„Extrema dreaptă și extrema stângă sunt împreună un soi de boală autoimună a societății” – Interviu cu Cristian Fulaș

• Literatura poate că îți aduce vizibilitate, un pic de faimă chiar, dar nu se poate trăi din ea. Eu scriu „doar o carte” întotdeauna, iar o carte sau două sau nouă nu te pot ajuta să trăiești. E realitatea. Scriitorul neinstituționalizat nu are cum supraviețui, sistemul aproape că te împinge să cedezi, să te aliniezi, să taci sau să vorbești.
• Nu am citit niciodată Ioșca de când a apărut. Mi-e frică să-mi deschid propria carte și mă bazez pe redactori și traducători, nu intru acolo. Dar va veni și ziua când am să o citesc eu însumi din nou și poate am să găsesc puterea să dau o versiune ușor revizuită, cine știe.
• Tot ce spui în general poate și va fi folosit împotriva ta nu pentru că ar avea cineva ceva cu tine, ci pentru că trăim într-o epistemă a negației care aliniază totul. Negația e mai de succes ca afirmația, linșajul e mai interesant decât aprecierea etc. Așa funcționăm.
• Scopul scuză mijloacele, la un moment dat ne pomenim că marii luptători se instituționalizează, ocupă funcții, obțin o viață de lux și lumea tot nu se schimbă, dar ei și-au atins scopul, au reușit în viață.
• Ca un exemplu al acestei disproporții, în Marea Britanie doar 3% din cărțile publicate anual sunt traduceri. La noi cred că 3-5% sunt cărți scrise în română. E cu totul și cu totul inexplicabil, dar așa arată piața. Iar traducătorii, indiferent cât de prost plătiți ar fi și chiar sunt, sunt motorul acestei piețe literare.

Daniela Rațiu: Cristian Fulaș, am dat filmul puțin înapoi, anul trecut, după ce am citit Ioșca, romanul tău publicat la editura Polirom, tradus de Florica și Jean-Louis Corriol, lansat în Franța, Belgia și Canada, și am revăzut ce îți scriam ca primă impresie. O să păstrez adresarea, pentru atmosferă, și anume: Omule, ai scris o carte mare. Tulburătoare, te taie. Densă, dezvelind viața precum foile de ceapă, fin, meticulos. Un fel de roman-poem al condiției umane.

Tăcerea în roman e un personaj. Personajele tac și tu, cititor, taci cu el, cu Ioșca, privești amar în zare. Erotismul nu are nimic vulgar, e forța vitală. Că spusei de tăcere, finalul e cu tăcerea. Am închis cartea aseară și am privit în gol, cu senzația unui un pumn în stomac, de parcă m-aș fi elibertat dintr-un vârtej de viață. Rămâi cu cartea asta, așa cum rămâi cu carțile mari, le târâm în capetele noastre toată viața. Asta am scris în februarie anul trecut. De câte ori văd coperta cărții pe wall – o văd tot mai des, Ioșca deja umblă în lume, pentru mine, cartea asta există într-un fel de realitatea paralelă a cărților mari. Cum e cu Ioșca, Cristian Fulaș, azi, în 2022?

Cristian Fulaș: Aș vrea mult să îți pot răspunde exact, chirurgical. N-am cum. Ioșca e un corp străin acum, nici măcar cicatrice, e acolo și nu e, nu știu cum să mă raportez la cartea asta. Două cărți mai târziu timpul m-a ajutat să trec peste ea și să o înglobez într-un mai departe despre care nici măcar nu știu unde duce. Da, circulă, e vizibilă, se vinde, se citește – cum spuneam, are drumul ei și e bine așa. Mi-a fost întotdeauna groază de ideea de blocaj într-un proiect, de stagnare, eu trebuie să merg mai departe aproape compulsiv, să construiesc, să dezvolt, pur și simplu nu mă mai pot opri și – culmea! – știu că nu e bine ce fac. Dar mi-e îngrozitor de frică de statui, mai ales de statui care să mă reprezinte pe mine.

Uite, aș începe din nou cu un soi de destăinuire: nu am citit niciodată Ioșca de când a apărut. Mi-e frică să-mi deschid propria carte și mă bazez pe redactori și traducători, nu intru acolo. Dar va veni și ziua când am să o citesc eu însumi din nou și poate am să găsesc puterea să dau o versiune ușor revizuită, cine știe.

