Filme ca „Mame paralele” sau „Utama / Casa noastră” împing arta cinematografică înainte, dovedind că marele cinematograf nu a murit.

2022 nu se poate spune că a dat chix nici la capitolul “filmului de artă”, oferind la bilanț o colecție consistentă de filme de acest tip. Cinematograful de artă nu a murit, o dovedește din plin această selecție, acest florilegiu (o sa mă refer numai la filmele străine care-au rulat de-a lungul anului în cinematografele românești) – sau “a murit, dar nu se predă”, conform consacratei expresii.

Desigur că și cele 5 filme românești alese în articolul trecut (plus încă cel puțin alte 5 filme autohtone “de nișă”, care puteau și ele să fie alese oricând) intră tot în categoria “cinemaului de artă”, pentru că cinema comercial românesc de calitate oricum nu există. Acum ne vom referi însă numai la filmele străine de acest tip, cu difuzare și vizibilitate internaționale, despre care chiar se poate spune că “au făcut gaură în cer” în 2022.

Almodóvar, Brannagh, Dardenne-ii

Sunt “10 filme dintr-un an”, de data aceasta, prezentate tot în ordinea datelor de premieră românești (pentru că orice clasament ar fi inutil și, oricum, aproape imposibil de făcut). Va urma încă un material, în aceste liste de bilanțuri cinematografice, cu blockbuster-ele și francizele anului 2022 (evident occidentale, pentru că așa ceva chiar nu există în România).

În general, cum e și firesc, cele 10 filme aparțin unor regizori consacrați, deja “clasici” în viață ai cinematografiei, cum e cazul spaniolului Pedro Almodóvar sau al irlandezului Kenneth Branagh. Şi filme de debut, însă, și din ținuturi exotice sau periferice, cum e situația bolivianului “Utama / Casa noastră”, se alătură acestei selecte liste, dându-ne mari speranțe pentru viitor.

1. “Belfast” (Marea Britanie, 2021), regia Kenneth Branagh (data premierei: 18 martie).

“Belfast” (de fiecare dată când aud titlul ăsta, îmi vin în minte primele acorduri ale melodiei clasice Boney M cu același titlu) s-a bucurat de mare succes, dând “cu nasul” chiar și pe la Oscaruri, unde a câștigat Oscarul pentru cel mai bun scenariu original (Branagh, evident), din cele 7 nominalizări, printre care pentru film, regie și actori în roluri secundare (Ciarán Hinds și, respectiv, Judi Dench).

După o serie de filme comerciale și mai degrabă dezamăgitoare (“Thor”, “Jack Ryan”, chiar și cele două ecranizări după Agatha Christie), nord-irlandezul Kenneth Branagh se pare că se reîntoarce la forma bună din filmele care l-au consacrat, epocalele sale filme de la debutul carierei (când a fost considerat un mai “tânăr Laurence Olivier”).

Trecut acum de 60 de ani, Branagh a ales să-și scrie și el “Veacul de singurătate”, povestindu-și copilăria nord-irlandeză din anii 1960, desfășurată în orașul titular. Propunerea se pare că a prins, fiind răsplătită chiar și cu un Oscar important, cum spuneam.

2. “Madres paralelas” / “Mame paralele” (Spania-Franța, 2021), regia Pedro Almodóvar (data premierei: 1 aprilie).

Stupefiant acest nou film al regizorului spaniol, de o frumusețe rară, făcându-te uneori, pe parcursul vizionării, să spui că-i cel mai bun Almodóvar ever, cum se întâmplă deseori la filmele acestui regizor. Penélope Cruz (în rolul lui Janis, se va vedea la vizionare de ce acest nume) și mai tânăra Milena Smit, o nouă “achiziție” a regizorului, strălucesc pur și simplu în acest film (alături de “veteranele” Aitana Sánchez-Gijón și Rossy de Palma, Almodóvar fiind unul dintre marii “regizori ai femeilor” din toate timpurile), spunând o poveste de o ingeniozitate rară.

