Uvertura
Cadru larg: o pădure de brazi în zorii zilei, cu coama unui munte profilată în depărtare. Orizontul e sângeriu, în așteptarea răsăritului. Dacă n-ar fi ceața care se ridică încet deasupra pădurii și croncănitul sumbru al ciorilor, ai crede că privești o pictură. Dar liniștea e brusc întreruptă de bubuituri îndepărtate, iar cerul, la orizont, e străfulgerat de lumina exploziilor.
Camera coboară la nivelul trunchiurilor de copaci. Un nou cadru static: a început să burnițeze. Camera descinde într-o vizuină și se fixează pe trei pui de vulpe care dorm lipiți de mama lor. O nouă detunătură face ca mama-vulpe să tresară speriată. Acum camera e la sol și țintește către oaza de senin din înaltul cerului, împrejmuită de brazii care se înalță ca niște gratii.
Planul se răstoarnă brusc, iar acum camera e ochiul de cer senin, coborând lent spre câmpia ninsă, unde se disting, din ce în ce mai limpede, formele contorsionate ale soldaților căzuți în luptă. Pe alocuri, sângele pătează albul brumei. În aceeași mișcare lentă, fără tăieturi, camera coboară la nivelul solului, unde carnagiul devine evident, și continuă să planeze asupra trupurilor inerte, lovite sporadic de gloanțe sau sfârtecate de câte-un obuz, apoi brusc „cade” în tranșee. Moment în care începe iureșul, totul surprins într-un singur take: ostașii nemți au primit comanda să ia cu asalt tranșeea francezilor.
Camera continuă să se plimbe fără grabă prin labirintul german, înregistrând forfota, urletele, groaza, toate în cadența răpăitului de mitralieră și a loviturilor de obuz. Se oprește o clipă asupra lui Heinrich, care a încremenit. Un alt soldat îl cheamă și îl trage, printre sudalme, către scările ce escaladează tranșeea. Soldatul urcă primul scara, dar un glonț îi străpunge țeasta și îl aruncă înapoi. Heinrich se apleacă asupra lui și exclamă „Heinz!” înainte să escaladeze la rândul lui scara, urmat îndeaproape, din lateral, de ochiul calm și imperturbabil al camerei, în No Man’s Land, unde se alătură sutelor de soldați ce se reped cu zbierete spre tranșeul inamic.
Mulți cad secerați de gloanțe și obuze. Printr-un miracol, Heinrich a scăpat nevătămat și se refugiază în spatele unui buștean. Un soldat se prăbușește mort lângă el. Altul se târăște spre el, dar e răpus înainte să ajungă la Heinrich, care se întorsese să-i dea o mână de ajutor. Printre icnete și gemete de groază, Heinrich își descarcă arma în direcția inamicului, apoi, în lipsa baionetei, scoate cazmaua și, cu un urlet de „totul sau nimic”, se repede la un soldat francez și i-o împlântă în gât. Heblu.
Introducerea perfectă la un film ce frizează perfecțiunea. Suficient cât să nu mă desprind cu ochii de ecran pentru următoarele două ore și jumătate.
La finalul vizionării, asudat și mișcat până la lacrimi, am stat să mă întreb: de ce a fost atât de captivantă această experiență? Să fie urmarea limbajului cinematografic, pe care regizorul Edward Berger îl stăpânește cu prisosință, sau a subiectului în sine?
Arta artei războiului
Pe lângă suferința îngrozitoare pe care au pricinuit-o marile conflagrații în secolul XX, putem spune cu o doză de cinism că au generat și multe pelicule de excepție. Aș merge mai departe și aș spune că proporția de filme foarte bune despre război e superioară oricărui alt raport dintre subiect și filmele care îl tratează. Și nu vorbim de o fascinație morbidă pentru tragedia umană la scară largă, manifestată prin voyerism, a europeanului de secol XXI, ferit (pe moment, cel puțin) de grozăviile autodistructive ale primei jumătăți ale veacului trecut. 