Drumul unei cărți în spațiul românesc este unul complicat, sinuos, de cele mai multe ori cartea este brutal omorâtă în fașă, ori se chinuie să existe. Evident, nu generalizăm, unele au un drum fast. E o lume complicată a rețelelor într-o țară în care cultura, industria cărții se chinuie să supraviețuiscă.

Erai, anul trecut, destul de pesimist în ceea ce privește soarta romanului Ioșca în spațiul cultural românesc, spuneai la aceea vreme în conversațiile noastre, te citez, că ”e doar o carte scrisă de un autor român din afara cercului corupt al puterii culturale”. Pentru cineva din afara vieții noastre culturale tumultoase, ar fi complicat să decripeze mesajul tău. S-ar întreba, ca-n poiana lui Iocan, ce vrei, matale să spui.

Istoria se mișcă prea repede azi, se pierde. Eu am debutat singur, m-am debutat la mica mea editură în 2015. Am tras ca în jug să îmi fac vizibilă prima carte, eram nimeni și nu aveam nimic, știu cât sună de ciudat ce povestesc, pur și simplu mi-am plătit publicarea cărții și eu am fost și promoterul ei.

Nu a existat nici măcar un editor în spate, am mers în orb. Era 2015 și eu eram suficient de inocent cât să public un roman de unul singur. Fâșii de rușine. Am parcurs apoi aproape toate cercurile Infernului și nu văd nicio ușiță care să ducă spre Paradis. Din afară poate că lucrurile se văd bine, dar eu nu o duc minunat. Literatura poate că îți aduce vizibilitate, un pic de faimă chiar, dar nu se poate trăi din ea. Eu scriu „doar o carte” întotdeauna, iar o carte sau două sau nouă nu te pot ajuta să trăiești. E realitatea.

Scriitorul neinstituționalizat nu are cum supraviețui, sistemul aproape că te împinge să cedezi, să te aliniezi, să taci sau să vorbești. E cumplit. În realitate, e cumplit.

Cum faci să faci literatură fără să te compromiți, fără să semnezi un stat de plată, fără să te înscrii – de exemplu – într-o Uniune a Scriitorilor care exclude membri pentru delict de opinie? Fără să militezi pentru o formă sau alta de extremism cultural și social? Cum facem? Cum fac? E întrebarea pe care mi-o pun mereu și la care nu am un răspuns cert, poate că nici nu există unul.

Se spune așa: în România, nu contează cartea, ci autorul. Cât adevăr e în asta? Sau e doar o lamentație, victimizare, un fel de ”strugurii sunt acri pentru cei care nu ajung la ei”?

Gluma e sinistră, dar noi chiar trăim într-o cultură a oamenilor, nu neapărat a cărților. A scriitorilor, nu a operelor. Și mai rău e că așa pare să fie peste tot, așa funcționează sistemul general de conexiuni pe care noi îl numim literatură. Înveți, am învățat în timp că omul face cartea, invers e mai puțin valabil.

Contează cine ești, cu cine ești, ce spui, cu cine spui, cu cine te afișezi. Contează orice. Totul e networking.

Tot ce spui în general poate și va fi folosit împotriva ta nu pentru că ar avea cineva ceva cu tine, ci pentru că trăim într-o epistemă a negației care aliniază totul. Negația e mai de succes ca afirmația, linșajul e mai interesant decât aprecierea etc. Așa funcționăm. Și încep să cred că odată cu trecerea timpului va fi din ce în ce mai greu să ne întoarcem la echilibru, la obiectivitate. Nu mai e loc de întors, am căzut ca societate, suntem pe un drum fără întoarcere. Întrebarea e ce mai rămâne din noi și nu avem un răspuns, poate că ar trebui să încetăm să îl căutăm.

Se întocmesc istorii ale literaturii care stârnesc războaie culturale, un fel de furtună teribilă într-un biet pahar, sunt fronturi, baricade, un permanent câmp de război. Rețelele sociale au cultivat/cultivă războiul, ura, dezbinările, listele negre. Vitriolul. Notezi pe pagina ta de facebook că ”împotriva valului de ură nu poți să lupți să lupți, e inutil”. Spuneai cândva despre efectul de vortex al rețelelor sociale, al bulelor. Sau că acum o sută de ani, scopul Avangardei era să șocheze cu orice preț. Că strigătul obscen este dovada uniformizării sociale, că proslăvirea obscenității nu e literatură. Unde mai este atunci literatura, ce a mai rămas din literatură?

