Într-un interviu oferit pentru SunMedia, scriitorul Radu Vancu, conferențiar la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, președinte al PEN România și una dintre vocile importante ale societății civile din România, a vorbit despre literatură în vremea pandemiei și a războiului, despre situația politicădin țară, precum și despre cărțile pe care urmează să le publice în perioada următoare.
Din interviu:
- Nu știu dacă am un nume pentru jurnalul meu de acum. Într-un fel, unui al treilea volum de jurnal i s-ar potrivi mai bine titlul celui de-al doilea, „Răul”. Pentru că, acum, răul este cu adevărat la intensitatea lui maximă.
- I-am scris lui Kurkov, președintele PEN Ucraina, și i-am spus că avem numărul acela de locuri de cazare disponibile. Iar Kurkov a revenit cu un răspuns în care mi-a zis că niciun scriitor nu vrea să plece să se refugieze, ci ei vor să stea în Ucraina și să lupte.
- La FILIT, i-am întrebat pe scriitorii invitați din Ucraina ce fac ei cu scrisul, în perioada asta? Nu simt că e o inutilitate? Nu cumva scrisul pare o frivolitate când, în jur, se moare, în sensul în care spunea Adorno, în ’51, că „a scrie poezie după Auschwitz e barbar”?
- Știm cu toții că a fost o eroare de apreciere a Europei în relația cu Rusia, pe care în primul rând Germania și Franța au făcut-o. Asta e evident. Nu a fost faimosul business as usual, ci a fost orbirea asta voluntară care refuza să vadă că Vladimir Putin se înarmează, că el câștigă timp și bani pentru a finanța un viitor război.
- Cam 20% dintre noi suntem cei dispuși să susținem partide care, cu defectele lor, majore uneori, vor totuși în direcția europeană. Uite, un succes este că și la nivelul politicii de stat, oricât de mizerabili sunt politicienii noștri, cel puțin semnalizează spre Europa.
„Impresia e că suntem generația sfârșitului de lume”
Ramona Ursu: Radu, suntem la trei ani de pandemie și la aproape un an de război. Cum este pentru tine poezia, într-o perioadă ca asta?
Radu Vancu: Evident că, la fel ca pe toți, pandemia și războiul – mai ales războiul, probabil – m-au amprentat. M-au cutremurat. Niciunul dintre noi nu cred că și-a închipuit că vom prinde și un război mondial. Suntem o generație, Ramona, care a prins și un totalitarism, a prins și o revoluție, am prins și un deceniu mizerabil de tranziție, am prins și 11 septembrie, probabil cel mai mare atac terorist din istorie.
Am prins o criză financiară, am prins o pandemie și, acum, prindem și un război mondial. Cumva, în viețile noastre au fost vârâte și o revoluție tehnologică masivă, comparabilă doar cu două-trei alte revoluții de genul acesta din istoria omenirii. Suntem o generație deopotrivă norocoasă și ghinionistă, pentru că e și un mare noroc să fii contemporan cu atâtea schimbări, dar și un mare ghinion.
Cred că războiul pe care îl trăim acum clarifică lucrurile. Relativismul dispare mult mai ușor atunci când trebuie să vezi unde e rău și unde e bine. E mult mai ușor să vezi că e un război de agresiune în care sunt uciși copiii, sunt torturați oamenii, apar gropi comune. Răul este mai limpede plasat în istorie și, atunci, poate că și busola noastră morală ar trebui să fie mai precisă, în cazul acesta.
Cred că mulți dintre conspiraționiștii pandemiei erau bine intenționați, chiar dacă eu consider că erau în eroare. Însă unii dintre ei își închipuiau că noi, într-adevăr, trăim într-un totalitarism medical, că suntem victimele unui film SF foarte prost, în care doctorii împreună cu politicienii încearcă să schimbe compoziția ADN-ului. Atunci, înțelegeam de ce unii dintre ei au busola morală defectă.