Firele dramelor și “melo”-dramelor almodóvariene (ceea ce a dat naștere, printre critici, termenului de “almodramă”) se împletesc, însă, aici în jurul unei fabule politice de o importanță și urgență de necontestat. “Toți copiii sunt ai noștri”, ne spune Almodóvar în acest film, pe urmele altor mari regizori, mai ales atunci când societățile își vindecă rănile rezultate din războaie civile intense sau dictaturi îndelungate, cea franchistă în cazul de față.

3. “Petrov’s Flu” / “Febra lui Petrov” (Rusia-Franța-Germania-Elveția, 2021), regia Kirill Serebrennikov (data premierei: 15 aprilie)

Imposibil de ignorat acest film și prezența sa fulgurantă pe marile ecrane românești, chiar dacă, probabil, nimeni n-a auzit de el sau foarte puțină lume l-a văzut. Kirill Serebrennikov este autorul a două filme care au rulat la noi de-a lungul timpului, încântătoarele “(M)ucenic” și “Leto” (acesta din urmă, o biografie fantezistă, să nu spun fantasy, a muzicianului rus sovietic Victor Ţoi).

Mai ales în primul film, Serebrennikov făcea o analiză necruțătoare a tuturor palierelor de corupție și perniciozitate ale societății rusești, incluzând aici Biserica Ortodoxă (după părerea mea, Serebrennikov este mai virulent și incisiv decât Zviaghințev, chiar dacă nu are notorietatea acestuia, și e posibil ca acest lucru să fi “alarmat” statul rus).

Cert este că, după “(M)ucenic”, regizorul a devenit un “ingrat” pentru regimul putinist, care i-a înscenat, în stilul consacrat, niște probleme judiciare de care cred că Serebrennikov nu a scăpat nici până astăzi. Așadar, actualitatea filmului este de necontestat, în acest an în care, post-invazia din februarie, nu s-a vorbit decât de Rusia și de Ucraina. În plus, chiar dacă ecranizează în stil fantasy și SF un roman mai vechi, titlul filmului poate trimite și la “dictatura medicală” care a constituit specificul acestor ultimi trei ani pandemici.

4. “Where Is Anne Frank” / “Unde este Anne Frank?” (Belgia-Luxemburg-Franța-Olanda-Israel, 2021), regia Ari Folman (data premierei: 20 mai)

Este evident că acest film nu poate lipsi din selecție, din motive mai mult decât întemeiate. Regizorul israelian Ari Folman (60 de ani împliniți foarte recent, născut în Haifa postbelică) a creat istorie în îndepărtatul acum 2008, prin filmul “Vals cu Bashir”, peliculă care a modificat esențial paradigma de realizare atât pentru filmul de animație, cât și pentru cel documentar, ambele genuri căruia îi aparținea.

Folman aplică acum oarecum aceeași tehnică (documentare, plus transpunere în imagini de animație) pentru acest nou film dedicat Annei Frank. Holocaustul, căruia avem cu toții, noi oamenii, datoria de a-i perpetua memoria, amintirea, de a nu-l face uitat, și impresionanta carte a Annei Frank sunt, la rândul lor, niște subiecte de maximă importanță.

Regizorul alege să trateze subiectele într-o cheie de modernizare, de actualizare a evenimentelor. În film, “Kitty, fetița imaginară căreia Anne Frank îi adresa jurnalul său scris în anii 1940, în timpul celui de-al doilea război mondial, o caută în prezent, în Amsterdamul și Occidentul actuale, pe autoarea dispărută, inspirând în același timp un val de justiție socială de tip modern pentru refugiații acestor zile”. “Ari Folman a făcut acest film despre Holocaust pentru generația Z”, a scris un comentator, și nu putem decât să-l felicităm pe regizor pentru acest lucru.

5. “L’événement” / “Happening” / “Evenimentul” (Franța, 2021), regia Audrey Diwan (data premierei: 24 iunie)

Importanța acestui film a devenit evidentă de-abia la mai multă vreme, din păcate, după oricum scurta sa trecere pe marile ecrane, odată cu anunțarea decernării anuale a Premiului Nobel pentru… literatură. S-o luăm pe rând. “L’événement” a câștigat, anul trecut, în 2021, Leul de Aur al Festivalului de la Veneția pentru cel mai bun film din competiție, distincție supremă, care oricum îl transforma într-un film important (se va vedea însă că Nobelul contează și te face mai cunoscut decât Veneția sau chiar Oscarul, pentru că atinge și interesul “intelectualilor” sofisticați, care nu se pricep la film sau chiar îl disprețuiesc, ca fiind exclusiv o “distracție pentru mase”).