Plecăm întotdeauna de la premisa că literatura e ceva anume, cred că aici e cheia. Încercăm să definim ceva ce scapă oricărei definiții nu neapărat pentru că n-am avea uneltele, ci din pricina ciferelor. Suntem 8 miliarde pe fața pământului și toți gândim oarecum diferit.

Dacă am scrie toți, am scrie oarecum diferit. Ar exista 8 miliarde de literaturi perfect definibile, un carusel infinit. Aici e buba, încercarea de a defini literatura scapă oricărei imaginații, oricât de debordante. În general critica pune totul în categorii și ne ajută să navigăm pe această hartă, ne mai scoate din întuneric și asta e foarte bine. A, că există oameni care se străduiesc să dezbine lumea, să valorizeze, monetizeze, instituționalizeze epistema negativului, sigur că da, există și vor exista întotdeauna.

Tot ei îi plângeau acum vreo zece luni pe bieții soldați ruși care erau fiii unor mame și nu trebuiau uciși, din câte îmi amintesc. Tot ei ridiculizau moartea a milioane de oameni sub regimurile comuniste, sunt aceiași și din păcate au o grămadă de urmăritori peste tot, sunt purtători ai unui virus care nu se numește comunism, ci populism.

Extrema dreaptă și extrema stângă viețuiesc la un loc și sunt împreună un soi de boală autoimună a societății, uneori mă gândesc că sunt înțeleși și nu fac decât să își ridice mingi la fileu și să joace cu brio același joc.

Cât despre obscenitate, e banală. Obscen de banală, uită-te în jurul tău. Pur și simplu banală, iar mie nu îmi plac banalitățile.

Pandemia a fost un fel de cireașă pe tortul unei lumii tot mai radicalizate. Paradigma lumii pare că s-a schimbat. Totul e sufocant, delicat, discordant, volatil, ideologizat. Totul poate fi ”discriminant” și la un pas de cancel culture. Ședințele de înfierare publică, de autoflagelare publică au fost schimbate cu lapidarea ”virtuală”. Suntem în permanență la un pas de butonul roșu, că vorbim de geopolitică, că vorbim de literatură. Nu de literatură, de fapt, vorbind despre scriitori, despre lumi culturale paralele.

Războiul din Ucraina a accentuat multe din idiosincraziile lumii contemporane. Mă obsedează un citat pe care l-am găsit într-o carte de Peter Sloterdjik, Disprețuirea maselor,  referindu-se și citându-l pe Elias Canetti, ”totul este negru de oameni”, individul s-a topit în mulțime. Am ieșit din paradigma revoluționară și suntem în paradigma divertismentului, o spune Sloterdijk. Nevoia clinică de verbalizare a superficialului, de validare obsesiv-compulsivă, de infantilizare. Unde e locul scriitorului în această lume, așa cum arată ea astăzi? Mai are el un loc în cetate?

Suntem mulți. În mod inevitabil suntem și proști, în fond nimeni nu poate fi deștept până la capăt așa cum n-am întâlnit pe nimeni consecvent cu sine până la ultima consecință. Iar rețelele sociale ne ajută mult în acest sens. Sunt un spațiu perfect al dezbinării, al negativului, al urii, al disprețului, al urletului.

Lumea cu totul pare că s-a schimbat în ultimii trei ani, înstrăinarea ne-a sălbăticit de tot, personal am ajuns să mă întreb nu cum rezolvăm vreo problemă ci, poate mai practic, ce mai urmează. Ce mai vine peste noi, ce ne mai schimbă viața din temelii, cine urmează să mai moară de grija noastră, a tuturor sau pentru binele nostru, e îngrozitor.

Iar scriitorul, ce să facă scriitorul? E și el un om în lume, un element din opt miliarde de elemente, de cele mai multe ori însingurat, fără resurse pentru arta lui, pierdut în complicațiile vieții de zi cu zi. Cum spuneam mai sus, la un moment dat orice om se va lovi de limitele propriei consecvențe cu sine. Și va ceda într-un fel sau altul. Știu cât sună de trist, dar abdicarea morală e aproape o rețetă în lumea noastră atât de politizată.

