Europa: reflecții asupra stării Uniunii

Istoria recentă a Uniunii Europene arată o evoluție a relațiilor dintre „vechea Europă” – în esență Franța, Germania, Benelux, Italia – și „noua Europă” reprezentată de fostele țări din lagărul comunist. La începutul anilor 1990, țările proaspăt eliberate de regimul comunist au adoptat în mare viteză sistemele politice, sociale și economice ale Occidentului; un punct de cotitură în această dinamică a reprezentat declarația lui Jacques Chirac din 2003 despre țările din Est, care tocmai se aliniaseră poziției Washingtonului:

„nu sunt foarte bine educate și puțin inconștiente și […] au ratat o bună ocazie să tacă”.

Această declarație ilustrează ceea ce mulți gândeau, dar nu aveau curajul s-o spună : „vechea Europă” privea cu aroganță „noua Europă”.

De atunci, odată cu extinderea Uniunii Europene, au avut loc trei evenimente majore:

1. În Vest, trăim o agresiune ideologică fără precedent din partea unui stângism de tip nou*, axat pe autoflagelarea culturii occidentale, renegarea valorilor creștine și acceptarea pe negândite a unor inginerii sociale cu impact imprevizibil, încoronate de auto-distrugerea sistemelor de educație care au făcut gloria de altădată a continentului nostru.
2. În contrareacție, o serie de țări est-europene, printre care, mai ales, Ungaria și Polonia, au ales, la fel de democratic ca la Paris sau Berlin, regimuri conservatoare, care resping ingineriile societale amintite, în special acceptarea migranților non-europeni și căsătoria între persoane de același sex. Contrareacția se manifestă și în Europa de Vest, unde partidele cu accent național au început să câștige masiv electorat, vezi Italia și Franța, iar Marea Britanie a decis, scurt, să părăsească UE.
3. Mai recent, invazia rusă a Ucrainei a forțat țările „vechii Europe” să-și recunoască greșeala de a fi ignorat avertismentele venite din Est. Asta după ce două decenii, sub conducerea celui mai toxic personaj european de după război, Angela Merkel, le-au râs în nas americanilor „asigurându-și“… dependența energetică față de Rusia. Astăzi, forțate de circumstanțele actuale, țările „vechii Europe” sunt obligate să recunoască importanța strategică a țărilor din Est.

Ultima găselniță a stângii de tip nou – menită să producă falii acolo unde ele nu existau – este cererea de renunțare la „dreptul de veto” pe care îl are fiecare țară din Uniunea Europeană. Temeiurile invocate sunt că „nu e democratic” și că „nu putem sta în loc pentru că o țară se opune”. Dacă examinăm atenți chestiunea – dar cine o face? – ne dăm seama că dreptul de veto este central construcției europene și că ziua în care acest drept va fi eliminat este și ziua în care s-ar semna condamnarea la moarte a celei mai evoluate construcții politice din istorie: Uniunea Europeană. Iată câteva elemente care mă fac pe mine, pro-european cu tot sufletul și toată mintea, să nu doresc renunțarea la dreptul de veto:

• Țările membre, după ce (multe dintre ele) au luptat secole pentru independență, au renunțat la o mare parte din suveranitate în favoarea Bruxelles-ului tocmai pentru că, în caz de nevoie, au siguranța dreptului de veto.
• Dacă se elimină dreptul de veto, țările membre ar lăsa la îndemâna unor conțopiști decizii capitale, inclusiv în „domeniile regaliene”. Nu trebuie să fii laureat Nobel pentru a înțelege că acest lucru va duce urgent la creșterea sentimentului anti-UE de fiecare dată când ceva nu „merge” la nivel național.
• Citiți Tratatul privitor la Uniunea Europeană. O să înțelegeți exact ce document fantastic este și de ce dreptul de veto e esențial pentru construcția Uniunii Europene**.
• Am învățat de la Descartes că „cu cât o problemă e mai dificilă, cu atât sunt mai puțini oameni capabili să o înțeleagă și să o rezolve”. Da, majoritățile vă spun ce măsuri sunt acceptabile, nu ce măsuri sunt optime!