Acum, însă, mi-e mult mai greu să înțeleg de ce cineva ar putea să fie orb la faptul că Rusia este agresorul și Ucraina este victima.
Și, totuși, sunt destul de mulți orbi.
Sunt destul de mulți. Nu atât de mulți pe cât spera Putin, de pildă, și nici nu atât de influenți. Nu văd la ora actuală, pe plan mondial, vreun intelectual care să încerce să mai relativizeze războiul din Ucraina, să mai introducă sofisme, să mai blureze adevărul. Cred că, totuși, narațiunea morală este mai limpede acum.
Revenind la ce m-ai întrebat, cum este acum poezia pentru mine? Când a început războiul, scriam un roman și, fără să-mi propun asta, m-am oprit din scrisul romanului și am scris o carte de poezie care va apărea, sper, la începutul lui 2023, la editura lui Claudiu Komartin, Casa de Editură Max Blecher.
Cartea nu se referă în mod direct la războiul de acum. Este despre cazul unui poet maghiar evreu, la care eu țin enorm, Miklós Radnóti, ucis de naziștii maghiari în noiembrie ‘44 și aruncat într-o groapă comună. După 18 luni, soția lui, Fanni Gyarmati, îl găsește în groapa comună, îl extrage de acolo și, în buzunarul din haina lui, este găsit un carnețelul cu vreo douăzeci de poeme absolut cutremurătoare, scrise de el în lagăr, în săptămânile de dinaintea morții.
Jumătate dintre ele sunt poeme de dragoste pentru Fanni, jumătate sunt notații ale vieții din acel lagăr de exterminare. Unul dintre poeme consemnează moartea celui mai bun prieten al lui Radnóti din lagăr, violonistul Miklós Lorsi, care e împușcat în ceafă, în fața lui. Și el scrie: „Așa îți vor face și ție peste câteva zile”. Și, evident, asta i-au făcut și lui peste câteva zile.
Poemele sunt extraordinar de puternice. Fanni a scos acel carnețel din buzunar, care era îmbibat și de umezeala pământului, și de sucurile propriului corp descompus, l-a lăsat să se usuce la soare și s-au făcut lizibile unele dintre cele mai puternice poeme scrise vreodată de un om și întoarse literalmente din mormânt. Dragostea lui Fanni a făcut poezia să se întoarcă din mormânt. E ceva incredibil de puternic.
Citește și: Mircea Cărtărescu – Theodoros c’est moi. Nu cred că altcineva putea scrie cartea
Fanni însăși este un personaj extraordinar, nu s-a mai căsătorit niciodată. A trăit până la 102 ani, a murit în 2014 și, în ultimul interviu pe care l-a dat înainte să moară, dezvăluie ceea ce nimeni nu știa: ea ținuse un jurnal în deceniul lor de căsnicie, un jurnal foarte consistent, de vreo 1.300 de pagini. Eu nu știu maghiară, dar am tradus cu Google Translate pasajele extrase din jurnal și pare că e ceva de o frumusețe extraordinară.
M-a impresionat foarte mult cazul lui Radnóti și de la asta am început cartea. Mi-am imaginat cum ar vorbi el cu colegii lui din groapa comună despre ce se întâmplă în lume, despre cum vine Fanni să-l extragă din mormânt și așa mai departe. Cam asta e cartea de poezie pe care am terminat-o, iar acum o să încerc să mă întorc la roman.
Radu, jurnalele tale publicate în ultimii ani – „Răul. Jurnal 2016 – 2020” și „Zodia Cancerului. Jurnal 2012 – 2015” – erau o oglindă a vieții tale, dar și a ceea ce trăiam cu toții, în general. Astăzi, jurnalul tău ce nume ar avea?
Nu știu dacă am un nume pentru el. Într-un fel, unui al treilea volum de jurnal i s-ar potrivi mai bine titlul celui de-al doilea, „Răul”. Pentru că, acum, răul este cu adevărat la intensitatea lui maximă.
