Phoenix și Securitatea. Detaliul din arhiva CNSAS care încă a rămas nedescifrat de cercetători

Documentarul „Phoenix. Har/Jar”, realizat de TVR și prezentat în premieră la televiziunea națională la finele lui 2022, an în care celebra trupă românească a împlinit 60 de ani, va fi lansat în cinematografe în ianuarie. Este un documentar de interviuri despre cei peste 60 de artiști care, de-a lungul celor șase decenii, au făcut parte din trupă.

• Un episod important al documentarului este fuga din țară a membrilor Phoenix, în 1977, după un așa-zis „Plan Marshall” gândit de Nicu Covaci, precum și relația pe care artiștii au avut cu fostul regim comunist.
• Supravegheați de o armată de informatori și de ofițeri ai Securității, luați la ochi de Miliție, membrii Phoenix, care nu se potriveau deloc, ca profil, cu ceea ce regimul impunea societății, au reușit, totuși, să fugă din țară după un plan demn de scenariu de film. Și au făcut asta în anii de glorie ai trupei, când numai dintr-un singur concert adunau o sumă uriașă pentru acele timpuri: peste jumătate de milion de lei. 
• În arhivele Consiliului Național pentru Studierea Securității nu există niciun dosar deschis pe numele lui Nicu Covaci sau a lui Mircea Baniciu. Nu există niciun dosar „Phoenix”. Un lucru cel puțin curios chiar și pentru cercetărorii CNSAS care au studiat cazul. Există, însă, mai multe documente în dosarele celor din cercul lor, în care se găsesc și informații despre ei.
• SunMedia a stat de vorbă cu Andrei Galiță, cercetător în cadrul Direcției de Investigații a CNSAS, care s-a alăturat echipei TVR pe parcursul realizării documentarului. Rolul lui a ținut de a documenta, împreună cu jurnaliștii, preocuparea Securității față de Phoenix.
• Cum au fugit din țară? De ce Mircea Baniciu a rămas? Cum i-au păcălit pe vameși? Ce a făcut, apoi, Securitatea? Cum a sprijinit Nicu Covaci dezvoltarea Cenaclului Flacăra? De ce s-a rupt relația lui cu Adrian Păunescu? Au dat sau nu membrii trupei Phoenix note informative, unii despre alții, în fața securiștilor? Cine i-a turnat pe ei? Există un dosar „Phoenix” la CNSAS?

Vă propunem să începem povestea Phoenix, așa cum se vede ea acum, după 60 de ani.

Ramona Ursu: Domnule Andrei Galiță, cum ați intrat, ca cercetător al CNSAS, în povestea acestui documentar?

Andrei Galiță: Televiziunea Română și-a propus, în prima parte a anului trecut, odată cu împlinirea a 60 de ani de Phoenix, să facă un documentar dedicat trupei. Proiectul a fost demarat de Cornel Mihalache, regizorul filmului, și de Claudia Nedelcu Duca, producătoarea filmului. Pe parcursul verii și începutul toamnei trecute, ei au făcut interviurile, fiind un documentar de interviuri. Este un documentar mai puțin despre muzica Phoenix și mai mult despre oamenii care au trecut prin trupa Phoenix. Este important de știut că, de-a lungul istoriei trupei, prin Phoenix au trecut aproximativ 60 de oameni.

Când au început să facă interviuri cu cei din trupă, evident că, la un moment dat, s-au gândit că ar fi important de văzut ce informații există și la CNSAS. Astfel, toamna trecută, am intrat și eu în această poveste și, împreună cu jurnaliștii TVR, am documentat ce exista la CNSAS. Am mers în tandem. Eu vedeam dosare, pe de o parte, din postura mea de om de la Direcția de Investigații, și, într-un fel, îi coordonam pe ei, iar cei de la TVR, la rândul lor, le vedeau și selectam împreună documentele pe care le-am considerat că ar fi necesare pentru demers.