Cred că mai degrabă fascinează povestea omului confruntat cu provocări mult peste puterea lui de a le ține piept, aruncat în lupta sângeroasă și absurdă a omului împotriva semenilor săi. Este, într-un fel, moștenirea tragediei grecești, unde forțele obscure și adesea supranaturale ce strivesc eroul sunt înlocuite de energia dezlănțuită a maselor înregimentate și prevăzute cu cele mai distructive tehnologii. Și, aidoma tragediei grecești, experiența este (sau trebuie să fie) cathartică.
În acest caz, literatura și filmul sunt arte complementare. Filmul nu poate surprinde meditația adâncă a individului la ororile și absurdul războiului industrializat, în vreme ce literatura nu poate, oricât de inspirată ar fi scrierea, să ne transpună în iureșul infernal al luptei, din simplul motiv că experiența în sine depășește capacitatea noastră de închipuire, în ciuda strădaniilor lăudabile ale unor poeți precum Sigfried Sasoon, Robert Graves sau Wilfred Owen, cu al său Dulce et Decorum est, sau a unor romancieri desăvârșiți precum Ernst Jünger, Hemingway, Ford Madox Ford sau Erich Maria Remarque (pentru a da câteva exemple).
Citește și: Zece filme de artă care au strălucit în 2022
Această insuficiență a imaginației e poate cel mai bine surprinsă în personajul Virginiei Woolf din Mrs. Dalloway, Septimus Warren Smith, și a relației sale tulburate cu Lucrezia, care e incapabilă să înțeleagă cu adevărat traumele soțului ei (ceea ce duce în final la sinuciderea lui). De altfel, Owen surprinde această limită a închipuirii umane, atunci când exclamă: „Dacă și tu ai putea (…) să faci pasul în spatele vagonului (…) și să privești ochii albi, care se zvârcolesc, / Fața lui atârnată…”. Și nu oricum, ci într-un „vis sufocant” (nicidecum cu ochii minții, aievea). Dacă…
Filmul bine făcut ne agresează simțurile, ne înfățișează spectacolul macabru al trupurilor ciuruite de gloanțe sau sfârtecate de obuze, arse, mutilate sau intoxicate cu iperită, ne asurzește cu bubuituri, ne zgârie timpanele cu urletele soldaților răniți – ne transformă. Ne prezintă, totodată, viața soldaților de rând, schimburi autentice de replici, latura sensibilă, empatică, vulnerabilă a soldatului, sau dimpotrivă, uzura psihică ce abrutizează sau chiar dezumanizează, atitudinea fiecăruia în fața morții. E un exercițiu necesar în a crea punți cu trecutul, de a ne apropia, câtuși de puțin, de experiența îngrozitoare a predecesorilor noștri. Care sunt aceste filme bine făcute?
Panteonul
Primul Război Mondial: Paths of Glory (1957), printre primele filme ale lui Kubrick, despre revolta soldaților francezi față de acei generali lipsiți de viziune (adică toți) care-i folosesc pe post de carne de tun. Im Westen Nichts Neues (1930) prima ecranizare a romanului lui Remarque, axată mai degrabă pe felul în care tânărul idealist Paul Baumer e modelat, treptat, într-o mașină de ucis (aspect trecut cu vederea în ecranizarea din 2022). J’accuse (1919), povestea soldatului întors, în vis, în satul natal, după încheierea războiului, care descoperă aceeași mizerie umană pe care o cunoscuse atunci când plecase pe front și înțelege că sacrificiul lui a fost zadarnic. Blackadder Goes Forth (1989), o abordare în manieră tragi-comică a vieții în tranșee, marca Ben Elton și Richard Curtis, cu o distribuție fenomenală: Rowan Atkinson, Stephen Fry, Hugh Laurie, Miranda Richardson.
Noul In Westen Nichts Neues își merită fără îndoială locul alături de aceste capodopere despre război, având în comun cu ele o atenție deosebită pentru elementele clasice ale cinematografiei: imagine, culoare, atmosferă, coloană sonoră, dialoguri firești și neexpozitive și, desigur, un punch cathartic.
