Arheologie politică: povestea PMP. Cum a apărut și cum a evoluat

Totul a început să graviteze în jurul lui Udrea. 

Undeva prin februarie 2013 eram la Strasbourg, în week-end, când mă sună Traian Băsescu. Era în modul său șarmant, în care reușea să te facă să crezi orice și să te mobilizeze să miști munții dacă trebuie: „Daniel, te rog eu frumos, scrie un program politic așa cum numai tu știi să pui pe hârtie”.

Traian Băsescu știa, atunci când avea nevoie de tine, să te facă să crezi că ești special! Era tentant să îl crezi… Urma congresul PDL, în care se prefigura o bătălie între Blaga și Elena Udrea, în barca căreia sărise, în ultimul moment, Paleologu, până atunci în tabăra celui de-al treilea candidat, Monica Macovei. Cerându-mi să scriu un program politic cu o lună înainte de congres, și având în vedere dinamica acelei conversații, Traian Băsescu m-a pus pe gânduri: oare nu urma să îmi ceară să candidez la președinția PDL, ca element surpriză, așa cum el a făcut-o când i-a luat PD-ul lui Petre Roman?

Desele laude („Funeriu a fost ministrul meu preferat”), nervii tari pe care i-am demonstrat în lupta cu Ponta cu ocazia plagiatului (în privat Traian Băsescu adesea îmi remarca „nervii tari”) și alte lucruri pe care le-am făcut pentru eșecul puciului lui Ponta și Antonescu din 2012, puteau duce înspre concluzia (evident, naivă, judecată la rece) că Traian Băsescu se gândea să mă susțină pentru congresul PDL. 

Am așternut pe hârtie programul, pe care îl găsiți aici, și i l-am dat în seara lui 21 februarie, târziu, pe mail. La prima oră președintele mă sună entuziasmat să mă felicite pentru program. Discutăm pe opțiunile majore, și îmi spune să vin de urgență la București. Ceea ce am și făcut. Mă cheamă la el în birou, mă complimentează câteva minute bune, după care îmi sugerează să vorbesc cu doamna Udrea despre program.

Îmi sugera Traian Băsescu să dau programul scris de mine doamnei Udrea, probabil ca schelet al platformei sale de preluare a PDLului? O foarte mare diferență față de naivul scenariu pe care, încurajat de vorbele președintelui, mi-l făcusem. Mă înțelegeam bine cu doamna Udrea, mă ajutase mult cu trecerea legii educației, nu aveam nimic împotriva sa, dar consideram că nu avea anvergura politică pentru a prelua moștenirea politică a președintelui Băsescu. I-am spus, voalat, acest lucru președintelui, dându-i de înțeles că dacă cineva vrea să preia conducerea unui partid nu are decât să-și scrie singur programul. Refuzul meu voalat se întemeia și pe ceea ce îi scrisesem în mailul cu programul: 

„Am fost foarte sincer si direct in elaborarea sa, altfel spus am gandit functional și nu politic(os). De aceea va spuneam ca il vad mai degraba ca program pentru o constructie total nouă decât ca platforma pentru PDL, pentru ca imi e greu sa cred ca acest document e atractiv pentru un partid cu reflexe consolidate.”

În paranteză fie spus, doamna Udrea era, și atunci, un mister pentru mine: întotdeauna binevoitoare, întotdeauna de partea corectă a marilor reforme, loială președintelui, pe scurt total diferită de imaginea din presă. Constatasem, totuși, o ambiție mai mare decât „putea să ducă”, lucru pe care nu am ezitat să i-l spun și ei. Ținta predilectă a acuzațiilor, eu admiram bărbăția cu care le făcea față. Incapacitatea mea de a înțelege corect rolul doamnei Udrea în contextul anilor 2008-2014 a fost și cel mai mare eșec politic de-al meu.

În martie 2013 are loc congresul PDL, câștigat de Vasile Blaga (găsiți relatarea aici), care urmărea supraviețuirea politică (a sa și a oamenilor din jur) astfel că agenda politică a lui Traian Băsescu (atlantism, reforma statului, anticorupție) rămânea, în perspectiva alegerilor prezidențiale din 2014 și generale din 2016, fără vector politic. Mandatul președintelui Băsescu se apropia de sfârșit și acesta nu avea un moștenitor sau vehicul politic viabil. Imediat după congres, președintele Băsescu ne-a mandatat pe Cristian Diaconescu, Sebastian Lăzăroiu, Cristian Hrițuc și subsemnatul să înființăm o fundație cu scopul de a avea un laborator de idei politice.