De multe ori mă gândesc ce lucru bun e feminismul ca idee și în ce s-a transformat. Ce lucru minunat e ideea de egalitate între oameni și cum tocmai această idee naște cele mai abrupte violențe, ba chiar totalitarisme, cum s-a întâmplat în secolul trecut și cum începe să se întâmple acum. E un circ imund, îți vine să-ți iei câmpii, să emigrezi la Cercul Polar și să nu te mai întorci. Iar scriitorul, între toate astea, e doar un martor tăcut. Eu, cel puțin, asta sunt, un martor relativ tăcut al lumii în care trăiesc.

Avem de a face cu un fel de ”pandemie” de cancel-culture, adică scriitori, personalități, cărți, filme, artă, statui sunt aruncate în stradă, anulate social, scoase din programe școlare. Trăim ca-n filmele secolului XX care ne-au pregătit mental pentru distopie/distopic? Un fel de updatare a secolului XX cu exagerările ideologice care s-au transformat în dezastre și atrocități.

Cum spuneam și mai sus, am să o tot repet, ideile din spatele acestor mișcări sunt minunate. Cu toții ne dorim – măcar cei bine intenționați – o lume mai bună, mai echitabilă, mai echilibrată. Nimeni nu susține discriminarea – cu excepția sceleraților și dictatorilor și clicilor din jurul lor. În mod normal oamenii sunt ființe decente, bine intenționate, prea puțin înclinate spre a-i face rău celuilalt. Problema e că binele ăsta declarativ se transformă în violență, în excludere, în cancelare, dacă termenul există. Problema, cred, sunt tocmai oamenii care pretind că fac binele.

Știi, de ani de zile trăiesc convins că majoritatea militanților încearcă să folosească ideile astea minunate ca pe o scară socială și nu se dau înapoi de la nimic pentru a parveni. Scopul scuză mijloacele, la un moment dat ne pomenim că marii luptători se instituționalizează, ocupă funcții, obțin o viață de lux și lumea tot nu se schimbă, dar ei și-au atins scopul, au reușit în viață.

Că mai fac și victime în jur, asta e. Zâmbesc atunci. Zâmbesc și îmi dau seama că am avut dreptate, dar dreptatea nu mă ajută la nimic. Apoi mă întorc în lumea mea mică și complet insignifiantă și-mi spun că nu eu voi schimba lumea, nu are sens să mă agit, ei oricum își vor urmări agendele și asta e.

Aici e problema reală, de-a dreptul dureroasă: de fiecare dată când văd o știre cu un copil care moare de foame îmi spun că ar fi putut supraviețui cu prețul unui mic dejun la un hotel de cinci stele în care diverși militanți și diverse organizații s-au adunat să îl ajute. Dar n-au mai ajuns la el, s-au oprit pe hol la o cafea și copilul a murit. Încă o victimă tragică a lumii noastre minunate, dar cafeaua a fost bună și intențiile au fost minunate.

Putem extinde domeniul luptei, putem să discutăm la infinit, dar realitatea e așa cum e și nu o vom schimba. Să ne amintim ideile lui Marx și Gulagul, e suficient. România pre-1989. Etc. O grămadă de idei minunate au omorât o grămadă de oameni și circul ăsta va continua la infinit. Lumea își va reveni când vom fi din nou capabili să plângem, dar mă îndoiesc că mai suntem în stare.

Spui că din Proust, pe care l-ai tradus în limba română, ți-a rămas o propoziție: Societatea e doar conversație. Dacă am reprodus corect, cumva chiar vizionar. Dacă am pune asta în template-ul zilelor noastre: Mai este societatea altceva decât verbalizare compulsivă? Doar verbalizare compulsivă fără substanță în viața reală?

Da și nu. Societatea e orice, la urma urmelor. Dacă ne referim însă la societatea celor care vorbesc, a oamenilor în speță, atunci nu. Ne-am blocat într-un proiect verbal. Vorbim. Scriem. Declamăm. Recităm sloganuri. Fiecare pe limba lui absolut unică, Babilonul suntem noi. Cine strigă mai tare are dreptate, cine dă mai tare din coate se scoate, asta e România, asta e lumea și nici măcar nu e sfârșitul.