E țipător.
Da, este.
Acum, răul a devenit criminal cu adevărat.
Răul a produs Bucea, a produs Mariupol, a produs gropile comune și toate ororile pe care le știm. În jurnalul meu am trecut și pandemia, și războiul, cu toată groaznica lor intensitate. Când a apărut pandemia, prima mea senzație a fost că s-a modificat calitatea timpului, mai ales în lockdown. Ne închiseseră în case și ziua trecea înfiorător de greu. Paradoxul, pentru mine, era următorul: închiși în case alături de cei dragi, ar fi trebuit să fie – exceptând boala și morțile din jur – un timp oarecum luminos. Dar toată planeta se lamenta că e înfiorător de greu, că timpul trece foarte dificil. Mi-am dat seama, atunci, că noi nu știm ce să facem cu singurătatea noastră.
Acesta era, pentru mine, un simptom foarte îngrijorător legat de noi și pe care pandemia îl făcuse vizibil. Și creierul nostru, la rândul lui, nu mai știa ce să facă cu acest timp static. Nu mai știa cum să îl metabolizeze, cum să îl dizolve, cum să îl transforme în energie, așa cum face cu restul timpului.
După care, în război, mi se pare că a fost mișcarea inversă. Timpul s-a accelerat îngrozitor. În fiecare zi se întâmpla altceva, aflai lucruri înfiorătoare despre ororile armatei ruse, despre mișcările de trupe. Urmăream cu toții știrile, marile platforme occidentale, canalele de Telegram venite dinspre Ucraina sau Rusia și încercam să ne dăm seama ce se întâmplă. Era o accelerare înfiorătoare a timpului, cuplată cu știri realmente apocaliptice. La asta s-a adăugat povestea cu amenințarea nucleară, care a părut chiar de pe la începutul războiului. Posibilitatea apocalipsei nucleare devenise foarte, foarte concretă.
Mi-am amintie că, chiar înainte de a fi folosită bomba atomică la Hiroshima, în august 1945, la testul nuclear din iulie, prima reacția a participanților direcți a fost tot să citească în cheie mistică lucrurile. Truman nu era de față, dar a fost informat despre ce s-a întâmplat și notează în jurnalul lui ceva dintr-o profeție apocaliptică a lui Ezechiel despre distrugerea lumii. Oppenheimer notează tot niște cuvinte apocaliptice, din Bhagavad Gita. Se spune acolo: „Acum am devenit moartea, distrugătorul lumilor”. Iar pilotul de pe Enola Gay notează, la rândul lui, că a văzut de sus Apocalipsa cum se dezlănțuie peste lume. Atunci era testul. Apoi, a fost moartea pe scară industrială.
Noi retrăiam toți, la nivel planetar, această impresie că suntem generația Apocalipsei. Cam asta e, de fapt, impresia din jurnal, că suntem generația sfârșitului de lume.
PEN România, organizație a cărui președinte ești, a avut o legătură foarte strânsă, chiar de la începutul războiului, cu PEN Ucraina. Pe lângă ajutorul uman pe care l-ați oferit, ați avut împreună și acțiuni culturale. Cum i-ați regăsit pe scriitorii ucrainieni în acest prim an de război? Ce v-au povestit?
Prima reacție a noastră fost chiar la câteva ore după ce Putin a lansat așa-numita operațiune militară specială. Am scris către Ucraina și către Andrei Kurkov, care a condus, până de curând, PEN Ucraina, întrebând cu ce putem ajuta. Am lansat în PEN România un fel de mic recensământ intern, pentru a vedea câți dintre noi ar putea găzdui refugiați, scriitoare, scriitori, jurnaliste, jurnaliști. Și a rezultat un număr destul de mare, procentual, de locuri disponibile.
