20 decembrie 1989. Timişoara, Bucureşti

E grevă generală. „Optica”, „Electrotimiş”, „13 Decembrie”, „Banatul” etc. În toate întreprinderile din Timişoara muncitorii s-au adunat şi strigă împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului. Pleacă spre Centru şi dau de cordoanele de militari.

„Asasinilor!”, „Să plece Armata!”

Memoria e proaspătă, oamenii nu au uitat de pe o zi pe alta cine a tras în ei. Generaţia de spălători ai memoriei va veni mai târziu. Un Tab este prins în mulţime. Oamenii se urcă pe el şi înfing un tricolor în ţeava mitralierei. Bat în chepeng şi îl deschid. Ies nişte militari speriaţi. Le este frică că mulţimea îi va linşa. Dar mulţimea nu vrea asta, mulţimea are mai mult creier decât au avut ofiţerii lor.

Mulţimea nu vrea să lupte cu Armata, tactic este să o atragi de partea ta. Oamenii vorbesc cu soldaţii, încearcă să îi convingă că nu sunt „huligani”, „terorişti”, că nu vor să le ia armele. Trupei i se oferă cu mărinimie o soluţie de ieşire. O îmbrăţiseză fără să stea pe gânduri.

„Aia de sus ne-au pus. Securitatea şi Miliţia”

Procurorii SPM, ajunşi cu naraţiunea la acest punct, fac valuri de entuziasm, „fraternizarea cu Armata s-a realizat de fapt.” Bolduit. Staţi aşa. Unbold un pic!. Nu s-a realizat nici de fapt, nici de mod. Pe 21 decembrie 1989, la Intercontinental, cine trăgea în cei de la Baricadă? Sfântul Duh? Armata fraternizată? Mă mir, chiar mă mir. Una este să fii incompetent, alta e să fii neruşinat de-a dreptul. Da, eu sunt securist desigur, nu vă luaţi după mine.

Adevărat că Securitatea şi Miliţia s-au evaporat. Dar de pe stradă nu au dispărut din istorie. Cei care au avut arme şi au tras le-au aruncat pe jos la magazia inspectoratului de-a valma. Iulian Vlad le-a transmis un ordin clar: „Strada aparţine Armatei!”. Gata! Ei şi-au făcut numărul, e momentul să dispară. Şi dispar. Din stradă doar. Continuă să supravegheze, să asculte telefoanele, să se întâlnească cu informatorii. Îşi strecoară oameni între revoluţionari, se strecoară şi ei. Securitatea a revenit la activităţile ei obişnuite. Lucrează din umbră, aşa cum e învăţată.

Oamenii de la Timişoara ştiu ei mai bine cine şi cât a tras, ar fi fost şi culmea să nu ştie, din moment ce i-au văzut cu ochii lor, dar nu e momentul răfuielii. Scopul este să ajungă la Operă, scopul este să îi de jos pe ăia de la Comitetul Judeţean, scopul este să elibereze Timişoara, scopul este să îl de jos pe Ceauşescu, să scape. Pentru asta, însă, au nevoie şi restul ţării. „Asta-i Timişoara! Unde este ţara?”

Ţara este după perdele

Nu toată, evident. Încep să se mişte lucrurile şi în alte oraşe din Banat şi din Transilvania. La Cluj, se aruncă fluturaşi pe care scrie „Români, a sosit timpul să fim liberi!”, La Arad se adună oameni spre seară. La Lugoj, cam 200 de oameni, sosiţi de la Timişoara cu trenul, merg spre platforma industrială. Sa ii scoată și pe muncitorii de acolo. Trec prin faţa UM 011040.

Demonstranţii încep să îi înjure pe militari şi să arunce în ei cu sticle şi pietre. Armata fraternizată răspunde cu foc şi sunt ucişi doi dintre manifestanţi. Geniile de la SPM prezintă incidentul ca un atac neprovocat asupra unei unităţi militare. Aşa ar părea, nu? Dar ce or fi avut timişorenii cu unitatea aia militară dintre toate unităţile militare ale Armatei fraternizate? Nu putea trece pe lângă ea să îşi vadă de drum? De ce au provocat?

Oare din cauză că fix de la unitatea aia din Lugoj au fost militarii care au ciuruit oamenii în Calea Girocului? Că de acolo venise maiorul Paul. Veţi spune că nu aveau ei cum să ştie. Ba, bineînţeles că ştiau. Familiile ofiţerilor din garnizoana Timişoara locuiau în acelaşi cartier. Îl ştiau pe Paul şi ştiau de la ce unitate este. De unde incidentul. Prea greu pentru SPM. Autoritate de lucru judecat.

