În anii ’90, oglinda românilor a fost ecranul televiziunii de tranziție, adică o combinație grotescă de știri despre inflație galopantă, despre mineriade, despre jocuri piramidale. Salvarea a venit din bazar, în care am renăscut îmbrăcați în spandex multicolor, avataruri kitsch construite cu fotbal, eurodance și filme de acțiune macho.
Ne-am emancipat în timp ce probam treninguri contrafăcute, cocoșați prin cabinele de probă improvizate din cearșafuri. Tot ce venea de dincolo era proaspăt, chiar dacă via câteva democrații neconsolidate; totul era nou, era precum o vacanță însorită pe o plajă cu nisipuri de aur. Nu degeaba în piețele de haine, care miroseau a mici și poliester, cânta obsesiv, de pe casete piratate, Kaoma și Ace of Base, iar cele mai căutate tricouri erau cele cu Hagi și Baggio. Eu și ai mei ne feream de piață, ocoleam tranziția, ne țineam de parte de tot ce era contrafăcut.
Visul american nu duhnea a cală de vapor turcesc.
Tot acolo îi găseai și pe aceia care te salvau, care cum puteau, de tine însuți, de obicei ascunși în capătul pieței. Te așteptau discret pe după tarabele cu haine, printre cauciucuri, scule și diverse mărunțișuri casnice – erau electroniștii. Despre ei se vorbea altfel, fiind negustori invizibili, se zicea „lasă că știu eu pe cineva”.
Înainte să fie disponibilizați, părinții mei făceau efortul lunar de a plăti un abonament pentru canalul nostru preferat – hașbeo, cum îi ziceam, pe românește. Eram îndrăgostiți până peste cap de Hollywood, de fapt de privilegiul de a vedea filme block-buster înainte de restul lumii, și fără reclame. Era, pentru noi, semnul că eram clasa de mijloc, un pic posh, că eram feriți de kitsch-ul tranziției.
Apoi, într-o zi, criza economică ne-a lovit și pe noi, iar primul lucru pe care a trebuit să îl facem a fost să renunțăm la cheltuieli inutile. Ai mei au tăiat în carne vie și acolo unde ne durea cel mai tare. Ne pierdusem statutul conferit de poleiala americană, de o lumea care fusese, pe chitanță, și a noastră, legal și firesc, dar care acum rămăsese un vis pentru altădată. Taică-meu, cu gustul amar al celui înfrânt, a întrebat în stânga și în dreapta „cum să facă” până când un amic i-a spus „că știe el pe cineva”. „Unde?” „În piață.”
Am plecat cu toții în goană spre marginea orașului, iar după câteva întrebări puse conspirativ, l-am găsit – mustăcios, cu geacă și pantaloni de blugi, grizonat pe la tâmple. Electronistul. De pe un colț al mesei a luat o cutiuță ciudată, cu un cablu lung, legat cu o mufă, și a zis, în șoaptă, „ăsta e”. Țin minte că de undeva de departe, din spatele meu, se auzea Lambada. Ai mei au ezitat.
Era fără chitanță, iar prețul destul de piperat. Până la urmă am plătit mai mult decât ne permiteam, pentru ca măcar, în parte, să ne recăpătăm statutul privilegiat, deși acum era sucit, clandestin, eram la fel ca ceilalți. Eram și noi carnavalești. Eram caraghioși. Eram de-ai pieței. La fel ca toate lucrurile de atunci.
Cristian Vicol e născut-crescut în Timișoara și a debutat ca scriitor în 2010. De atunci încearcă să cuprindă viața, orașul, prietenii și familia în povestirile sale. Când nu scrie, își plimbă câinele și are grijă de grădina din balcon.