Nu se punea atunci problema unui partid. Inițiativa îmi plăcea din punct de vedere intelectual: în fapt, atât timp cât am fost consilier al președintelui Băsescu (2012-2014), principala mea preocupare (care stârnea adesea ilaritatea colegilor, ocupați cu chestii de zi cu zi) era să „trag” de președinte să construiască un vector politic pentru a continua sumedenia de lucruri bune, menționate mai sus, făcute în mandatele sale.

Rapid, împreună cu cei numiți mai sus, convingem oameni de calitate să ni se alăture ca fondatori ai Fundației Mișcarea Populară: Elenina Nicuț, o genială avocată și militantă pentru statul de drept, Georgeta Condur, o bună expertă în politologie, pe care o cunoscusem când era jurnalist la Iași (ambele propuse de Sebastian Lăzăroiu) și Radu Borza, propus de mine, unul din oamenii care sunt în spatele dexonline.

Nu m-am înțeles deloc cu Elenina și Georgeta la început, dar repede am devenit foarte apropiați. Sebastian Lăzăroiu l-a propus pe profesorul Marian Preda, cu care lucrase la raportul comisiei prezidențiale despre riscurile sociale, ca președinte al fundației. Porneam la drum, în 7 aprilie 2013,  cu o echipă sudată, de bună calitate umană și profesională. La prima întâlnire cu președintele Băsescu am solicitat ca el să spună explicit că programul fundației este cel redactat de mine, lucru pe care l-a făcut cu jumătate de gură, ceea ce, la nivel personal ar fi trebuit să îmi dea de gândit. 

Imediat am început un periplu prin țară, pentru a strânge aderenți. Nefiind o inițiativă politică, în mai toate județele, punctele de contact erau foștii inspectori școlari generali cu care lucrasem și pe care îi protejasem cât am putut de interferențele politice ale liderilor politici locali, care le cereau vrute și nevrute. Erau județe în care aveam sală plină și presă ostilă (Olt de exemplu, grație primarului din Studina, Vasile Marian) și județe unde cu greu adunam 10 oameni. În Alba a venit un singur om, și el, cred, din întâmplare. Din aceste peregrinări prin țară, câteva concluzii erau clare:

1) „Lumii” nu prea îi păsa de fundație și de idei politice, „lumea” voia partid. Adesea, în județe, lăsam în urmă un președinte al filialei județene a fundației, repede însă se ajungea la tensiuni între acesta, care de obicei nu avea ambiții politice, și alți oameni, adesea în jurul unor parlamentari PDL cu tendințe de transfugi, care voiau „să pună mâna” pe tot ce înseamnă Mișcarea Populară și să precipite formarea unui partid. 

2) Printre oamenii simpli exista unanimitate: „există potențial (ni se spunea că sondajele ne dau 10-12%), ne băgăm, dar vrem garanții că Elena Udrea și Elena Băsescu (EBA), pe atunci europarlamentar, nu vin în Mișcarea Populară”. Eu i-am transmis, sec și între patru ochi, președintelui Băsescu aceste mesaje pe care le auzeam peste tot. În numeroase ocazii Traian Băsescu ne sugera că nici doamna Udrea, nici EBA nu vor veni în partid dacă acesta se va forma.

3) Dacă formăm un partid, acesta va capta un mare număr de parlamentari și lideri locali PDL care nu se regăseau în ideile lui Vasile Blaga.

În 28 mai 2013, când relațiile dintre Cotroceni și PDL se răciseră, iar Vasile Blaga voia să se debaraseze de „băsiștii” din PDL, am preferat să îmi dau, elegant și onest demisia din PDL (aici) mai degrabă decât să mă prefac victimă a unei epurări pentru că „principiile mele curate nu sunt acceptate în PDL” așa cum avea să o facă, ipocrit, Cristian Preda mai târziu. Aproape imperceptibil sesizam, încă de atunci, o răcire a modului în care mă trata Traian Băsescu. Dacă înainte nu pierdea nicio ocazie să spună că sunt ministrul lui preferat, acum era mai distant și nu promova sistematic ideile pe care le vehiculam.