Să spunem și că premiul suprem al celei de-a 78-a ediții a celui mai “bătrân” festival de film din lume (înființat de Italia fascistă a lui Mussolini, by the way) i-a fost decernat filmului de către un juriu condus de regizorul sud-coreean Bong Joon-ho (da, “Parasite”). Cam în aceeași perioadă, în toamna anului trecut, auzeam pentru prima oară de scriitoarea franceză Annie Ernaux (82 de ani, în prezent), într-o listă de 10 posibili câștigători ai Premiului Nobel pentru literatură din acel an (în care trona, ca întotdeauna, românul Cărtărescu) și mă declaram interesat de “excavarea propriului trecut” pe care autoarea o practică în toate cărțile sale.

Care este legătura? Filmul “L’événement” este, conform prezentării oficiale, “o adaptare a romanului scris de Annie Ernaux cu același nume, care privește înapoi la experiența sa legată de avort, pe vremea când acesta era încă ilegal în Franța anilor 1960”. În toamnă, venea anunțul decernării Premiului Nobel din acest an scriitoarei Annie Ernaux, și totul devenea istorie. Iată “scurta poveste” a felului în care deja octogenara Ernaux și mai tânăra regizoare Audrey Diwan (42 de ani, în acest an) au făcut istorie pe parcursul ultimilor doi ani, 2021 și 2022. Rolul principal, al tinerei Anne Duchesne (numele la naștere al viitoarei scriitoare), este interpretat de românca Anamaria Vartolomei (născută în Bacău, în 1999), iar în cel al mamei protagonistei, Gabrielle Duchesne, apare consacrata actriță franceză Sandrine Bonnaire (55 de ani).

6. “Vortex” (Franța-Belgia-Monaco, 2021), regia Gaspar Noé (data premierei: 9 septembrie).

Un nou film de Gaspar Noé nu se ratează, fiind vorba despre unul dintre cei mai originali și interesanți regizori contemporani. Mai ales că Noé alege să vorbească în acest film despre bătrânețe și moarte, subiecte dificile, dar care pot da naștere, ceea ce se întâmplă deseori, unor capodopere (părerea mea e că autorul ratează cu puțin aici capodopera, dar doar timpul va arăta și va stabili cum stau lucrurile de fapt).

Regizorul se înconjoară pentru acest lucru de două opțiuni de distribuție surprinzătoare: celebrul regizor de film italian, maestru al giallo-ului specific peninsular, Dario Argento (82 de ani, în prezent) și actrița veterană franceză Françoise Lebrun (“la putain” din capodopera lui Jean Eustache din anii ’70; 78 de ani a împlinit actrița anul acesta), ambii interpreți oferind, în “Vortex”, niște performanțe impresionante și sfâșietoare.

Scriam impresionat, sub titlul “În Marea Trecere”, imediat după vizionarea din septembrie: “Trei dintre “eroii” mei cinematografici: Gaspar Noé, Dario Argento și Françoise Lebrun (“la putain”, să-i zicem așa, if you know what I mean) și-au reunit forțele și au realizat dacă nu chiar o capodoperă, oricum un film excepțional: “Vortex” (prezentat în premieră la Cannes 2021).

Prin acest film, surprinzător și nu prea în contextul filmografiei lui (pentru că, la urma urmei, regizorul ne spune ceea ce ne spunea și în filmul care l-a consacrat, “Irréversible” din 2002 – acum 20 de ani; chiar că “ireversibil” –: “le temps détruit tout”), Noé se încadrează în linia marilor filme ale bătrâneții (și ale morții), precum un “Amour” al lui Michael Haneke sau “Intervista” al lui Fellini, dar ale bătrâneții terminale, aflate în ultima fază înainte de Marele Prag, nu ale uneia mai liniștite și, oarecum, împăcată cu ea însăși, cum vedem în “Ikiru”, “Umberto D.”, “Așteptarea” românului Şerban Creangă (cu marele actor Ştefan Ciubotărașu), ce să mai spun despre “Fragii sălbatici”, unde bătrânețea este văzută ca o împăcare senină cu viața și cu natura, de unde acele fructe titulare, ca o pregătire pentru apropiata reintegrare în ciclul elementelor”.