Cred că e util în acest moment grav să evităm să se creeze încă o falie. Este suficient spațiu în care să construim între suveranismul prost înțeles și federalism. Uniunea Europeană e deja o fabuloasă realizare a națiunilor care s-au războit violent de-a lungul istoriei. Tocmai pentru că am construit, înțelept, evitând excesele suveraniste sau federaliste. Să continuăm pe această cale, să biruim ursul de la răsărit, să ne asigurăm energia de care avem nevoie, să ne recâștigăm magisterul științific, educațional şi economic și, mai ales, să nu ne lăsăm atrași de tot felul de exaltați în falsa dezbatere „suveranism vs federalism”, pentru că o asemenea dezbatere va produce noi fracturi, cu efect devastator. Referitor la tensiunea între estul și vestul Europei, cred că este momentul ca Vestul să asculte Estul și în alte chestiuni, nu doar cele legate de Rusia. Dar nu prea are cine să le-o spună: liderul maghiar e prea nefrecventabil, iar cel român e fad, lipsit de idei și incapabil să genereze vreun vector de forță.

Pe scurt, evenimentele recente arată că Europa poate fi puternică și poate avea un loc proeminent în lume doar dacă „vechea” și „noua” Europă lucrează împreună. Trebuie găsită calea cooperării prin care să dăm un nou impuls construcției europene. Cantonarea pe poziții ideologice nu va duce la nimic bun. Fie că sunt „suveranişti”, fie că sunt federaliști, cei care hrănesc această dezbatere participă la slăbirea Uniunii Europene, adâncind faliile. Spre norocul nostru, nu cred că vor reuși pentru că Uniunea Europeană nu are vocația să aplatizeze cultural, ideologic și politic aspirațiile țărilor membre.

*În marșul forțat de care și Mao ar fi fost invidios, noua stângă pan-europeană e pe cale să reușească să pervertească sensul cuvintelor: dacă spui unei banane banană și unei piersici piersică ești etichetat „retrograd”! Că doar e la modă să spui piersicii banană și bananei piersică! Dacă vrei să îți trăiești viața liniștit și ceri celor care vin nechemați în Europa să respecte un minimum din stilul nostru de viață, ești imediat etichetat „ultraconservator”, dacă ești pentru „egalitatea de drepturi între sexe” și nu agreezi deja consacrata terminologie a „egalității de gen”, ai un „discurs al urii și ești un mascul creștin, alb, toxic”. Dacă ceri respectarea propriei Constituții și o construcție europeană bazată pe litera și spiritul Tratatului privitor la Uniunea Europeană, ești „oribil suveranist”.  Iată cum, pervertirea sensului cuvintelor duce la instalarea unui radicalism periculos: „suveranism” -automat etichetat ca retrograd versus federalism considerat „un pas înainte, o expresie profundă a democrației în construcția europeană.

**Iată ce ni se spune, foarte înțelept, în Articolul 31 al Tratatului referitor la politica externă a Uniunii:

„În cazul în care un membru al Consiliului declară că, din rațiuni vitale de politică națională pe care le prezintă, are intenția să se opună adoptării unei decizii cu majoritate calificată, nu se trece la vot. Înaltul Reprezentant caută, în strânsă consultare cu statul membru implicat, o soluție acceptabilă pentru acesta. În absența unui rezultat, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate solicita Consiliului European să se pronunțe cu privire la chestiunea în cauză, în vederea adoptării în unanimitate a unei decizii.”

Daniel Funeriu este chimist, având doctoratul obținut la Universitatea din Strasbourg sub îndrumarea lui Jean-Marie Lehn, laureat al Premiului Nobel. A fost ministru al Educației (2009 – 2012), consilier prezidențial pe probleme de educație și europarlamentar. Anterior, a fost cercetător științific în Franța, SUA, Japonia și Germania.