În vara lui 2013, presiunea de a fonda un partid era enormă și, indiferent de mesajele publice vehiculate, singurul lucru care interesa presa era „când fondăm partidul” și dacă „Elena Udrea va veni în partid”. Prezența președintelui Băsescu în viața fundației era foarte redusă, iar de fiecare dată când venea vorba de partid el nu lua nicio poziție. Am admirat tot timpul la președinte faptul că făcea mari eforturi de a rămâne în cadrul constituțional, cel puțin formal. 

Noi, fondatorii Fundației Mișcarea Populară, aveam ținte mari: îl voiam în partid pe Emil Boc și alți lideri locali majori ai PDL. Aceștia, din respect față de Traian Băsescu, ne primeau frumos dar nu se angajau deloc. În iulie 2013 a fost depusă la tribunal cererea de înregistrare a Partidului Mișcarea Populară. Depunerea a fost cu cântec: eu îl propusesem pe Siegfried Mureșan ca președinte al noului partid (fără să îl întreb pe acesta dacă ar accepta), dar sugestia (unii spun prezidențială) a fost ca Cristian Preda să fie președintele noului partid.

Într-o reuniune cu fondatorii fundației l-am atacat frontal pe Cristian Preda, demonstrând inadecvarea lui de a conduce un partid, iar acesta, în stilu-i de laș caracteristic, s-a ridicat și în loc de argumente ne-a oferit… spatele, trântind ușa cu celebrul: „oricum eu am sprijinul lui Udrea și EBA pentru a conduce lista de la europarlamentare”, care urmau să aibă loc în 2014. În paranteză fie spus, în 2009 când am ajuns europarlamentar, nu am acceptat să o iau pe EBA ca asistentă și i-am cerut CVul să participe la interviu ca toți ceilalți. EBA a mers asistentă la un anumit domn Matula care, în 2009, a prins loc la europarlamentare, contrar mie;) 

Iritarea mea era destul de mare referitoare la formarea partidului: inițial ideea era ca fundația să selecteze liderii locali ai partidului, lucru care nu se întâmpla în realitate. Care pe unde apuca se revendica „omul lui Băsescu”, dar noi, care eram la Cotroceni, știam că nu e așa. Totuși, o mână nevăzută făcea posibile preluări ostile ale organizațiilor județene de tot felul de oameni ciudați. Au fost și câteva cazuri interesante: unul din ele este Timișul unde, chiar dacă înțelegerea fusese să mă ocup eu de numiri, a ajuns președinte județean Radu Lambrino, fără să fiu la curent. Inițial nu am agreat situația, dar Radu s-a dovedit a fi un foarte bun lider de organizație și, ulterior, mi-a devenit un apropiat prieten. Un alt exemplu, genial, este „cazul Drulă”.

Prin Radu Borza l-am cunoscut încă din 2013 pe Cătălin Drulă, care mi-a părut, încă de atunci, „brici”. Am vrut neaparat să îl „pun” șef peste un sector din București la PMP, dar și șef al domeniului infrastructură. Repede însă Cătălin și-a dat seama că nu se regăsește în această rotativă a preluărilor ostile și discuțiile noastre exploratorii s-au oprit înainte de a… începe.

Mi-am dat seama atunci că Drulă va ajunge sus, pentru că avea ceva rar în lumea politică: discernământ. Interesantă e povestea siglei partidului: am propus un măr pentru că era ușor de făcut campanie oferind un… măr, pe modelul campaniei lui Chirac din 1995. Nimeni nu se înghesuia să lucreze la acte necesare depunerii dosarului de înregistrare. În criză de timp statutul a fost redactat de un briliant fost consilier de-al meu, Răzvan Florian. Și azi consider că statutul inițial al PMP a fost cel mai fain statul al vreunui partid din România.

Problema partidului era următoarea: 

Șeful și inițiatorii, cei care semnează la tribunal, trebuiau să fie și cunoscuți, cu notorietate, dar și să dea senzația de noutate, de lipsă a legăturilor cu ceea ce începea să apară ca fiind corupția din PDL. Baconschi, Papahagi, Ciuparu, Petrescu, Tomac au fost cei asupra cărora am căzut de acord (noi, fondatorii fundației).

