Mă întreb cum îți poți imagina infrastructura etică militară în absența unui raport onest și transparent cu propriul trecut (?). În ce regim axiologic poți pretinde doar afilierea declarativă la infrastructura normativă, dar în realitate să refuzi confirmarea ei prin fapte?
Ministerul Apărării Naționale, în ciuda unor eforturi desfășurate de-a lungul timpului, este departe de a confirma paradigma responsabilității în raport cu propriul trecut. Ori aici nu e doar propria responsabilitate ministerială. E și implicarea uneia a statului însuși, care încasează costurile reputaționale ale inacțiunii.
Consecințele de imagine adică, iar cea mai corozivă dintre ele este suspiciunea complicității. Nimeni nu se poate gândi decât la un singur răspuns, aproape captiv, la întrebarea: „de ce nu faceți publice documentele referitoare la implicarea armatei reseriste în operațiunile militare din 1989”?
Captivitatea acestui răspuns, dragi reprezentanți ai ministerului apărării, nu vă pune pe gânduri? Problema nu e dacă ministerul își asumă aceste costuri, trecerea timpului fără vreo decizie în acest sens dovedește că nu le-a prea păsat. Dar vă asumați și costurile statului? Înainte de a da, precipitat, vreun răspuns, mai reflectați. Mai gândiți-vă.
Veți spune că ați dat documentele Secției Parchetelor Militare, sigur, la cererea lor. Dar asta nu înseamnă că sunt publice.
Și nu toate. Reamintesc aici ceea ce i-am spus recent și șefului Arhivelor Militare, ce ne puteți spune despre arhiva Secției pentru Problemele Militare și de Justiție a CC al PCR? Arhiva unde sunt depozitate toate strategiile represive ale MAI și MAN. De ce toate documentele acesteia sunt la M.Ap.N. azi, în 2022, când locul lor e la Arhivele Naționale?
Aici poate ar fi momentul să spun că nu ascunzând sau eludând problematica restituirii în circuitul civil a propriilor documente incriminatoare îți poți lustrui soclul. Uitarea, ignorarea deliberată nu te extrage din masacre. Tinerii militari care intră acum în sistem se uită, că vrei sau nu să accepți asta, și la fapte, la cum ai confirmat sau nu raportarea la întrebările dure care circulă în legătură cu tine. Indiferent dacă alegi să le ascunzi asta interesat. Indiferent dacă nu abordezi subiectele sensibile. „1989” nu face parte din subiectele învățământului militar. Cu atât mai mult.
Dacă societatea clamează de 33 de ani că întreg corpusul documentar privitor la masacrele din 1989 trebuie făcut public, că altfel încurajăm suspiciunile legitime privind complicitatea cu criminalii, ar trebui să te întrebi de ce. Ar trebui să nu mai treci peste știri, peste proteste, peste scrisori deschise, peste demersuri instituționale, peste ce fac ceilalți colegi ai tăi militari sau peste lungile demersuri din instanțe. Sau peste ce-ți sugerează aliații, cu diplomație și delicatețe, atunci când microfoanele sunt oprite. Lumea se uită, lumea știe.
Credeți ca americanii, cărora le datorăm securitatea noastră națională în cadrul NATO, nu știu? Știu și așteaptă. Nu vă spun direct lucrurile astea, pentru că ar fi nediplomatic, inabil și în lumea civilizată nu bați obrazele groase. Dar când ceva nu se întâmplă, când anumite gesturi nu se întorc, veți știi de ce.
Generațiile care vin să apere țara nu mai intră în corpul militar doar pentru statut și protecție, ci si pentru valorile statului în care funcționează acest minister. Ce face acum dezirabil statutul de ofițer nu este doar atributul de parte a unui corp disciplinat, unul din garanții patriotismului ș.a.m.d., ci cea de membru al unei comunități de valori. Statul democratic, infrastructura lui etică este aceea care oferă valoare hainei militare. Nu invers. Nu ești ce ești ca militar, ci ca parte a infrastructurii democratice de apărare. Prin urmare lipsa de viziune, de interes, de leadership etic în problema raportului cu momentele fondatoare ale democrației mi se pare cu atât mai gravă și absurdă.