Trebuie să ne spunem: Cei răi nu au nimic cu noi, își vor propriul bine și nu contăm în ochii lor, nu vor auzi niciodată de noi, nu existăm.

Și de cele mai multe ori își urmăresc propriul bine prin metode discursive și cădem victime și – nu știu de ce repet la infinit, cred că totuși e o mantră, asta e. Asta e. Proust se referea, bineînțeles, la înalta societate în conflict cu burghezia. Ironia lui era devastatoare, dar limitată. Azi lucrurile sunt un pic mai nasoale, ne-am democratizat de tot, luptăm toți împotriva tuturor prin intermediul conversației. Facem cultură, pasămite. Doar că uite că numai asta nu reușim să facem și ne ducem de râpă.

Nota cineva pe rețele, într-un context legat de persoana ta, scriitorul / traducătorul, cum că: și dacă traduci din Proust, ce?! Continuând cu o dezarmantă candoare că traducerea nu e scriitură, cu atât mai puțin de operă literară. Te minunezi cum mai poate cineva considera că traducerea e un fel de a pune șablonul/dicționarul și gata, traducerea este un simplu act de-a dreptul ”funcționăresc”. Cine îi apără pe traducători?

Se cheamă bagatelizare. Reducere nu la absurd, ci la ridicol. Momentul absolut de glorie care constă în aneantizarea celuilalt și a muncii lui, m-am obișnuit, pot zâmbi când văd replicile astea. Sigur că nimic nu contează sau, mai acut spus, doar ce face el contează, restul suntem în lume ca să îl adulăm pe el.

Îți sună cunoscut? E egoismul omului sovietic și postsovietic, doar eu contez, trebuie să mă descurc, când vorbesc eu toți ceilalți trebuie să tacă în mută adulație. Ce poți să faci în fața unor asemenea procedee discursive? Lupta e inutilă, sunt gata convinși și nimic nu le va schimba părerea. Oamenii-mașină, următorul pas spre distrugerea umanității. Înspăimântătorii oameni care știu. Și știu tot. Întotdeauna. Fără nici cea mai vagă urmă de îndoială sau, și mai brutal, carnavalizând totul și aruncând absolut orice în ridicol. Cu excepția propriei persoane, bineînțeles.

În rest aș putea să vorbesc despre arta mea, dar mă tem prea tare să nu fiu trecut la intelectuali. La reacționari. La capitaliști exploatatori și în esență criminali. Să nu zâmbim, lucrurile acestea chiar se întâmplă zilnic.

Cum arată piața asta a traducerilor, astăzi, pe de-o parte traducătorii, pe de altă parte, traducerile?

Piața – deși minusculă – arată bine. Ne facem treaba. Unii ne străduim mai mult, alții mai puțin, ca peste tot. Cu toții suntem plătiți prost, măcar așa sper. Cu toții supraviețuim într-o Românie care ar trebui tehnic vorbind să moară de foame, dar prosperă. Cum? Știm, dar a devenit aproape inutil să vorbim despre asta. Ne descurcăm. Fiecare cum poate. În esență nu murim, restul contează mai puțin. Ce poți să spui despre o societate în care în primele șase luni ale anului ăstuia -citeam undeva-au trecut prin casele de marcat cu 50 de miliarde de euro mai mult decât banii câștigați? Taci înțelept și mergi mai departe, încerci să îți spui din nou că Asta e, se putea și mai rău. Îmi vei ierta cinismul, e aproape obligatoriu.

Piața e piață și e bine că există. Pentru că noi dacă nu am avea traducerile astea aproape că nu am avea o cultură, cred că mai mult de 90 la sută din ce se publică în România sunt cărți traduse, asta e situația. Nu avem o cultură națională puternică, nu suntem puternici nici pe plan internațional, nu știu să explic asta. Ca un exemplu al acestei disproporții, în Marea Britanie doar 3% din cărțile publicate anual sunt traduceri. La noi cred că 3-5% sunt cărți scrise în română. E cu totul și cu totul inexplicabil, dar așa arată piața. Iar traducătorii, indiferent cât de prost plătiți ar fi și chiar sunt, sunt motorul acestei piețe literare.

