poveste care pe tine, cel care o spui, te poate expune. Sau cum vorbești despre visele premonitorii ale cuiva? Cum povestești tu, cel care ai miezul adevărului înăuntrul tău, despre visele premonitorii ale cuiva? Sau cum povestești despre moartea cuiva drag, care știe cu exactitate ora la care va muri?
Este povestea bunicului tău și a îngerilor pe care el i-a văzut chiar înainte de a muri.
Povestea aceasta, a bunicului meu, este în „Miezul inimii” și este o poveste reală. Din cei 12 nepoți ai bunicului meu, și cu mine 13, eu am fost singura care a ajuns acolo înainte ca el să moară. Eu știu aceste lucruri legate de episodul cu îngerii, pentru că eu am fost martoră la acel eveniment. Întâmplarea nu mi-a fost povestită, eu am participat la ea. Cum povestești așa ceva într-o carte? Astea sunt lucrurile care te expun. Dar am avut curajul să le strâng pe toate și nu am niciun fel de regret, din contră, am un sentiment bun. Această carte nu este doar despre mine, este despre noi toți, despre cum simțim unele lucruri mai acut decât pe altele.
Am simțit multă emoție și multă sensibilitate în fragmentul „Mama urlă”, din „Miezul inimii”. Aici este, din nou, o lume care trece de cea obișnuită și ne duce în una plină de simboluri. O lume a premonițiilor. Urletul acela al mamei tale te-a legat, cu totul ireal, pe tine de o altă poveste reală și uluitoare. Cea a personajului Matei și a mamei lui care murise și care, parcă, urla „de dincolo”. Avea un mesaj. Cum ai simțit tu aceste evenimente?
Mi s-a părut foarte tulburătoare această poveste a personajului Matei, numele real al băiatului nu l-am făcut public. Dar acea întâmplare am simțit-o ca atunci când cineva te ia de mână și îți spune: „Fă acest lucru, rezolvă tu situația asta”. Iar tu, doar cu puterile tale, nu poți să o rezolvi. Povestea este în carte, dar ea, pentru cei care au participat atunci la acea întâmplare și cărora le mulțumesc și astăzi, este încă vie. Au fost 8.000 de oameni care, în câteva ore, au dat share unei postări pe care eu am scris-o pe Facebook. Postare la care eu m-am gândit câteva zile, timp în care am încercat să investighez toată situația, pentru că tot ceea ce aveam să scriu eu acolo trebuia să fie adevărul adevărat, iar eu trebuia să pot răspunde la orice întrebare.
Pentru cei care nu știu, care a fost povestea pe care tu, inițial, ai scris-o pe Facebook și care apare cu mai multe detalii în „Miezul inimii”?
Acest băiat, Matei, își pierduse ambii părinți. Pe tata l-a pierdut de mai demult, el crescuse doar cu mama. Când avea 17 ani, mama lui s-a îmbolnăvit de o formă de cancer foarte agresivă și a murit în câteva luni. Înainte, însă, făcuse un împrumut foarte mare la bancă, pentru a se putea trata. Și a girat creditul bancar cu singurul lucru pe care această mică familie, formată din mamă și copilul ei, îl avea: un apartament. Mama a murit, iar apartamentul, în lipsa achitării creditului, îi revenea băncii, pentru că băiatul, după moartea mamei lui, avea deja 18 ani. Practic, acest copil, care era în clasa a XII-a atunci, nu doar că trecea prin iad, ci era luat și aruncat în stradă.
Cum ai ajuns tu la această poveste tulburătoare?
Întreaga poveste, care este absolut ireală, am povestit-o în „Miezul inimii”. Dar vreu să duc povestea asta puțin mai departe: binele nu se face niciodată pe cont propriu, asta am învățat de-a lungul vieții. Nimeni nu poate mișca singur un angrenaj foarte complex. Mereu mai trebuie ajutoare. Emoția mea a fost mereu legată de faptul că în jurul nostru se găsesc atât de multe ajutoare.
Sunt convinsă că trăim într-o lume în care binele este mult mai puternic decât răul, însă răul este mult mai vizibil și mai înspăimântător.
