Comunismul este un regim care ia în serios literatura. Indiferenţa faţă de cuvântul scris ar fi o probă de iresponsabilitate ideologică. Totalitarismul, ca edificiu destinat să încadreze întreaga societate, nu îl poate ignora pe scriitor. Iar complicitatea cu tirania este unul dintre rolurile în care acesta poate fi distribuit.
Primul stat al muncitorilor şi ţăranilor, îndrumat înţelept de către Stalin, este cel în care relaţia de complicitate cu dictatura este reglementată dialectic, în termenii unui contract cu clauze precise. Rezervaţia pe care Stalin o imaginează, Uniunea scriitorilor, va fi modelul pe care îl reproduc democraţiile populare. Combinaţia de brutalitate, mituire şi şantaj este prezentă în epoca realismului socialist şi va supravieţui până la capătul de drum al comunismului.
Citește și: 2022, anul barbariei ruse
Gradele de complicitate în comunism sunt suficient de numeroase şi de sofisticate spre a oferi aspiranţilor la gloria literară şansa de a-şi pune talentul în serviciul revoluţiei şi al progresului. În vârful acestui lanţ trofic al abjecţiei intelectuale se află, fireşte, responsabilul cultural: conducătorul de uniune de creaţie este supraveghetorul delegat de partid spre a aplica reţeta marxist- lenistă a disciplinei ideocratice. Misiunea lui este una pedagogică şi poliţienească. El nu doar îndrumă, ci şi dictează linia de urmat.
El este inchizitorul ce are în grijă inimile confraţilor săi.
Un complice nu mai puţin zelos este scriitorul ce-şi asumă funcţia de cenzor. Parte a unui elaborat mecanism statal, el este discret şi onctuos. El este, înainte de toate, un atent cititor. Datoria lui este de a scoate din corpul literaturii pe eretici. Protector al artelor, partidul nu poate tolera răspândirea unui mesaj care să otrăvească conştinţe. Cenzorul este paznicul templului, înarmat cu învătăţura comunistă.
Complicitatea prin ditirambi şi encomion este o formă de complicitate spectaculoasă . Comunismul îşi are literatura sa oficială, iar scriitorul de partid şi de stat este, în toate regimurile de democraţie populară, o instituţie venerabilă. Vârsta autorului este un factor secundar, ca şi existenţa unui trecut de dinainte de comunism. Misiunea acestui complice ce închină ode crimei şi barbariei este adorarea tiraniei: virtuţile estetice sunt irelevante în acest context al turpitudinii.
Un complice mai delicat şi subtil este scriitorul care îşi contaminează, deliberat, textele cu mesajul propagandei. El nu este un scriitor de curte în accepţiunea trivială, căci ambiţia lui este aceea de a edifica o operă. Talentul, adesea remarcabil, este acompaniat de amoralitatea sibarită. Luciditatea sa interioară este dublată de cinismul cu care acceptă să se încadreze în frontul partinic. Complicitatea sa este o formă de arivism balzacian. Noul Rastignac nu crede în posteritatea libertăţii, ci doar în prezentul unui etern totalitarism. Alegerea sa îi desfigurează capodopera, iar ceea ce se naşte este un alt portret al lui Dorian Gray.
Citește și: Ioan Stanomir: Dacă Rusia câștigă, Europa de Est poate fi folosită ca monedă de schimb
Complice entuziast sau cinic, scritorul care aderă şi slujeşte este pătat de sângele intelectual al celor sacrificaţi: carierele noilor pontifi stau în vecinătatea exilului intern, a marginalităţii, a singurătăţii, a detenţiei. Iar în clipa în care această complicitate se îmbracă în hainele turnătoriei, scriitorul delator capătă aura unui demon meschin ce semnează cu nume de cod rapoartele sale abjecte. Denunţul este acea complicitate ce se fereşte de lumina zilei, preferând aerul fetid al subteranei.
Era comunistă a fost o eră a alegerilor: între tăcere şi adeziunea entuziastă, între rezerva decenţei şi explozia propagandei, distanţa a modelat destine. Curajul şi laşitatea, demnitatea şi abjecţia s-au privit în oglinda timpului lor. Gloria acordată de regim a coexistat cu mizeria şi jalea. Educaţia comunistă a însemnat cu stigmatul ei istoria intelectuală, sub semnul precedentului stalinist. Vieţile paralele ale acelui timp îndepărtat sunt istoria din care venim, noi cei de astăzi.
Acest articol a fost publicat și pe LaPunkt.
Ioan Stanomir este profesor de Drept constituțional la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București.