Unde este restul ţării? Majoritatea aia, care ulterior va revendica căderea lui Ceauşescu. La muncă, unde să fie? Ne vedem de treabă. La Iaşi, în autobuzele cu navetişti se discută despre evenimentele de la Timişoara: „Bine le-a facut Armata! Unguri şi huligani”.

Sigur că majoritatea nu este ca respectivul, cei care sunt prostiţi de propagandă sau mai susţin regimul sunt şi ei o minoritate, la fel cu cea care vrea să îl dărâme.

Majoritatea este însă după perdea. Prea fricoasă să iasă, prea pornită împotriva lui Ceauşescu să nu simpatizeze cu Timişoara. Ar fi perfect să facă alţii. Dacă se poate, ar fi bine. Se va putea. Şi s-a mai putut de atunci de câteva ori. Şi-au asumat mereu o minoritate. Vestea bună este că minoritatea aia s-a cam terminat şi ea.

Dăscălescu şi Bobu au venit la Timişoara şi primesc o listă de revendicări. Trag de timp, evident. Exact în momentele în care delegaţia de revoluţionari negociază cu ei, Guşă pregăteşte un detaşament de paraşutişti, care să îi captureze. Din nou, ovaţii pentru SPM. „Acesta este momentul fraternizării Armatei!” 

Ceauşescu, revenit din Iran, ia prima decizie. Stănculescu este numit comandantul tuturor forţelor armate din judeţul Timiş. Nu, nu nu. Toate forţele armate. Adică, Armată, Securitate, Miliţie, Gărzi Patriotice. Comandant unic. Comandament unic. Cum scrie în Planul Unic de Intervenţie, aflat la fiecare judeţ. Plan în caz de război. Deci e război.

La ora 19.00, Ceauşescu vorbeşte din studioul TVR amenajat în CC:

„Deoarece acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste (sic!) au continuat, unităţile militare – conform Constituţiei şi în conformitate cu legile ţării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea şi bunurile întregului oraş, de fapt să apere ordinea în întreaga ţară (….) Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strânsă legătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine”.

Nu. În Constituţie nu scrie nicăieri că se poate trage în proprii cetăţeni. Nu scrie nici măcar că se poate trage, decât în anumite condiţii, de război. E război? Cine ne atacă? Ne spune Ceauşescu:

„Scopul acestor acţiuni antinaţionale a fost acela de a provoca dezordine în vederea destabilizării situaţiei politice, economice, de a crea condiţiile dezmembrării teritoriale a României.”

A, bine! Dacă timişorenii vor dezmembrarea ţării, atunci bine. E justificat.

„Armata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţă de popor şi cuceririle socialismului! (….) Regretăm foarte mult că s-a ajuns la o asemenea situaţie, dar aceasta nu se datoreşte organelor de ordine şi unităţilor militare, care timp de două zile au dat dovadă de maximă răbdare şi îngăduinţă faţă de acţiunile elementelor teroriste, fasciste din Timişoara, ci a celora care s-au pus în slujba agenturilor străine.”

Bravo, Armata! Şi ne cerem scuze, dar e vina voastră.

Securitatea nu este felicitată public, deşi ar merita. Dar Vlad are alte griji. A aflat că Nicolae Ceauşescu l-a chemat pe primarul Barbu Petrescu şi i-a cerut să organizeze un miting de susţinere. Să fie ceva ca în 1968. A reuşit Ceauşescu în 1968 să păcălească o lume că el e dizident împotriva Moscovei, de ce nu i-ar ieşi la scară mai mică?

Lui Vlad nu-i vine să creadă. Sunt nebuni? Cum să aduni oameni în situaţia asta? Dă telefon la Cancelarie să afle dacă este adevărat. Curticeanu îi confirmă. Securitatea se ocupă de organizarea „adunărilor populare”, de regulă. Dar o face în şase luni. Sute de ofiţeri organizaţi într-un comandament unic muncesc luni de zile să pigulescă orice detaliu. Potenţialii contestari sunt mutaţi din localitate sau internaţi în spitale psihiatrce, fiecare participant este verificat şi răsverificat, fiecare colţ de piaţă este asigurat, etc. Asta cam şase luni. Vlad are la dispoziţie câteva ore.

Pe aceeași temă: 

„Să nu iasă unul viu din sediu!” Armata și Securitatea, frăția de la Revoluție

Dosarul de la Securitate al lui Ion Monoran, omul care a oprit tramvaiele în 16 decembrie 1989, la Timișoara

Revoluția din decembrie ’89. De ce la Timișoara nu a fost ca la Iași

Mădălin Hodor este istoric în cadrul CNSAS.