Atunci, situația cu personajul Matei, având în spate o poveste complet adevărată, a fost așa: nu voi înțelege niciodată cum 8.000 de oameni au distribuit pe Facebook postarea mea. Eu fac mereu postări, sunt persoană publică, dar nu am avut niciodată o asemenea audiență, nimic nu justifică ce s-a întâmplat atunci. A fost din altă poveste acea întâmplare, cu atât mai mult cu cât, în doar trei zile, s-au strâns banii pentru băiat, astfel încât a putut rămâne în casa lui. Și au fost foarte mulți bani, peste 20.000 de euro, care au fost returnați la bancă imediat, în săptămâna de după ce am spus povestea pe Facebook. Această poveste mie mi-a întârit credința în bine și în ceea ce putem face împreună.
Spuneai într-un interviu că, în „Miezul inimii”, vorbești pentru prima oară despre pasiunea ta pentru literatură, care exista încă din copilărie. Ce visa micuța Ioana să se facă atunci când va fi mare?
„Tot înainte” s-a clădit pe tema asta: ce-o să mă fac eu când o să fiu mare? Iar personajul Arsenia, care este un alter ego al meu, vrea, la început, să se facă femeie de serviciu la școală, pentru că la blocurile din oraș a auzit ea că e foarte greu să prinzi o slujbă de genul ăsta. Apoi, vrea să se facă fotograf. Apoi, astronaut, apoi sportiv de performanță. Vrea să fie cea mai bună culegătoare de fructe de pădure, vrea să fie croitoreasă.
Vrea să se facă foarte multe lucruri, până crește și înțelege că toate aceste dorințe sunt tot mai limitate, toate drumurile acestea sunt tăiate unul după celălalt și rămâne un firicel de drum pe care ea trebuie să se strecoare. „Tot înainte” se termină când personajul meu are 15 ani și când trăiește Revoluția din 1989. În trilogia Nordului, din care mai fac parte „Pelinul negru” și „Cartea Reghinei”, fiecare volum vine ca o completare a celorlalte, în care vorbesc despre experiențele mele de viață.
Ioana, tu ai început, în urmă cu opt ani, proiectul Biblioteca Melior, care se rezumă așa: douăzeci de biblioteci școlare din țară au fost dotate, în medie, cu câte 500 de cărți fiecare. Ultima bibliotecă dotată a fost chiar spre finalul acestui an. Care mai este relația copiilor cu literatura?
Imaginați-vă că suntem în fața a 50 de copii, de clasa a VII-a și a VIII-a, strânși într-o sală în care, pe mese, sunt niște cutii închise. Copiii știu că în aceste cutii sunt cărți și vine momentul în care ei trebuie să desfacă acele cutii. Și pe măsură ce le desfac, aproape toți rămân încremeniți, scot cărți, le întind pe masă și încep să le răsfoiască. Și îi vezi pe câte unii rămași într-un colț, iar pe alții exclamând: „Doamne, cât de mult îmi doream cartea asta!” sau „Nu se poate, niciodată nu am crezut că vom avea în școală cărțile astea!” sau „Vreau să iau acum acasă cărțile astea!” Situația asta mi s-a întâmplat mie de curând la Periș, unde am dus 560 de cărți.
Dintre ele, 50 au fost cadou nominal pentru acești 50 de copii care au participat la atelierul pe care l-am organizat. Au mai fost șase cărți pe care le-am dat ca premiu. Fiind un moment aniversar, a douăzecea bibliotecă școlară la care am ajuns cu Melior, am vrut să facem ceva special. Așa că am oferit șase premii cu „Enciclopedia zmeilor”, acea carte mare și superbă, cartonată. Premiile au ajuns, prin tragere la sorți, către șase copii din școală.
Cine a câștigat? Trei dintre copii, mi-au spus doamnele profesoare după aceea, erau necititori. Unul dintre ei spunea așa, înainte de primirea premiului: „Eu nu am citit o carte niciodată, nu mă interesează, pentru mine, o bibliotecă în școală. Dar sunt bucuros dacă ea va veni, pentru colegii care citesc”. Era un băiat în clasa a VIII-a. La el a ajuns una dintre aceste șase cărți. Iar Mircea Cărtărescu, prezent la acțiune, i-a dat și autograf. Nu am cuvinte să spun cât de fericit a fost când a primit-o și a spus: „Pe asta o citesc!” Astea sunt experiențe minunate pe care eu și sora mea, care avem Fundația Melior, le trăim odată ce ajungem în bibliotecile școlare.
Cum s-a născut acest proiect?