Scriitorii își puneau la dispoziție casele, apartamentele. Era cineva care avea un pat în plus în casă și pe acela l-a pus la dispoziție. Era o solidaritate care m-a mișcat și, apoi, i-am scris lui Kurkov, i-am spus că avem numărul acela de locuri de cazare disponibile. Iar Kurkov a revenit cu un răspuns în care mi-a zis că niciun scriitor nu vrea să plece să se refugieze, ci ei vor să stea în Ucraina și să lupte. Atunci, sigur că membrii PEN România au găzduit refugiați care n-aveau legătură cu scrisul.
PEN International a fost, de asemenea, o voce foarte puternică în această perioadă.
PEN International, care a strâns semnături de la toate centrele PEN din lume – de la cine a vrut să participe – în care, prin diverse mesaje, spuneam lucrurilor pe nume. De exemplu, numeam războiul război. Sigur că pare o banalitate, dar e foarte important să spui narațiunea așa cum este ea.
Salman Rushdie, în 2021, la Congresul PEN International, a fost întrebat de cineva de ce politicianul vede în scriitor, în mod natural, un inamic. Rushdie a răspuns: „Pentru că și politicianul, și scriitorul încearcă să controleze narațiunea. Și, atunci, fiecare încearcă să construiască o narațiune pe care să aibă control, iar politicianul simte instinctiv că scriitorul poate să fie subversiv, poate să facă narațiunea să-i scape de sub control”.
De asta este important să spui, ca scriitor, narațiunea așa cum este ea, nu cum vrea un politician. Nu cum vrea Putin, care și-a schimbat de câteva ori narațiunea.
Spunea, la început, că Ucraina e națiune-soră. După care, a ajuns să spună că este o națiune care nu există și care trebuie eliminată și că războiul nu e război, ci operațiune militară specială și așa mai departe.
The Guardian a publicat, în 27 februarie, un text al PEN International, semnat de peste o mie de scriitori din întreaga lume, între care și laureați Nobel. În acel text spuneam aceste lucruri foarte simple: că e război, că Putin e criminal de război, că războiul trebuie să înceteze și că Putin trebuie judecat. Peste câteva zile, la 1 martie, PEN Rusia a publicat în Rusia, evident, un articol în care spunea că ei se dezic de poziția PEN International, că Vladimir Putin are dreptate. Am fost scandalizat și i-am scris lui Burhan Sönmez, președintele PEN International.
L-am întrebat cum este posibil ca, la câteva zile după ce noi toți semnăm acel text, Rusia să aibă această poziție. Iar Burhan Sönmez mi-a răspuns că PEN Rusia nu există. Că este o ficțiune. PEN Rusia a existat până în urmă cu câțiva ani, când a fost confiscată de un putinist, Popov, un fost dizident, culmea, sub comunism, actualmente pro-Putin. Singurele organisme PEN reale din Rusia, foarte curajoase, sunt Moscova și Sankt Petersburg. Pentru Rusia, însă, PEN Rusia este o minciună pe care Putin a creat-o, încercând să sugereze un fel de dizidență în interiorul PEN International. Au fost somați să nu o mai facă, dar o fac în continuare.
Dincolo de minciună, mie acest lucru îmi arată și cât de mult preț pune Putin pe vocea scriitorilor, dacă s-a ostenit să construiască această falsă organizație în interiorul PEN. Înseamnă că știe că vocea noastră contează. Știe că narațiunea noastră e importantă. Într-un fel, acest lucru arată că Putin, în felul lui pervers, respectă adevărul pe care încearcă să-l anihileze. Știe că adevărul are forță, pe care el încearcă să o dinamiteze.
În ceea ce privește literatura, cum este ea pentru scriitorii ucraineni, pe timp de război?