Există un dosar „Phoenix” în arhiva CNSAS?

Nu, nu există un dosar „Phoenix” la CNSAS, deși multă lume cu care am discutat avea senzația aceasta, că ar fi existat un astfel de dosar. Nu există un dosar de obiectiv „Phoenix”, dar există foarte multe informații cu privire la membrii trupei Phoenix în alte dosare păstrate în arhiva CNSAS.

Și aici vorbesc de dosare din fondul documentar, de dosare informative ale altor persoane, fie cetățeni români, fie cetățeni străini. Așa am și reușit să conturăm întreaga poveste: neavând un dosar Phoenix, am mers către membrii trupei, bineînțeles, și am întocmit o listă foarte stufoasă de persoane. Apoi, pur și simplu, am căutat acele persoane în arhiva CNSAS.

Ce ați găsit nou în aceste documente, față de ceea ce s-a vehiculat deja în spațiul public după Revoluție?

Punctul fierbinte al muncii mele în acest documentar este legat de fuga din țară a membrilor trupei. Cele mai multe documente se găsesc în dosarul domnului Alexander Polgar, care era un apropiat al trupei, cetățean german la momentul fugii celor din Phoenix în străinătate, foarte bun prieten cu Nicu Covaci.

Covaci a plecat legal din România cu câteva luni înainte să scoată din țară trupa. El a renunțat la cetățenia română, s-a căsătorit cu o tânără din Olanda și, acolo, fiind într-o relație bună cu Alexander Polgar, întocmește cu acesta un plan pe care ei l-au numit „Planul Marshall”. Era planul de a-i scoate din țara, ascunși în boxe, pe ceilalți membri Pheonix.

În dosarul de la CNSAS a acestui domn Polgar se găsesc cele mai multe informații. Cel mai interesant document, dacă vreți, este prima scrisoare pe care Nicu Covaci i-o trimite, din Germania, mamei sale, după ce ei fug. Scrisoarea era însoțită și de prima fotografie cu membrii trupei, după fugă. Este o scrisoare care a fost interceptată de Securitate și pe care regizorul și producătoarea documentarului TVR i-au înmânat-o, în timpul documentării, lui Nicu Covaci.

Care a fost reacția lui Covaci când a citit-o?

A fost extrem de emoționat, pentru că, pentru el și pentru membrii trupei, plecarea trebuie înțeleasă într-un anumit context. Oamenii aceștia aveau foarte multe invitații să concerteze în vestul Europei, dar ei nu primeau acordul autorităților. Chestia asta îi râcâia foarte tare. Și-au dorit să plece.

După ce au plecat, și-au dat seama că lucrurile nu-s chiar așa cum își imaginau, că în Occident, cu etno-rock-ul influențat de folclorul arhaic românesc, nu prea ai ce face. Atunci, plecarea, pentru ei, a rămas o amintire nu neapărat foarte plăcută.

Chiar Nicu Covaci spune că au ajuns, la un moment dat, într-o situație financiară dezastruoasă. au fost nevoiți să mănânce porumb crud luat
de pe câmp.

Cam asta s-a întâmplat cu trupa după plecare. Evident că povestea asta l-a răscolit foarte tare.

Despre noaptea plecării, 1-2 iunie 1977, ce ați găsit în arhivele CNSAS? Unul dintre detaliile apărute public până acum a fost acela că au mitut vameșii.

Apropo de chestiunea mituirii vameșilor, în arhive este o scrisoare trimisă de o tânără din anturajul trupei către Florian Pittiș, în care ea îi spune, textual: „Hai să-ți spun cum au plecat, de fapt”. Și apare informația – repet, vorbim despre o scrisoare dintre două persoane fizice, nu despre un document emis de vreo autoritate publică – pe care această tânără i-o spune lui Pittiș, anume că, în momentul în care Nicu Covaci a venit în țară, după cutremurul din 1977, el ar fi dat o sumă de bani vameșilor nu pentru a-și scoate trupa în boxe, ci pentru a avea parte de un control un pic mai lejer în momentul în care urma să plece din țară.