Fundația Melior există într-adevăr din 2014, dar vreme de câțiva ani ea nu a avut niciun fel de vizibilitate. Așa am considerat eu și sora mea de cuviință. Și am făcut asta câțiva ani, am ajutat copii bolnavi și am dat o bursă de studii la facultate, până când, într-un an, s-a dat la Evaluarea Națională acel subiect în care li se cerea copiilor să povestească despre întâlnirea cu un scriitor contemporan. Acest lucru a fost teribil, deoarece cei mai mulți copii nu au avut această experiență, nu aveau cum să răspundă la această cerință.
Cei mai mulți au luat examenul pentru că au fost inteligenți, și-au folosit fantezia, au povestit despre întâlnirea lor cu Ion Creangă, cu Mihai Eminescu. Nu au putut să spună despre întâlnirea cu un scriitor contemporan, de fapt n-au putut să amintească nici măcar un scriitor contemporan. Când s-a dat acest subiect, noi ne-am zis că trebuie să facem proiecte cu scriitori în carne și oase, să-i duc în școli, să-i vadă copiii, ca să poată rezolva în viitor acest gen de cerințe la un examen.
Care este situația bibliotecilor școlare din țară?
Situația în țară este așa: bibliotecile s-au închis, cele mai multe dintre ele, iar bibliotecile școlare s-au închis și ele, în mare parte. Iar în acest ultim caz, al bibliotecilor școlare, avem următoarele situații. Prima: bibliotecile nu au existat niciodată. A doua situație: au existat și s-au închis. A treia situație: au existat și încă există. În acest caz, avem și situația frumoasă, anume că există un director dedicat sau un profesor pasionat, care dezvoltă proiecte literare. Acești oameni reușesc să transforme spațiul bibliotecii școlare în ceva extraordinar. Am fost și în astfel de locuri, unde donația noastră, Melior, a contact enorm, deoarece veneau copiii la bibliotecă și spuneau: „Vrem cărți din acelea frumoase”, desi aveau cărți frumoase și acolo.
Dar există și situația cea mai amară: nu sunt niciodată fonduri pentru achiziția de carte, pentru a plăti o bibliotecară, astfel că cineva, de regulă o profesoară de română sau de engleză, trebuie să facă voluntariat. Situațiile astea amare ar trebui schimbate; și eu cer mereu ca banii pentru fondul de carte din bibliotecile școlare, care trebuie anual reînnoit, trebuie să vină nu de la primării, care mereu au alte probleme mult mai dramatice de rezolvat, precum toaleta din curtea școlii. Ceea ce eu cer este ca acești bani pentru bibliotecile școlare să vină prin Ministerul Educației direct către instituțiile de învățământ.
Și mai cred că ar trebui să existe oră de lectură în catalog. Practic, în acea oră, copilul să fie pus să citească în clasă, pentru că el acasă nu citește. Acasă, în multe cazuri, copilul nu are cărți și, în plus, are de făcut o mulțime de alte lucruri: teme, în cel mai bun caz. Sau, în cazul covârșitor, stă pe telefoane mobile, pe diverse aplicații, face, în general, activități care nu au rolul de a-i îmbogăți mintea.
După acești doi ani de pandemie, cum vezi tu, ca profesor, această perioadă? Care a fost impactul asupra relației elevilor cu școala, cu colegii, cu profesorii?
A fost o perioadă foarte grea, care ne-a marcat pe toți. A fost dramatic pentru copii, iar eu am fost profund întristată de ce au trăit adolescenții în acești doi ani în care, mult timp, au stat închiși în casă. Cum e să faci primul an de facultate închis în casă, fără să-ți vezi colegii? Cum e să-l faci și pe al doilea? Și pe al treilea? Cum e să faci toate aceste lucruri din spatele unui ecran, unde tu nu ești motivat în niciun fel și unde tu poți fenta foarte ușor. Cum fentarea este la îndemână, cum e să nu mai poți avea nicio ierarhie? Cum e ca mulți dintre cei care obțin nota 10 la examene să fi furat, de fapt, aceste examene, iar cei care sunt cu adevărat buni și interesați să nu mai poată să dovedească asta, în lipsa interacțiunii directe cu profesorii?
Apoi, cum crești intelectual, psihologic, într-o astfel de perioadă? Am avut o situație foarte emoționantă cu fete de clasa a XII-a. Anul trecut, începusem să ne vedem fizic la școală, dar cu mască. La un moment dat, le-am spus acestor fete, care se aflau în anul terminal de studii liceale, să facem o fotografie, să aibă și ele o amintire. Le-am spus să ieșim în curte și, doar pentru o fotografie, să ne dăm jos măștile. Și fetele au spus că nu vor să-și dea jos măștile. Nu din cauza pandemiei, ci pentru că-și interiorizaseră ideea de mască, măștile le protejau.