Sebastian Lăzăroiu și Cristian Diaconescu l-au propus pe Eugen Tomac, un necunoscut atunci, să preia președinția partidului, bazându-se pe ceea ce considerau ei „loialitatea lui Tomac față de Băsescu”. Doar că Băsescu nu se prea băga, atunci, în bucătăria partidului. Era logic, pentru că nu voia să-și asume un eventual eșec.

Partidul avea însă o mare dificultate de comunicare: lipsa de profil politic major a lui Eugen Tomac ducea, inevitabil, la presupunerea presei că el e, de fapt, doar un om de o binevoitoare elasticitate, care se va sacrifica la momentul oportun pentru a-i face loc doamnei Udrea la șefia partidului, pentru promisiunea vreunei funcții ulterioare.

Toate comentariile presei erau în jurul subiectului „Udrea-PMP”.  Mi-am dat seama tardiv de această barieră comunicațională de netrecut: doamnele Dogioiu și Fati mi-au luat fiecare un interviu. Eu credeam că vom vorbi educație și concepte, ele voiau să afle „PMP-Udrea”.

În 31 ianuarie 2014, la Sighișoara, inevitabilul s-a produs.

La o ședință comună a fundației cu partidul, care a început bine, apar vreo 15 parlamentari PDL (vezi aici) care, de facto, au preluat partidul. Membrii fundației au fost rapid expulzați într-o sală periferică la subsol, prim-planul fiind luat la masa prezidiului de noii veniți. Adrian Papahagi, ca fondator, a încercat să se opună acestei preluări ostile, fără prea mult succes. Îmi era foarte rușine de ce pățiseră liderii locali ai fundației, oameni de valoare și de obicei cunoscuți în comunitatea lor.

Rămânea problema primelor alegeri la care PMP urma să participe, alegerile europarlamentare din mai 2014. Baconschi și cu mine aveam cea mai bună cotă în partid. Eu mai fusesem europarlamentar, cunoșteam dosarele, mi-ar fi priit un mandat întreg pentru că eram epuizat fizic, psihic și politic după un ministeriat greu și tot efortul de la Cotroceni. Statutul era clar, lista se decidea în urma unor alegeri interne, conform procedurii de „vot preferențial”.

Principalii pretendenți la locuri eligibile eram Baconschi, eu, Preda și, venit în ultimul moment ca urmare a trădării Monicăi Macovei în favoarea doamnei Udrea la congresul PDL din 2013, Paleologu. Eu și Baconschi militam pentru respectarea statutului, adică alegeri în filiale, Preda spunea „eu am sprijinul lui EBA și Udrea”, Paleologu stătea, umil, și nu zicea nimic. În urma inflexibilității mele au loc alegeri care, potrivit a ceea ce înseamnă „vot preferențial” au dat ca rezultat Florin Popescu (care nu se anunțase ca doritor de loc) pe locul 1, eu pe 2 și Baconschi pe 3.

Nu mai plictisesc cititorii cu detalii, dar lista finală stabilită nu știu unde, a fost cu Preda pe locul 1, Siegfried Mureșan pe 2, Baconschi pe 3, eu pe 5. Era clar că o listă condusă de apaticul Preda nu avea șanse să ia mai mult de 6-7 procente, îmi părea rău pentru Baconschi, care chiar a muncit mult la partid și era limpede că eșecul de a prinde un loc la Bruxelles avea să îl scoată din prim-planul vieții politice. El fiind cel care a semnat scutul de la Deveselu cu Mme Clinton… Un lucru m-a șocat atunci la Preda: într-o discuție tehnică despre ce înseamnă „vot preferențial” el, marele politolog, a mințit pentru a-i cânta în strună lui Pinalti.

În contrast cu el, și chiar dacă nu îmi place deloc Paleologu ca caracter, trebuie să spun că în acele circumstanțe Paleologu a rămas demn în fața înfrângerii, Preda însă și-a trădat meseria de profesor mințind pentru un beneficiu politic. Baconschi spera ca locul 3 să fie eligibil, eu rămăsesem, cu dreptatea în mână, singur și, prin urmare, am pierdut. Nu știam atunci că, de fapt, ieșind din politică aveam numai de câștigat…

Fiindu-mi clar că viața mea politică s-a încheiat, am candidat la alegeri parțiale pentru Parlament (care au avut loc în aceeași zi ca europarlamentarele) la Timișoara. Am „luat” 20%, cel mai mare scor luat vreodată de PMP, și 11% pe județ, tot un scor foarte mare relativ la alte județe.