Ești un fin observator la lumii editoriale, de aici, din Franța, pe care o cunoști. Cum supraviețuiesc, oare, editurile, post-pandemie? Au fost subvenții, au venit crize, prăbușiri. Deunăzi, notai scurt despre un top realizat de Cărturești în care singurul autor, pe locul 3, era Mircea Cărtărescu, în rest, doar autori străini. Era acolo o nuanță fină în notația ta. Scriitorul român, dacă nu este Mircea Cărtărescu, se vede mai greu. Greșesc?

Subvenții la noi? Nu am auzit, se poate să fi fost. Oricum nu au existat la nivel individual, poate la nivel de firme. Editurile au supraviețuit, nu e mare lucru să supraviețuiești pe o piață foarte mică. Să îți mai dau un exemplu: în Franța, grupul Madrigall (cel din care face parte și editura Gallimard) are o cifră de afaceri cumulată de 580 de milioane de euro pe an. Și e doar al treilea grup ca importanță, după Hachette și Editis.

Piața noastră ca întreg valorează vreo 60 de milioane de euro. Vorbim despre o disproporție care spune enorm de multe despre cultura noastră care e sublimă, dar cam lipsește. Cartea nu se vinde. Cota de bestseller e una ridicolă, undeva în jur de câteva mii, nu peste cinci. Asta e cultura în care scriem și trăim – dincolo de vorbele sforăitoare și epitetele moralizatoare e una infimă și trebuie să ne-o asumăm ca atare și să trăim în ea, oricât ar părea de redundant ceea ce spun.

Cât despre prezența lui Mircea Cărtărescu în acel top al Cărturești, bine că e. În rest, e pur și simplu un top al vânzărilor care reflectă ceea ce spuneam mai sus, disproporția copleșitoare între traduceri și operele în limba română. Iar statul român nu face nimic. Ar fi lucruri de făcut, ar putea subvenționa masiv cartea românească, ar putea obliga librarii să expună cu prioritate autorii români, ar putea să subvenționeze scrisul, să ofere ajutor scriitorilor. Nu se întâmplă mai nimic și în top stă un singur scriitor și – iarăși – Asta e.

Ai succes pentru că ești promovat și ești promovat pentru că ai succes. Nu ai succes pentru că nu ești promovat și nu ești promovat pentru că nu ai succes. Așa se descrie lumea noastră literară cu tot ce presupune ea, inclusiv micuța piață de carte.

Criticii literari. Zona aceasta, cum mai sunt ei cu viețile lor, cu lupele lor detectivistice? Se uită bine, văd tot? Mi-a rămas în cap zicerea unui critic, nu mai știu numele, cum că, din poziția sa de critic, nu e obligat să survoleze toată piața, dar nici să îi trimită scriitorul acasă cartea, nici așa nu merge, asta ar fi deja nesimțire, agresiune. Ce crezi despre asta? Cum arată lumea autohtonă a criticilor literari?

E imposibil să vadă tot. Nicăieri nu există vreun critic literar care să vadă tot, volumul (chiar și cel mic de la noi) e copleșitor. Criticii sunt oameni care încearcă să se obiectiveze și cam atât. Care încearcă să stabilească mici ierarhii de moment, care la rândul lor nu sunt plătiți pentru munca lor, în fond și ei fac parte tot din minunatul angrenaj pe care îl numim cultura românească.

I-am văzut în ultimii ani plecând spre zona studiilor literare și sociale pentru că probabil din critica de întâmpinare nu se câștigă mare lucru, nu știu cifre. Dar e de înțeles, toți trebuie să supraviețuim cumva și nu le poți cere să-și sacrifice viețile pentru o lume mai bună care nici măcar nu se sinchisește să îi plătească. Sincer, îi înțeleg perfect. Mai puțin, e adevărat, îi înțeleg pe clovnii care fac un spectacol social din munca lor și își distrug singuri opera, dar e problema lor, sper să se descurce.

România, ca piață de carte cu tot ce presupune ea – scriitori, cărți, ”star-sistem”, piață, cum arată față de Franța? Cum se vede România în/din Franța?