Fidelio – o critică în două acte
În final, vreau să demontez două dintre criticile care se aduc cel mai adesea acestui tip de filme, de care nici Nimic nou… nu a scăpat, pe care le-am intitulat, foarte romantic, „Fidelio, o critică în două acte”.
Întâi, e vorba despre obsesia greu de înțeles a fidelității față de materialul sursă, strict în cazul adaptărilor după diferite povestiri/romane. Într-adevăr, In Westen… urmărește vag și pe sărite povestea romanului și nu se apleacă prea mult asupra introspecției și meditațiilor de ordin filosofic/ideologic ce însoțesc parcursul personajului principal. Berger a luat decizia de a spune altfel povestea lui Paul Baumer: mai mult vizual decât vorbit.
Mai mult prin dialog candid și firesc decât prin speculații și meditații. De ce ar trebui ca limbajul cinematografic să traducă și să reproducă întocmai limbajul literar, mă depășește. Unele dintre cele mai bune ecranizări făcute vreodată se desprind cu totul de sursă (de pildă Blade Runner și Călăuza). În ce mă privește, cred că filmul trebuie să surprindă fie esența, fie atmosfera, fie un aspect fundamental al romanului adaptat, nicidecum să imite prin alte mijloace arta scriitorului.
Citește și: Cinci filme românești care te-au marcat în 2022
A doua obsesie, la fel de greu de înțeles pentru mine, e cea a fidelității față de „adevărul istoric”, mai precis față de fiecare detaliu posibil, fără de care, zic acești critici, producția își pierde din valoare. S-au îmbulzit o sumedenie de istorici și pseudoistorici să comenteze toate neconcordanțele istorice din In Westen, trăgându-l de urechi pe regizor că nu respectă întrutotul și până în cel mai mic amănunt realitatea istorică a Marelui Război.
Ca orice operă de ficțiune, filmul propune o convenție, iar noi, spectatorii, fie o acceptăm, fie nu ne mai uităm. Convenția unui film artistic care nu se declară a fi „documentar istoric” este că, în numele artei pe care o creează, regizorul își permite să se joace cu realitatea istorică superficială pentru a scoate la iveală adevăruri mai profunde (cam așa funcționează și mitologia). Obsesia pasionatului de istorie pentru precizia detaliilor denotă faptul că nu înțelege nu doar limbajul cinematografic, ci nici felul în care funcționează ficțiunea, în general.
Acestea fiind spuse, nu pot decât să recomand cu căldura unei ultime rugăciuni înainte de escaladarea tranșeelor cea mai recentă ecranizare a romanului lui Remarque, care poate fi vizionată pe Netflix.
La scurt timp după izbucnirea Marelui Război, ministrul de externe britanic, sir Edward Gray, spunea profetic: „Luminile se sting în toată Europa. Nu se vor mai aprinde în timpul vieții noastre”. Avea, din păcate, dreptate, dacă e să luăm perioada 1914-1945 drept un nou „Război de treizeci de ani”, așa cum l-au denumit istorici precum Niall Fergusson sau John M. Merriman. La vorbele lui aș adăuga doar atât: s-au aprins după, în chip stelar, pe Marele Ecran.
Citește de același autor: Copiii glonțului
Alexandru Maniu s-a născut în Timișoara, în ultimul cincinal al comunismului, din părinți artiști și (fără voia lor) timișoreni, așa că n-a cunoscut niciodată idilica viață de la sat – dat fiind că și bunicii tot în Timișoara locuiau.
A absolvit Științe Politice și, mai apoi, deziluzionat de prima alegere, Litere, iar în prezent este profesor de engleză, atât la stat, cât și la privat.
Este membru al Teatrului Portabil Timișoara din 2018 și se luptă prin hățișul birocrației să-și dezvolte proiectele educaționale și artistice. Scrie și eseuri pentru un număr fascinant de mic de cititori.