Ministerul Apărării are, în plus, obligații legale privitoare la restituirea către CNSAS a întregii arhive a Securității (HG nr. 731 din 7 iunie 2006), căreia i se alătură cinci Hotărâri CSAT. Din păcate, fără explicații pentru întârziere, fără un dialog constant și proactiv, nu există nici o explicație pentru tergiversarea acestui mandat legal. Au încercat să rezolve problema relativ recent printr-un HG (nr. 36 din octombrie 2021) care inventase o „soluție” stranie: declasificarea arhivelor DSS (fără ca MAPN să fi fost vreodată emitentul acestora), dar cu păstrarea lor in situ, la minister și studierea lor acolo, prin intermediul Legii 544. O scandaloasă rușine, blocată la timp de Administrația Prezidențială. Le declasificăm, dar rămân la noi și le studiați printr-un filtru, în contradicție cu voința statului, materializată în Hotărâri CSAT și cu întreaga legislație subsecventă de necontestat. Straniu, nu?
Ieri SRI a făcut publice pe site-ul propriu rezultatele investigațiilor interne postrevoluționare, în cadrul celor două Comisii Parlamentare de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989. Avem de-a face cu documente ale DSS și corespondența proaspătului Serviciu cu cele două comisii senatoriale. În mod evident, asemeni tuturor documentelor Securității, și acestea trebuie citite cum grano salis, cu discernământ și atenție și doar în strictă coroborare cu întregul eșafodaj narativ al sfârșitului comunismului românesc.
Citește și: Episodul „Fuga lui Ceauşescu de pe CC”. Nimic mai departe de adevăr – VIDEO
Pe scurt, cine se așteaptă să înțeleagă totul dintr-o dată, va fi dezamăgit. Nu există shortcut în istorie decât pentru leneși sau activiști. Nu poți înțelege modul în care Partidul-și-Securitatea înțelegeau lumea, în care se raportau la „invazia externă” cuplată cu „acțiuni destabilizatoare interne” pentru „destrămarea țării” fără să citești înainte, consistent, ce a produs sistematic acest regim în materie de răspuns la o agresiune militară (evident occidentală). Pentru că întregul aparat de partid și de stat intrase și asumase acest scenariu de lectură a realității care presupunea o invazie militară externă, susținută de serviciile de spionaj occidentale, cu complicitatea (nu-i așa…) maghiară, având un sprijin „trădător” în interior.
Povestea asta nu s-a născut în decembrie 1989, era un vechi scenariu militar autohton. Ceaușescu îi numește încă din 20 decembrie 1989 „teroriști” pe demonstranții din Timișoara. Strada nu se putea ridica autonom, nu putea avea conștiință de sine. Orice comunist autentic știe asta. Totul nu putea fi decât manipulat și dirijat din exterior. Așa se face că orice lectură este obligată să fie critică.
Dar nu poate fi astfel decât dacă toate documentele sunt accesibile. Ale Partidului, ale ministerului de Interne, ale ministerului Apărării. Responsabilitatea în fața cunoașterii presupune să nu-ți mai fie frică. Adică să ai curajul să asumi ce au făcut rău agenții statului înaintea ta.
Nu există nici o altă cale de-a consolida mandatul democratic al statului român decât asumând răul. În față, fără povești disculpatoare, fără măști, fără isterii, fără povești derobatoare, fără diversiuni victimizante. Nu are nimeni nimic cu voi. Doar dați-ne partea voastră de adevăr, așa cum e. Lăsați-ne pe noi să discernem ce e relevant și important pentru noi și să scriem, astfel, istoria noastră vulnerabilă.
„Noi suntem Poporul, voi pe cine apărați?!”
Mihai Demetriade este istoric și cercetător în cadrul CNSAS.
Punctul de vedere exprimat în acest articol nu reprezintă cu necesitate și punctul de vedere al CNSAS.
Photo copyright: Octavian Coman