Asta pentru că el a anunțat atunci, încă de când venise, că de data asta își va lua instalația de sunet – boxele, instrumentele etc. Erau foarte multe piese. Conform acestei scrisori, Covaci le-ar fi dat vameșilor 15.000 de lei pentru un control mai lejer la numărul de boxe.

Dar ca să înțelegem acest moment al fugii membrilor trupei din țară, trebuie să știm câteva elemente de dinaintea acestui episod. Când a plecat legal din țară, în octombrie 1976, Covaci le-a lăsat colegilor lui instalația de sunet și le-a spus: „Rămâneți calmi, continuați să cântați, că nu se știe ce se întâmplă”.

A trecut iarna, a urmat cutremurul din martie 1977 și, atunci, Covaci a foslosit acest pretext și a venit în România cu un camion de ajutoare. Tot în acel context, Phoenix a făcut atunci niște concerte umanitare pentru sinistrați, încercând, astfel, să îmbuneze autoritățile, să le convingă să le dea celorlalți membri ai trupei pașapoarte de serviciu ca să poată să concerteze în străinătate.

Dar nu le-au înduplecat. 

Fac acele concerte, dar nu  întâmplă ceea ce și-au propus. Covaci discută inclusiv cu Nicu Ceaușescu, care îl trimite la un un personaj, un factor de decizie politică. Respectivul, fără ca măcar să se uite la el, îi spune:

„Dumneata nu vei pleca din țara asta niciodată!”

În toată acea perioadă în care Covaci venise în țară și a făcut împreună cu ceilalți membri ai trupei concerte umanitare, încercând fără succes să convingă regimul să-i lase să concerteze în afară, s-a activat acel „Plan Marshall”, pe care-l știau doar Covaci, Polgar și mama lui Nicu Covaci, care, fiind croitoreasă la teatru, a fost rugată de el să-i pregătească niște fețe negre pentru boxe. Asta pentru ca, atunci când urma să fie scoase difuzoarele, să nu fie văzute cu lanterna la un control vamal.

După ultimul concert umanitar, a avut loc o discuție între membrii trupei, la mama lui Covaci acasă. Mircea Baniciu, care nu avea tocmai cea mai bună relație cu Covaci, nu a mai venit la această ultimă întâlnire.

Apar mențiuni, în arhiva CNSAS, referitoare la motivul pentru care Mircea Baniciu nu a vrut să plece din țară?

Există o declarație pe care a dat-o Mircea Baniciu, în 2 iunie 1977, a doua zi după ce trupa a plecat. Iar în acea declarație dată în fața ofițerilor, Baniciu a spus că nu a știut absolut nimic despre planul lui Covaci. Conform scrisorilor păstrate și a declarațiilor pe care el le-a dat pentru realizarea documentarului TVR, Baniciu s-a dus acasă la mama lui Covaci, în ziua plecării trupei, a mers la garajul în care țineau instrumentele și, din toată instalația Phoenix, care era una enormă, rămăsese doar o mică boxă, care era a lui.

Cum a fost momentul plecării din țară a trupei?

La acea ultimă întâlnire a membrilor trupei, din casa mamei lui Covaci, la care Baniciu nu a participat, toți îl stresau pe Nicu să iasă și să bea o bere. La un moment dat, Covaci le-a spus:

„Băi, ieșim, dar ieșim definitiv”.

S-au panicat. Kappl a vrut să pună mâna pe telefon și să o sune pe mama lui. Covaci a rupt firul telefonului, pentru că se temea să nu fie interceptat. Și, așa cum erau veniți la întâlnirea aceea, au plecat spre Porțile de Fier. Când s-au apropiat, s-au dezbrăcat în chiloți, ca să nu zornăie ceva, vreo curea, Covaci le-a arătat o poziție de yoga, ca să poată să stea în boxele respective, le-a dat Valium, pentru că aveau nevoie de asta, și i-a închis în boxe.