7. “Men” (Marea Britanie, 2022), regia Alex Garland (data premierei: 9 septembrie).

Prima parte a acestui film, despre o tânără englezoaică retrasă la țară, in the countryside, după o dezamăgire în dragoste, reușește să creeze tensiunea și suspansul și să facă filmul interesant. Punctul de plecare, premisa (conflictul între șlefuirea, “poleiala” și rafinamentul orășeanului și primitivismul brut și frust al localnicilor) sunt însă, oricum, foarte ofertante pentru un astfel de film de tip thriller/horror și au dus, de-a lungul vremii, la filme mari pe acest subiect, nu le mai enumăr acum.

În foarte scurtă vreme, însă, pe măsură ce (e clar că) filmul se apropie de final, “Men” eșuează în incoerență vizuală și stilistică și se scufundă într-o mixandrie grotescă, dându-și la iveală (prea evident) dimensiunea ideologică, de manifest feminist (pentru care și venisem să văd filmul, de altfel, nu călcasem în sală ca simplu spectator inocent).

Şi atunci, de ce filmul merită văzut și se află pe listă? Pentru că este, în primul rând, o nouă propunere cinematografică a genialului, până la un punct, britanic Alex Garland (52 de ani a împlinit și el), autor al romanului ecranizat “The Beach” / “Plaja”, scenarist, tot pentru Danny Boyle, la “28 Days Later…” și “Sunshine”, dar și regizor al filmului SF “Ex Machina” (2014). În plus, din punct de vedere intelectual, inclusiv pentru dimensiunea și propunerea ideologică (în principiu, corectă, dar exprimată prea evident și non-artistic), pentru că “nimic din ce este omenesc nu ne este străin”, iar acest aspect face filmul cu adevărat actual.

8. “Utama” / “Casa noastră” (Bolivia-Uruguay-Franța, 2022), regia Alejandro Loayza Grisi (data premierei: 16 septembrie).

Acest film de debut bolivian (vorbit aproape în întregime în limba arhaică quechua, cu foarte puțină spaniolă), prezentat în premieră în luna ianuarie la celebrul festival american de film de la Sundance, este unul dintre cele mai importante titluri ale anului 2022. În primul rând, pentru că este o propunere a unui regizor tânăr (37 de ani), aflat la început de carieră, apoi a unei cinematografii mai puțin vizibile pe plan internațional, mai periferică, precum toate celelalte latino-americane, ceea ce dă mari speranțe despre viitorul artei cinematografice.

În al doilea rând, “Utama” se încadrează, prin realizare și prin subiect, într-o tradiție a marilor filme cu dimensiune grandioasă, în care s-au realizat capodopere, continuând-o în mod strălucit. Este, într-adevăr, vorba despre moartea a doi bătrâni și a unei întregi culturi și civilizații, dar filmul, de fapt, bate spre viitor, spunându-ne că întreaga planetă e posibil să fie condamnată. O abordare profundă și fundamental/tă, departe de festivismul, triumfalismul și hybris-ul contemporane, în general occidentale. 

Reiau aici ceea ce am scris sub impresia recentei vizionări a filmului, în același septembrie, sub titlul “Moartea unui condor”: “Orice se naște, se naște pentru a muri, și tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru a fi uitat, dar rar am întâlnit replică mai profundă și mai frumoasă decât cea a bătrânului din filmul “Utama” / “Casa noastră” (Bolivia, 2022; scenariul și regia: Alejandro Loayza Grisi): “Timpul a ostenit” (“a obosit”, “a îmbătrânit” – traducătorii români au preferat varianta “ostenit”).