La FILIT, am moderat una dintre cele cinci seri, de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, dedicată Ucrainei. Au fost invitați doi scriitori din Ucraina și un manager cultural, Evghenia Lopata. Pe scenă, i-am întrebat pe invitații ucraineni cam ce mă întrebi și tu: ce fac ei cu scrisul, în perioada asta? Nu simt că e o inutilitate?
Nu cumva scrisul pare o frivolitate când, în jur, se moare, în sensul în care spunea Adorno, în ’51, că „a scrie poezie după Auschwitz e barbar”? Adorno alesese intenționat adjectivul „barbar”, care era aplicat fasciștilor, naziștilor. Ce sugera Adorno era că a scrie, a te ocupa cu o frivolitate ca poezia când există Holocaustul, te face, oarecum, la fel de inuman ca pe criminali. Te faci, într-un fel, chiar complice.
După ceva timp, Adorno s-a răzgândit.
Da, s-a răzgândit. Atunci, el a rănit foarte multă lume cu acel mesaj. Celan a reacționat foarte furios la propoziția asta a lui Adorno. Toată poezia lui Celan arată că, de fapt, omul poate fi ucis, dar nu poate fi distrus. Că îl poți asasina în lagăre, poți face Holocaustul, dar nu poți distruge definitiv umanitatea. Barbaria nu are niciodată ultimul cuvânt. Asta arată poezia lui Celan.
Există cineva care scrie în limba criminalilor și, în același, timp limba mamei lui, limba celei mai iubite ființe, și care salvează ce se mai poate salva din demnitatea umană. Adorno a înțeles asta după ce l-a citit pe Celan, a încercat să se împrietenească cu el. A fost un început de relație foarte bizar între ei. Până la urmă, s-au împrietenit, iar în ultima carte publicată în timpul vieții, „Dialectica negativă”, Adorno scrie așa: „Am spus cândva că «a scrie poezie după Auschwitz e barbar». M-am înșelat. Poezia e dreptul nostru inalienabil de a țipa sub tortură”. Ceea ce e foarte adevărat și puternic. N-a mai ajuns așa de celebră ca propoziția despre Auschwitz, din păcate, dar e ceva într-adevăr esențial.
Revenind la scriitorii ucraineni, cam asta i-am întrebat: este scrisul lor o inutilitate și o frivolitate? Sau, dimpotrivă, a căpătat un sens și mai încărcat de responsabilitate, de a salva ce se mai poate salva.
Ce au răspuns?
Erau doi scriitori din generații foarte diferite: Sophia Andruhovici, care e tânără, și Iurii Viniciuc, care are peste 70 de ani. Oameni care vin din lumi diferite, din epoci istorice diferite. Vorbind și în numele colegilor lor, amândoi au spus că, dimpotrivă, abia acum scrisul ajunge la adevărata lui greutate. Viniciuc spunea că corpul lui nu mai rezistă la tensiunea asta. Spunea că încearcă, prin scris, să contribuie, că scrisul și-a căpătat acum adevărata lui greutate, dar corpul lui nu mai rezistă sub atâta greutate. E foarte dificil pentru ei. Iar Evghenia Lopata spunea că sunt foarte importante aceste evenimente culturale la care să participe scriitori ucraineni și unde să spună adevărul despre ce se întâmplă acolo.
Am organizat la Sibiu, în 2022, „Poets in Transylvania”, ca în fiecare an, și am avut o secțiune dedicată Ucrainei.
A venit Grigore Semenciuc, scriitor ucrainean, și a spus exact același lucru: că ei știu că un război se câștigă și prin cuvinte. Sunt esențiale cuvintele pentru a spune adevărul despre ce se întâmplă acolo.
Radu, șocant la acest război este și faptul că el se poartă ca acum 100 de ani, ceea ce nu ne-am fi imaginat că mai este posibil în Europa. Cum am ajuns în scenariul acesta?