A pus boxele în camion, au ajuns la vamă, iar vameșul i-a zis: „O să te controlăm până la chiloți”, iar Covaci a zis OK. Adusese cu el, într-adevăr, pentru că știa că vor fi și câini la vamă, tot felul de alimente: coșuri cu cârnați, cu mezeluri, cu franzele, niște blănuri de lup netăbăcite, vin. Le-au dat vameșilor, dar ideea lui Covaci era că erau niște mirosuri prin care să le distragă atenția câinilor.

Apoi, a urmat controlul în vamă, care a durat foarte mult, pentru că erau multe piese în camionul respectiv. Țăndărică povestește că un vameș stătea cu fundul pe boxa lui, cânta și dădea cu cizma în zona difuzorului. Și-i dădea lui, de fapt, cu călcâiul în pomete. A fost complicată povestea, dar au reușit, până la urmă. Au trecut peste control și au plecat.

Ce s-a întâmplat la Securitate odată cu fuga lor din țară?

Strict pe ce s-a întâmplat la Inspectoratul Județean Timiș nu am făcut o analiză amănunțită. Cert este că avem unele documente în acest sens, prinse și în volumul „Phoenix Har/Jar” al TVR. Un document chiar din dimineața de după plecarea trupei, în 2 iunie, este un raport în care cei de la IJ Timiș așază lucrurile ca și cum ar fi știut ce urmează să se întâmple.

Numai că acolo există o antedatare, pentru că lucrurile alea deja se întâmplaseră. Asta, bineînțeles, că mie, ca cercetător, îmi spune faptul că a existat – și la momentul acela, și ulterior – un soi de deranj în unitatea respectivă. Sigur, rămâne să mergem poate un pic mai departe cu cercetarea, să vedem ce s-a întâmplat și ce capete au picat. Dar în momentul în care ofițerii de Securitate întocmesc genul ăla de raport și pun evenimentele astfel încât să pară că știau ce urma să se întâmple, e clar că acolo a fost o problemă.

Nu ar fi putut să pară că habar nu aveau despre planul celor din Phoenix.

Exact. Felul în care trupa a plecat arată că și Securitatea avea slăbiciunile sale.

Conform documentelor CNSAS, ce s-a întâmplat cu familiile membrilor trupei, după fuga lor?

Documentele sunt, în mod surprinzător, tot în dosarul domnului Polgar. Sunt foarte multe interceptări de convorbiri telefonice din casa mamei lui Nicu Covaci și din casa mamei lui Erlend Krauser. Erau prietene și discutau destul de mult între ele. Câteva săptămâni, probabil chiar luni, au existat interceptări de convorbiri telefonice din casele mamelor celor doi. Și, bineînțeles, doamnele discutau și cu părinții altor persoane din trupă și tot așa. Interceptând convorbirile din cele două case, Securitatea avea, astfel, imaginea de ansamblu cu privire la tot ceea ce se întâmpla în grupul rămas acasă.

Au existat presiuni asupra familiilor?

Din ceea ce am găsit noi până acum, n-aș putea să spun că au fost presiuni enorme. Probabil că rudele au fost nevoite să dea niște declarații și cam la asta s-a rezumat tot. Oricum, chiar și simpla ascultare a convorbirilor telefonice este o formă de presiune, pentru că, probabil, doamnele Covaci și Krauser și-au dat seama, la un moment dat, că sunt ascultate. O formă de presiune a fost asupra lui Mircea Baniciu. Am găsit asta în documentele CNSAS, dar și în ceea ce ne-a spus el în timpul filmării documentarului.

În ce a constat această presiune?