O spune bătrânul amerindian quechua (interpretat de José Calcina – toți interpreții sunt, desigur, neprofesioniști), care simte că sfârșitul îi este aproape, însă, conform gândirii tradiționale, alege să nu preîntâmpine moartea (la modul modern: consultații la doctori, tratament și medicamente, prelungirea vieții cu câțiva ani, cum îi spune chiar doctorul că se va întâmpla etc.), ci este mai preocupat de pregătirea pentru apropiata călătorie a sufletului.

Şi mai este o replică extraordinară în film, cea a unuia dintre consătenii quechua: “Dacă noi plecăm de-aici (la oraș – n. mea), aceste pământuri vor muri, vor fi UITATE”. Ne amintim de finalul filmului “Malmkrog”, cu citatul din cartea lui Vl. Soloviov: “Îmbătrânim, dar nici pământul nu întinerește”, și exact despre asta este vorba în “Utama”: “Time has gotten tired”, cum sună chiar sloganul filmului, planeta a obosit, îmbătrânește, și trebuie să ne pregătim, nu numai ca indivizi, ci și ca civilizație/i și ca specie, pentru Marele Prag”.

9. “Triangle of Sadness” / “Triunghiul tristeții” (Suedia-Franța-Marea Britanie-Germania-Turcia-Grecia-SUA-Danemarca-Elveția-Mexic, 2022), regia Ruben Östlund (data premierei: 11 noiembrie)

Filmul acesta a luat premiul Palme d’Or al Festivalului de Film de la Cannes din anul (încă) în curs, în luna mai, și na, este evident că un Palme d’Or nu se ratează. Se poate discuta cum se face că suedezul Ruben Östlund (44 de ani) este deja la al doilea Palme d’Or, și la distanță scurtă între ele (primul, pentru “The Square”, precedentul lui film, în 2017), în momentul în care mari regizori, mult mai mari decât Östlund, au așteptat decenii bune pentru al doilea Palme d’Or, ba chiar pentru primul (și singurul), iar alții (marea majoritate) nu l-au luat niciodată.

Asta nu înseamnă însă că filmul nu trebuie văzut. În plus, ca să “criticăm” mai departe, “Triunghiul…” este cam același lucru (tematic) cu “The Square”, o critică sofisticată (dar și destul de evidentă) a capitalismului și a superficialității occidentale. Este un subiect care merge bine însă, întotdeauna, la juriile formate din intelectuali care-și închipuie că în felul acesta sunt “rebeli” și non-conformi.

10. “Tori et Lokita” / “Tori și Lokita” (Belgia-Franța, 2022), regia: Jean-Pierre și Luc Dardenne (data premierei: 16 decembrie)

Acesta este cel mai nou film al fraților belgieni Jean-Pierre și Luc Dardenne, orice cinefil adevărat “jură” pe frații Dardenne, așa că… Un film în nota bună obișnuită (tematică și stilistică) a fraților. “În Belgia de astăzi, un băiețel și o adolescentă care au călătorit singuri împreună din Africa până aici opun prietenia lor invincibilă contra crudelor condiții pe care trebuie să le suporte în exil”.

„Tori și Lokita” a avut premiera în competiția ediției de anul acesta a Festivalului de la Cannes (la care frații Dardenne au fost distinși cu un premiu special, dedicat aniversării celor 75 de ani ai manifestării), iar la București a venit prima oară în cadrul ediției anuale a festivalului Les Films de Cannes, organizat de Cristian Mungiu, în luna octombrie.

Evenimentul de la București s-a întâmplat în prezența unuia dintre frații Dardenne, Luc, ceea ce mi-a amintit de amabilul interviu pe care cei doi minunați frați mi l-au acordat, pentru “Weekend Adevărul” / “Adevărul literar și artistic”, cu ocazia precedentei lor vizite la București, în 2012, la invitația Delegației Valonia-Bruxelles la București (când s-a proiectat și o retrospectivă mult mai substanțială decât mini-selecția de anul acesta a filmelor lor).

Vă mai recomandăm: 

Cinci filme românești care te-au marcat în 2022

Doinel Tronaru este jurnalist.