În iunie 2014 avea loc primul congres al PMP, cu alegerile interne aferente. Eugen Tomac, confirmând ce spunea presa referitor la faptul că îi ține locul doamnei Udrea, nu a mai candidat. Eu am candidat la funcția de președinte, avându-i contracandidați pe Papahagi și Elena Udrea. Adrian Papahagi, după discursul său, s-a retras în favoarea mea. Am luat în jur de 30%, pierzând președinția partidului în favoarea doamnei Udrea.

Am candidat la președinția partidului știind că am șanse foarte mici. Știam că în curând aveam să ies din politica din România și doream să ies „în picioare”. În 2014 se întâmplaseră lucruri care mă făceau să nu mă mai simt confortabil alături de oameni cu care făcusem un drum politic important, și doream să arăt prin candidatură civilizată, nu prin înjurături în presă, cu cine nu mai eram de acord. Am candidat, am pierdut, dar am arătat clar de cine și de ce mă distanțez. 

La acel congres s-a decis să îl avem candidat la prezidențiale pe Cristian Diaconescu, a cărui listă de susținători începea cu Traian Băsescu. Eu am preluat interimar filiala PMP Timiș, susținând-o pe Roxana Iliescu la președinția filialei, care, după ce a obținut rezultate bune la localele din 2016, a fost „executată”. În paranteză fie spus, Roxana e, azi, unul din cei mai buni politicieni locali din Timișoara. 

A urmat o serie de turbulențe: Cristian Diaconescu a fost înlocuit la președinție cu Elena Udrea, niciun membru fondator inițial nu se regăsea în conducerea partidului, toți fiind învinși de nonames. Preda, după ce s-a văzut cu mandatul de europarlamentar în buzunar, puternic susținut de Udrea, a spus public că Elena Udrea e coruptă și a făcut totul pentru a fi dat afară din partid. 

În toamna lui 2014, după ce îmi încheiasem socotelile cu politica, m-am mutat în Franța, unde îmi aveam rostul înainte de a fi în viața politică din România, ocazie cu care am încheiat orice implicare în PMP sau alt partid. În 2019, cu ocazia europarlamentarelor, am avut timide discuții de tatonare pentru a candida din partea PMP, nematerializate din pricina unui amestec de lipsă de angajament din partea mea și lipsă de dragoste pentru mine din partea lor 😉

După prezidențialele din 2014 PMP, condus de Traian Băsescu, a reușit intrarea în Parlament în 2016, în Parlamentul European în 2019, un scor onorabil la localele din 2020, dar niciodată nu a părut a prelua inițiativa, zbătându-se în jurul fatidicului 5%. Apariția AUR și lipsa unui lider care să inspire (altul decât Traian Băsescu) a dus la ratarea, la limită, a pragului la alegerile din 2020. 

Nu ştiu dacă aşa a fost planificat să se fie lucrurile, iar actorii au fost -cu au fără voia lor- doar nişte pioni, sau pur şi simplu lucrurile s-au íntâmplat în absența unui „păpuşar”. Cert e că e o diferență majoră între ce îmi imaginam că va fi -şi m-am implicat să fie- şi ce a ieşit. 

Din 2014 până azi nu am nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă în partid, cred totuși că e bine să las aici un istoric al începutului acestui partid care ar fi putut să reprezinte electoratul dreptei conservatoare dacă nu s-ar fi dezis la un moment dat de intelectuali ca Baconschi și Papahagi, care ar fi putut să-i aducă pe alții.

Din păcate acest electorat, în lipsa unui partid conservator moderat, se aruncă, într-un soi de inconștiență-isterie colectivă, în brațele unui partid ciudat, AUR. AUR pare să aibă o bază populară în creștere, ale cărei năzuințe nu pot fi ignorate, dar vârfuri politice de o maximă dubioșenie care profită de exasperarea justificată a bazei lor electorale pentru a construi un monstru politic foarte periculos pentru democrația noastră atât de fragilă. Un experiment politic care trebuie repede readus în limitele rezonabilului.