Psihologic, după mască, tu te-ai ascuns, nu mai ești vulnerabil. O altă dramă a fost a părinților care au avut copii mici, la grădiniță și în clasa I. Cum să fii la grădiniță în online? Cum să înveți să scrii în online? Cum s-o îndrăgești pe doamna învățătoare în online? Nu mai vorbim despre acei copii sacrificați, care nu au avut acces la tehnologie și care, practic, au pierdut ani din viață.
Pare că există o prăpastie între ceea ce este sistemul de educație și generațiile actuale de elevi. Punctele de intersecție sunt tot mai puține, pentru că, din păcate, sistemul nu a avansat atât de mult astfel încât să țină pasul cu copiii. Care ar fi, în opinia ta, principalele probleme care ar trebui rezolvate în sistemul de învățământ?
Să scoatem materie multă și din multe discipline, inclusiv din literatura română, pe care eu am predat-o mulți ani. La clasa a V-a, eu predam situația de comunicare. E posibil așa ceva? Receptor, canal, cod, în clasa a V-a? Noțiuni pe care cel mult un student are sens să le descopere, când ajunge la o facultate de profil. Copiii noștri, în clasa a V-a, descoperă că româna, în general, este cea mai grea materie de la școală. Cum e posibil asta? Copilul de astăzi cred că ar trebui să fie format cultural, ceea ce nu se face. 
Cred că ar mai trebui schimbate programele, în special la liceu, unde lucrurile sunt catasrofale. La liceu, de ani de zile, se amână schimbarea programei. Îți dau un exemplu: în ultimii ani, ultimii autori care s-au dat la Bacalaureat au fost cei de acum o sută de ani. Eu cred că un copil care termină liceul în acest secol, trebuie să știe ce se întâmplă, literar vorbind, în jurul lor. În același timp, pe partea reală, cred că elevii trebuie antrenați în diverse proiecte care să-i pasioneze, precum cercuri de robotică. Abia atunci, când le place ceea ce învață, putem obține de la ei rezultate extraordinare.
Este de notorietate faptul că, în ultimii ani, te-ai implicat și în acțiunile societății civile, pentru că au și existat provocări mari în direcția asta. Suntem la niște ani distanță de protestele care au marcat perioada 2017 – 2019. Arată, acum, societatea în felul în care îți doreai când mergeai la acele proteste?
Lucrurile sunt foarte nuanțate. Noi, cei care am ieșit în stradă atunci împotriva abuzurilor la care era supus statul de drept, sigur că, la un moment dat, am fost dezamăgiți. Știm toți acel moment: când s-a făcut alianța PSD-PNL. Trăim sub ea, e ireal, ar fi trebuit să nu se petreacă niciodată, ar fi fost foarte bine să avem alternative puternice. Iată, însă, că lucrurile sunt în această zonă de stranietate.
Dar, dincolo de această situație punctuală, să nu uităm că noi am traversat o pandemie, care a tulburat omenirea, și că, în pandemia asta, cred că nu ne-am descurcat rău. Instituțional vorbind, ne-am descurcat rezonabil. În afară de asta, avem un război lângă noi. Lumea de acum este fundamental schimbată față de lumea aceea în care noi mergeam la proteste. Într-un fel, povestea noastră personală, locală, este mult diminuată față de ceea ce se petrece acum la nivel global.
Războiul de lângă noi, cu care aproape că ne-am obișnuit, este, însă, la fel de îngrozitor ca la început.
Iar uluirea cea mai mare e că este posibil să existe un asemenea război tocmai aici, între noi, europenii. Noi, cei care credeam că suntem ființe educate, că am învățat din istorie, trecând prin atrocitățile secolului XX. Noi, cei care știm ce înseamnă oroarea nazismului, dar și a comunismului. Noi, cei care știm ce sunt zecile de morți gratuite, în virtutea unor ideologii.
Să repeți în cerc istoria, să te pomenești din nou într-o lume atât de vulnerabilă, este îngrozitor. Nu, nu e posibil să lăsăm dictatori de acest gen pe lume, sper să învățăm odată asta. Pentru că acești dictatori aruncă globul pământesc în neant. Întorcându-mă la protestele despre care vorbeam, în ultima perioadă am avut următorul gând: Doamne, îți mulțumesc pentru că noi am avut atunci puterea să ieșim în stradă, pentru că, altfel, poate acum eram aliații lui Putin.
