Monika Băluțescu trăiește acum în Germania și în Spania. S-a născut la București unde a studiat arhitectura. Când a ajuns în „câmpul muncii”, la proiectare, la ICRAL, își amintește că directorul, la fiecare ședință, își începea discursul cu vorbele: „Proiectarea e niște jigodii!”, indiferent de tema ședinței.
Monika și colegii ei erau tineri, atunci se amuzau. Dar n-au uitat niciodată cum și-au început cariera de arhitecți în România comunistă.
A trăit cutremurul din ’77 numărând și inventariind pagubele enorme din București. „Din martie până în toamnă am lucrat pe teren, la evaluări de daune”, spune ea în interviul care urmează, „a fost perioada cea mai deprimantă, în contact cu necazurile oamenilor loviți de calamitate”. Apoi a venit alt „cutremur”, cel care a mutilat fața Bucureștiului: Casa Poporului.
„Era ceva apăsător în timpurile acelea”, spune acum Monika Băluțescu. „Nu lipsa produselor alimentare sau frigul din case, sau discursurile găunoase, interminabile de la televizor, te deranjau cel mai mult, ci ideea că trăiai tot timpul într-o dublă morală. Cumva tot știai că mai există și altceva, care poate se numea libertatea de gândire și exprimare. Mi-am dorit să plec.”
Articolul complet poate fi citit pe PressHub.