Între România și Franța, cu toată stima pentru frazele sforăitoare, nu prea există legături. Suntem țări străine. Cultural, nu prea ne întâlnim. Nici scriitorii francezi nu prea sunt traduși la noi, nici noi nu prea ajungem pe piața lor. Iar dacă ajungem, nici noi nu știm exact cum am făcut ca măcar să repetăm procedeul. Spuneam mai sus cât de mare e disproporția între piețe, cât de mică e piața românească, ei bine, disproporția asta definește și relația dintre cele două culturi. E aproape imposibil să comunicăm, sper să nu reușim să rupem legătura complet.

Cum se vede România din Franța? Îmi spunea cineva în noiembrie cum se vede Estul Europei. Aproape de fiecare dată când sunt tulburări sociale în Franța (și sunt mereu!) se găsesc politicieni care să spună că nu sunt bani pentru că au fost ajutate țările din Est: noi, bulgarii, maghiarii etc, săracii Europei. Asta suntem, cred. O țară înapoiată, blocată într-o tranziție intenționat infinită, așezată prost pe hartă. Probabil de aia și suntem atât de demni, unii chiar înțelegem pe ce lume trăim și nu e ușor.

Ce nu facem și am putea face, ca țară, în legătură cu scriitorul român? Și de ce nu am făcut?

Mă îndoiesc că țara asta poate face ceva pentru scriitorul român, chiar am zâmbit. Țara asta nu e în stare să își repare drumurile și spitalele, nu e în stare să adere la un nimic cum e spațiul Schengen, nu e în stare să plafoneze prețul combustibililor în criză, țara asta, cu toată stima, e o incapabilă condusă de incapabili. Și nu putem nici măcar să spunem că nu ne-am făcut-o cu mâna noastră, nu, noi îi votăm întotdeauna pe ăștia, noi îi punem în funcții și la putere pentru că – sper din toată inima să greșesc – nu avem alte opțiuni.

Îmbătrânesc aici și nu-mi amintesc când a fost bine, nu-mi amintesc, țara asta e un loc defect condus de oameni defecți. Ce să facă țara, oamenii ăștia de la conducere care majoritatea poate n-au nicio carte în multele lor case, pentru scriitorul român? Dacă e supus și face compromisuri politice, îi aruncă un os de ros și așteaptă să se îngrașe și să nu-i mai pese. Dacă nu e supus îl ignoră și gata, nu e mare lucru. Țara asta (prin conducătorii ei) e o glumă proastă. Și nu-mi imaginez ce ar putea face încă o glumă pentru scriitorul român, în afară de a-l amuza.

În spațiul cultural românesc, există această idee că politica nu trebuie să ne intereseze, nu e temă de ”literatură”, opiniile/temele politice ne-ar strica ”stilul”. Este așa, din punctul tău de vedere?

Suntem nițeluș cam înapoiați noi, ce să facem? O să ne omoare autonomia esteticului sau cum îi zice. Și nu o spun în necunoștință de cauză, am fost eu însumi și încă sunt implicat în chestia asta. Pentru că se întâmplă să cred în stil ca formă de exprimare a literaturii, am fost trecut la înapoiați și apolitici. Din contră, eu sunt cât se poate de vocal și lumea din cărțile mele e cât se poate de actuală, dar nu mai am cui să-i spun asta. Sunt gata încadrat, mi s-a terminat funia și stau lipit de par.

Am căutat de fapt o cale de mijloc și cred că am găsit-o, mai trebuie doar să îi conving pe ceilalți că nu sunt doar un stilist, că trăiesc în lume și încerc să o reflect.

Altfel, e destul de limpede, o lume fără politică e o lume imposibilă și nu aș ști să o descriu.

Politic, unde te situezi?

Cred că undeva la centru. Între necesitatea capitalismului ca formă economică superioară și o abordare socială a statului. Cred în măsurile de stânga aplicate judicios de cei de dreapta, de fapt. Cred în distribuția bunurilor și a beneficiilor, în lupta împotriva corupției, în binele general al lumii. Și mai cred – desigur că asta strică tot – în politician și funcționar ca angajați ai statului și slujbași ai cetățeanului, nu ca stăpâni ai unei lumi pe care ei o pot controla. E complicat, sunt prea democrat pentru lumea în care trăiesc și asta nu-mi face bine, dar cel puțin sunt consecvent.

• Credit foto: Constantin Duma