M-a întrebat un prieten ce-o fi vrut să zică partidul lui Bode, ministrul de la Intene, cu chestia aia că „Doamna Șercan a lansat niște acuzații netemeinice, fără o minimă pregătire de specialitate în domeniul studiilor de securitate și relațiilor internaționale sau în domeniul securității energetice”?
Trecând peste analfabetismul „acuzații netemeinice” (probabil că voiau să zică acuzații neîntemeiate, dar nu le-a ieșit din prima sau, la ei, spre deosebire de dicționar, termenii „temeinic” și „întemeiat” ar fi tot un drac), pretenția că ar fi nevoie de o „minimă” pregătire de specialitate în domeniul studiilor de securitate și relațiilor internaționale, pentru a se pronunța cineva despre o teză de doctorat pe un subiect din aceste studii, deși stupidă, are într-adevăr o explicație. Sau poate chiar mai multe.
Înainte însă de a-i da prietenului meu acea explicație, dacă tot vă interesează răspunsul meu (altfel nu ați fi ajuns cu lectura până aici), vă propun să stabilim câteva chestii conceptuale.
Este o diferență de substanță între pregătirea prin cursuri de specialitate, pentru a fi familiarizat cu domeniul securității naționale (cum ar fi cursurile de orientare în securitate națională, pe care le fac pentru civili cam toate colegiile militarizate) și pregătirea prin cursuri de specialitate, pentru a asista, preda ori conduce activități de studiu, în domeniul securității naționale (cum ar fi cursuri de metodica predării, de metodica conducerii seminariilor și lucrărilor practice, ori de metodologia specifică de cercetare în domeniu).
Autorii citatului comentat aici (cei de la partidul lui Bode de la Interne) au vrut, evident, să zică simplu că, dacă nu ai diplomă sau certificat de studii de securitate națională (nu contează că e de la un curs de orientare, ori de formare profesională, sau de metodica predării), atunci trebuie să taci din gură, pentru că nu știi despre ce e vorba.
De ce? Deoarece, încă de la începuturi, atunci când au avut de ales în ce să își ia politicienii doctoratele, studiile de securitate națională au părut a fi domeniul predilect al acestor politicieni dornici de a deveni impostori academici, exact pentru faptul că securitatea națională este un sector al activității statului rezervat celor care stăpânesc terminologia, principiile, normele și subtilitățile activităților specifice acestui sector, ceea ce îi separă de publicul larg.
Ce treabă aveau politicienii să se echipeze cu diplome de doctor, indiferent de materiile de studiu? Simplu.
Conform Constituției și legislației, demnitarii aleși sau numiți, din rândul așa-zisei clase politice, pot să desfășoare pe timpul mandatului de deputat, senator, ministru și echivalentele locale doar activități de creație (activități liberale) și de învățământ/profesorat.
De ce doar astea? Deoarece toate celelalte ar presupune ca loialitatea demnitarului să se împartă între statul/națiunea unde este el în serviciul cetățeanului și angajator/firmă, de unde ar primi un salariu pentru munca depusă. Ceea ce nu e în contractul social, în nicio democrație, oricât de originală ar fi ea.
Chiar și chestia asta e înțeleasă greșit. Principial vorbind, demnitarul își continuă activitatea de creație sau de învățământ nu pentru a-și completa veniturile, din domeniile permise de lege, ci doar pentru că ar fi fost păcat ca activitatea în funcțiile de demnitate publică să îi curme demnitarului ăstuia talentul și râvna de creație ori de formare de caractere, la clasă. Talent și râvnă pe care demnitarul le-ar avea de la mămica sa, de acasă, de pe vremea când era și el mic.
Doar că nu poate demnitarul să predea, să transfere către studenți cunoașterea sa de înală ținută, fără să aibă calificarea academică, conferită de titlul de doctor în ceva. În paranteză, să creeze poate demnitarul și fără diplomă, doar că activitatea de creație trebuie neapărat să se lase cu creații, ceea ce e evident o altă discuție.
De unde și înflorirea fabricilor de doctori în impostură.
Și, cum spuneam, cu cât domeniul de studiu doctoral este mai confidențial, cu atât mai bine țării! Și doctorului, desigur. De unde preferința pentru studii de securitate națională.
Revenind la lămuriri conceptuale, este o deosebire evidentă între studiile de securitate și așa-zisele științe ale securității naționale (științe, ca în denumirea Academiei de Științe ale Securității Naționale, despre care am mai vorbit, evident de rău).
Studiile de securitate sunt, de fapt, cursuri, programe de pregătire și de cercetare științifică, activități de transfer de cunoaștere (conferințe, seminarii, simpozioane etc.), pe când științele securității naționale nu există.
Există științe militare, care sunt materii de studiu ori chiar științe-științe și care se referă la domeniul militar (artă militară, economie militară, geografie militară, istorie militară și altele câteva asemenea).
Încercați să ziceți numai (fără să vă mai și imaginați cum ar arăta o programă de curs) „artă de securitate națională” sau „geografie de securitate națională”, ori chiar „chimia aplicată la sectorul securității naționale” și veți vedea singuri că nu există. Nu se poate așa ceva.
Mai există discipline profesionale specifice, în domeniul militar (strategie, artă operativă, tactică, balistică etc.) sau de relații internaționale (diplomație, paradigme etc.), prin parcurgerea cărora cei din bancă devin profesioniști în afaceri militare sau relații internaționale.
Dar nici aceste discipline de studiu profesional nu se pot transfera pentru sectorul securității naționale. Un exercițiu similar cu cel propus pentru științele militare vă poate lămuri direct și cu ușurință.
Toate astea nu i-au împiedicat însă pe cei care au edificat eșafodajul de școli doctorale, de colegii militarizate, precum și academia despre care am zis deja, să amestece conceptual studiile cu științele și să le pună așa, amestecate, sub umbrela „securității naționale”, deși este evident că nici ei, arhitecții, nici populația permanentă ori pasageră a instituțiilor create de ei habar nu au care este diferența dintre sectorul securității naționale și domeniul apărării naționale, de exemplu, ca să nu mai zicem că tot ei dau dovadă că nu prea le este clar cu ce se ocupă fiecare.
Singurul lucru de interes pentru ei toți a fost ca nimeni din afară să nu își bage nasul în treburile lor, să se uite la ce studii fac ei, pe unde le fac ei și ce valoare teoretică (științifică ar fi, oricum, exagerat să zicem) ar putea avea produsele activității lor de studiu.
De unde și citatul de la care am pornit: cel cu pretenția penibilă că, dacă doamna Emilia Șercan nu a trecut pe la cursurile lor, atunci ea nici nu poate avea calitatea să vorbească despre produsele lor, cum este teza de doctorat adânc plagiată a lui Bode, de la Interne.
Mai grav. Ei sunt convinși că, dacă ar fi trecut pe la cursurile lor, doamna Șercan nici nu ar mai fi scris despre plagiatele din securitatea națională. Pentru că ar fi devenit una de-a lor și nu ar mai fi putut scrie nimic rău despre asta.
Dar nu a fost să fie.
Hari Bucur-Marcu este expert internațional în materia politicilor de apărare națională.