Știm cu toții că a fost o eroare de apreciere a Europei în relația cu Rusia, pe care în primul rând Germania și Franța au făcut-o. Asta e evident. Nu a fost faimosul business as usual, ci a fost orbirea asta voluntară care refuza să vadă că Vladimir Putin se înarmează, că el câștigă timp și bani pentru a finanța un viitor război.
Sigur că seamănă frapant cu situația de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cu orbirea voluntară față de Hitler. Sigur că n-am învățat nimic, mă refer la natura umană. Există un biolog care explică că cruzimea naturală, forța naturală a leilor, de pildă, a marilor prădători, s-a autoreglat în câteva milioane de ani de evoluție. Au învățat cum să și folosească forța în așa fel încât cruzimea lor să nu fie excesivă și să nu distrugă tot ce este în jur.
Și acest biolog mai spune că noi, oamenii, am ajuns în vârful lanțului trofic mult prea repede și n-am învățat să ne reglăm cruzimea, n-am învățat să controlăm apetitul de a distruge. Nu știm să le ținem sub control. De asta suntem atât de cruzi, atât de distructivi. E ceva în natura noastră. Este vorba aceea celebră a lui Kant: E ceva strâmb în lemnul din care e făcut omul. Și nu se poate, spune Kant mai departe, construi nimic drept cu acest lemn. Adică natura noastră umană este crudă, este distructivă, este violentă și, când găsește un context ca acesta, se dezlănțuie.
Dar bine mai există în natura umană?
Da. Nu pot să nu văd că există și o natură umană bună, și caldă, și empatică. Uită-te cum au reacționat românii, cum au reacționat polonezii la suferința enormă a Ucrainei. Tot omul este și binele. Cred că e dificil, într-adevăr, când lucrurile sunt atât de tulburi, să crezi că există frumusețe.
Nu știu cum aș putea eu să explic tatălui unui copil asasinat la Bucea, să zicem, că există frumusețe și bunătate pe lume. Ar fi o cruzime să încerc să spun asta. Ar fi foarte crud din partea mea, dar, în același timp, ele chiar există. Ele chiar continuă să existe, chiar și în timpul marilor tragedii. Iar noi trebuie să încercăm să ne ținem ochii inimii deschiși spre această frumusețe și spre această cantitate de bunătate care continuă să existe în lume. Sunt mai greu de văzut. Dar eu nu înțeleg literatura decât așa, ca o căutare a acestor surse ale frumuseții și ale binelui din lume.
Îți propun să ne uităm și spre un alt orizont care pare întunecat. Am văzut, recent, reacția ta, pe bună dreptate foarte dură la adresa liderilor țării, după ce a fost anunțat că doar 2% din buget merge spre educație. De ce crezi că se întâmplă asta? Nu vor, cu bună știință, politicienii să investească în educație? Sau sunt, pur și simplu, ignoranți?
Într-un fel, Ramona, pentru mine nici nu contează de ce. Efectul este același, indiferent că există sau nu un plan de a ne ține proști. De fapt, de a ne prosti, de a construi o Românie stupidă, și nu o Românie educată. Dacă dai 2% la Educație, adică o treime din cât ar trebui să dai, evident că vei avea doar o treime din România la care visezi, în cel mai bun caz. Ăsta e efectul concret.
Pentru mine, lucrurile arată cam așa: după Marea Unire, efortul guvernărilor publice a fost de a construi o conștiință națională care să integreze provincii. Era destul de dificil, pentru că veneau provinciile din imperii diferite, din lumi diferite. Trebuia să construiești pe deasupra lor o conștiință națională. Și au bugetat pentru asta, foarte generos, cam 10-12% din PIB pentru Educație. S-a întâmplat asta decenii la rând, iar efectul s-a văzut. Conștiința noastră națională a fost construită.
Eu cred că acum suntem într-o epocă istorică în care trebuie, peste acest cortex al conștiinței naționale, să construim un neocortex al conștiinței europene, care nu va nega, evident, conștiința națională, ci o va integra, așa cum neocortexul și cortexul colaborează în creierul nostru pentru a construi o imagine precisă despre lume. Dar asta costă.