A doua zi după fuga colegilor lor, Mircea Baniciu a fost chemat să dea o declarație. În vara respectivă, el ce putea să facă? Era cântăreț, trebuia să-și câștige pâinea de undeva. A avut tot felul de locuri în care mergea să cânte și sunt foarte multe note informative pe care le-am găsit în arhivă, date de informatori diferiți – asta arată că exista o rețea în jurul lui – către Securitate, în care se spunea că Mircea Baniciu era foarte trist că băieții plecaseră, că s-a rupt de ei.

Rămas singur în țară, după plecarea celorlalți din trupă, Baniciu a trăit o perioadă foarte dificilă.

A fost ajutat foarte mult de cei de la Televiziunea Română, în special de Tudor Vornicu, din ce ne-a spus el. La un moment dat, acesta i-a zis: „Hai să vedem dacă poți și fără ei”. Și, într-adevăr, Mircea Baniciu, fiind o voce excepțională, un artist foarte complex, a reușit să își ducă mai departe cariera și fără Phoenix. Dar în prima perioadă, i-a fost foarte greu, emoțional vorbind.

Din documentarea dvs., care era legătura Securității cu Phoenix? Pentru că nu erau tocmai niște personaje pe care regimul să le îndrăgească. Erau niște băieți care cântau muzică rock, care purtau părul lung, în dezacord total cu politica regimului.

Cercetarea noastră arată faptul că Securitatea a fost întotdeauna foarte atentă la oamenii din trupă. Avem un document din 1971, găsit într-un dosar din fondul documentar „Artă, cultură de Timiș”, în care se precizează că trupa avea o invitație să concerteze în Italia.

Vorbim, deci, de anul 1971, înainte ca Phoenix să facă „switch”-ul de la perioada în care cânta cover-uri după Beatles, Rolling Stones spre etno-rock. Era perioada de dinainte ca ei să aibă succesul acela nebun, iar atunci au fost invitați să concerteze în Italia. Și există raportul ofițerului de Securitate în care se menționează că nu vor primi acceptul de a pleca, din cauza pletelor, a atitudinii cosmopolite, a atitudinii pe scenă.

Deci ei erau luați în vizor de Securitate încă de când nu erau niște vedete…

Exact. Spre exemplu, Ovidiu Lipan-Țăndărică are un dosar la Securitate, dar în mod surprinzător dosarul conține documente mai degrabă de dinainte ca el să ajungă la Phoenix, documente din perioada în care el cânta încă cu cei de la Roșu și Negru. N-aș putea să vă spun de ce Securitatea a optat să nu intervină brutal în viața celor din Phoenix.

Ce vă pot spune este că, totuși, pe linie de Miliție, l-au stresat foarte mult pe Nicu Covaci. De fapt, el de asta hotărăște să plece în 1976. Trupa avea, datorită lui Covaci, cea mai bună instalație de sunet din țară. Gândiți-vă că, în anii ‘70, când în România nu era mai nimic, Nicu Covaci cânta pe un Fender Stratocaster, iar trupa Phoenix avea boxe Marshall.

Nu puteai să cumperi aşa ceva cu bani românești, bineînțeles, și puteai lua doar din străinătate. Și Covaci achiziționa lucrurile astea, trupa făcând enorm de mulți bani.

Despre ce sume vorbim?

Phoenix scotea cam 500.000 – 600.000 de lei la un concert. Era enorm. Prin contract cu Agenția Română de Impresariat Artistic, o parte din bani se ducea către această ARIA, iar restul se ducea la trupă, ei luau un salariu. Cert este că, pentru a cumpăra toate aceste instrumente, Nicu Covaci avea nevoie de valută. Și el schimba bani, iar cei de la Miliție îl tot chemau la secție pentru asta.

Chiar Covaci spune că, la ultima întâlnire cu milițienii, când el renunță la cetățenia română și pleacă din țară legal, ăștia îi spun: „Ai schimbat 1.000 de dolari”. Iar el, în sinea lui, a râs, pentru că realizase că milițienii nu știau foarte multe lucruri. El schimbase zeci de mii de dolari.