Dacă vrei să construiești acest neocortex, trebuie să îl finanțezi măcar cum au făcut-o acum o sută de ani predecesorii noștri. Dar când tu dai 2% pentru educație, este ridicol și cu atât mai trist cu cât noi am avut președinți care au fost profesori – Emil Constantinescu, Klaus Iohannis – care ar trebui să priceapă ceva mai mult din asta. Desigur că, tehnic vorbind, președintele nu alocă banii din buget pentru Educație.
Dar e la fel de limpede că dacă tu, ca președinte, îți asumi un program numit România Educată, pe care îl vânturi de 10 ani încoace, atunci ești direct responsabil pentru acest proiect.
A fost un proiect care a cântărit greu în câștigarea alegerilor de către Klaus Iohannis.
Pentru mine, Klaus Iohannis este cel mai mincinos dintre președinții României. Din două motive. Unul privește minciuna numită România Educată, iar al doilea privește minciuna numită votul anti-PSD. „Votați-mă ca să scot PSD de la guvernare”, așa ne-a spus. Și, după ce i-a fost dat votul pentru asta, el a readus PSD la guvernare. Ceaușescu, Iliescu, Băsescu erau oameni foarte ușor de citit. Știai despre ce e vorba cu fiecare dintre ei. Iliescu n-a zis să-l vătăm, iar după aia să aducă dreapta la guvernare. Acești președinți au fost mai puțin mincinoși decât Iohannis, pentru că acesta din urmă a cerut votul popular explicit pentru un lucru și, la fel de explicit, a făcut opusul acelui lucru.
Asta cred că e cel mai rău lucru care i se întâmplă României: această minciună metastazată care pleacă de la președinte, ajunge la prim ministru – plagiatul tot o formă de minciună masivă este – și, apoi, toată clasa politică e infestată, e metastazată de această minciună.
Asistăm, acum, la o nouă logodnă între PSD și PNL, după ce, niște ani, cel puțin oficial, păreau despărțiți. Dar avem și o opoziție foarte slabă. După destul de mulți ani de frământări sociale, pornite de la Roșia Montană, Colectiv, proteste pentru Justiție, ne uităm în jur și pare că, politic, mare lucru nu s-a schimbat. Atunci, apare întrebarea: care a fost rostul protestelor și cum mai găsim sens în povestea asta de a lupta pentru țară?
În ceea ce privește rostul protestelor, pentru mine e simplu: dacă Dragnea ar fi câștigat, orientarea antieuropeană a României ar fi devenit explicită. Ar fi fost îngrozitor pentru România. Am fi fost într-o poziție mai rea decât a Ungariei, cred. Acum, dacă te uiți, toți în politica noastră, chiar și partidul extremist AUR, mimează un discurs pro-european. Sigur că cei mai mulți dintre ei mimează această europenitate, dar au înțeles că Europa e axioma României. Ăsta e câștigul protestelor. Au înțeles că cu asta nu te joci, că românul poate fi mințit, poate fi păcălit, dar are o limită, care este această axiomă: România este Europa. Asta face parte din ADN-ul nostru și peste asta nu suntem dispuși să trecem.
Citește și – Radu Paraschivescu: Nu mă car din țară. Cerul este plumburiu 100%
De unde să ne mai luăm speranța, când vedem ce dezastru e, de fapt, în înjur? Eu nu pot să uit că, în ’90, toată puterea era la Ion Iliescu. Avea peste 80% din electorat. De partea lui avea guvernul, avea tot ce voia. În stradă erau câțiva utopici, naivi, idealiști, artiști fără prea mult simț practic. România era, poate, mai în degringoladă decât acum. Iliescu semnalizase limpede în ce direcție vrea, înspre URSS, semna tratate cu ei, iar cei din stradă au luat-o spre Europa. Și te uiți astăzi și vezi că România seamănă mult mai mult cu cea din mintea celor din stradă decât cu România din mintea lui Ion Iliescu. În astea trei decenii, cei 20%, maximum, care erau reformiști, europeni au făcut România să semene mai mult cu ei decât cu România politicului, care era anti-europeană, dictatorială.
Și asta cred că se întâmplă și acum. Dacă luăm să ne numărăm bob cu bob, cred că tot vreo 20% dintre noi, cel mult, sunt cei care vrem o Românie europeană.
Cam 20% dintre noi suntem cei dispuși să susținem partide care, cu defectele lor, majore uneori, vor totuși în direcția europeană. Uite, un succes este că și la nivelul politicii de stat, oricât de mizerabili sunt politicienii noștri, cel puțin semnalizează spre Europa. Și Iohannis, și Ciucă, și toți.
Până și PSD-ul acesta „reformat”, cum vor ei să ni-l prezinte, a avut niște reacții tranșante atunci când, din interiorul partidului, unii s-au trezit vorbind în tușe blânde despre Rusia.
Exact. A fost exemplul Vasile Dîncu. Cam târziu, e adevărat, dar l-au făcut să se retragă din poziția de ministru al Apărării. Ăsta-i câștigul. Faptul că i-am obligat să înțeleagă că noi vrem în Europa, iar niciunul nu mai riscă acum să se poziționeze împotrivă. Și tot noi, ăștia 20%, vom face ca lucrurile să meargă în direcția asta. E adevărat că este foarte greu, e obositor, e un mediu toxic, ne exasperează, ne frustrează, dar vom face lucrurile să meargă în direcția pe care o vrem noi.
Radu, când îți vom citi romanul la care lucrezi acum?
Dacă totul merge bine, probabil că va fi publicat în primăvara lui 2024. Acum sunt la jumătatea lui.
Dacă ar fi să vorbești acum, preț de câteva minute, cu Mircea Ivănescu, cu care știm că ai avut o relație specială, ce i-ai povesti?
Să știi că eu mă gândesc foarte des la el și mă gândesc cât de natural s-ar fi simțit el în România asta, așa cum e ea acum. Pentru că e o Românie mult mai conectată la Europa și la lume, în general, mult mai cosmopolită, mai deschisă. România de azi seamănă mult mai mult cu Mircea Ivănescu decât semăna România în care a trăit el.
El era un poliglot și un cosmopolit, prizonier într-un comunism naționalist și șovin ș.a.m.d. Lumea lui ar fi fost asta de acum, lumea festivalurilor literare internaționale, lumea în care putea să meargă la o conferință despre Joyce, pe care l-a tradus și pe care-l iubea enorm. Și mă gândesc cu strângere de inimă că el nu a prins România asta în care a crezut, pentru care a scris, pentru care a construit atâta frumusețe înainte să moară.
Mircea Ivănescu nu vorbea niciodată despre el. Era foarte modest, cum știm, și o singură dată, în toți anii noștri de prietenie – care a durat între 1997 și 2011 – a vorbit explicit despre poezia lui. Cu vreo doi ani înainte să moară, mi-a zis:
„Știi, Radu, eu am încercat să îmi scriu poeziile ca și când comunismul n-a existat. Dacă cineva le va citi peste trei, patru decenii, să aibă impresia că au fost scrise în deplină libertate”.
Și dacă îi citești azi poeziile, vei vedea că așa e. Sunt niște poezii foarte libere, care au șters complet comunismul. Mi-am dat seama că, de fapt, ăsta e un gest etic foarte puternic, să ștergi complet un imperiu al răului din miezul căruia tu scrii.
Citește și – Ioan Stanomir: Dacă Rusia câștigă, Europa de Est poate fi folosită ca monedă de schimb
Foto: Rareș Helici / Facebook Radu Vancu