Este, totuși, curios faptul că milițienii, securiștii erau chiar atât de naivi în ceea ce privește Phoenix. Erau acolo toate elementele care ar fi trebuit să-i facă foarte atenți asupra membrilor trupei.

Este foarte interesant și pentru mine, fiind un om care stă cu nasul în dosarele astea de la CNSAS de șapte ani. E foarte interesant să vezi că Securitatea i-a urmărit așa, cumva mai de la distanță. Poate, pentru că și cei de la Phoenix au avut o formă extrem de inteligentă și de fină, de rafinată, de a contesta regimul prin cântecele lor.

Nici măcar când au trecut spre etno-rock, nu au intrat în coliziune directă cu regimul. De exemplu, după vizita celebră în China și Coreea de Nord, Ceaușescu s-a întors și a spus că toată cultura trebuie să o ia într-o anume direcție. Atunci, Nicu Covaci a spus: „OK, vrei folclor? Hai să-ți dăm folclor”. Dar nu a făcut ceea ce făceau ansamblurile acelea pe care le vedeam în înregistrările TVR, care erau pur și simplu un instrument în mâna regimului.

Nicu Covaci mergea cu niște înregistrări cu folclor precreștin, arhaic, românesc, și așa apare primul album etno-rock, „Cei ce ne-au dat nume”. Este o formă foarte fină de contestare. Cei din aparatul represiv poate că nici nu au sesizat, de fapt, care sunt nuanțele.

De multe ori ne-am lovit, în documentare, de chestia asta, că Phoenix a cântat folclor și a sprijinit regimul. Nu! O să contest asta, pentru că folclorul pe care-l folosește Phoenix în creații n-are legătură cu folclorul acela de care vorbeam mai devreme, care a servit regimului.

Ai pe „Cantafabule” personaje mitologice, ai inorogi, ai vasilisc, ai aspidă, ai texte din franceză veche… Nu poți să spui că o trupă care are o creație de genul ăsta, pe care o pune pe un ritm de hard-rock, este o entitate care lucrează în sprijinul regimului comunist.

Asta se întâmpla în partea cealaltă, la Cenaclul Flacăra, cu care Phoenix a cântat o perioadă. De fapt, Cenaclul Flacăra, fără Nicu Covaci, n-ar fi reprezentat nimic.

Care a fost implicarea lui Covaci în Cenaclul Flacăra?

În momentul în care Cenaclul Flacăra a prins aripi, a ieșit din săli mici de spectacol și s-a îndreptat către săli mai mari sau stadioane, instalațiile de sunet și de lumini pe care le folosește Păunescu sunt ale lui Nicu Covaci. El este el care îi învață pe cei de la Cenaclul Flacăra cum să folosească luminile, cum să folosească sunetul, cum să aranjeze boxele și așa mai departe.

Cenaclul Flacăra crește, crește, crește, puterea lui Adrian Păunescu crește și ea. Phoenix cânta cu ei din când în când. La un moment dat, cei de la Phoenix aveau niște costume foarte impresionante, chiar descria cineva că avea Nicu Covaci un costum de parcă era un preot de la Muntele Athos, cu niște chestii negre până în pământ, cu un soi de cruce pe ele.

În momentul acela, în culise, Păunescu le-a spus: „La mine, nu! Îmbrăcați așa, nu”. Moment în care Covaci i-a spus tipului cu care era: „Schwartz, strânge!”. Au strâns boxe, lumini, tot și l-au lăsat pe Păunescu așa. Și așa s-a și rupt relația dintre Cenaclul Flacăra și Phoenix.

În ce an se întâmpla asta?

Sigur nu știm, însă, dacă aveau costumele acelea, cred că apăruse deja „Cantafabule”. Probabil era prin 1975.

După Revoluție, relația dintre Nicu Covaci și Mircea Baniciu a fost foarte rece. Covaci l-a acuzat pe Baniciu că a dat note informative la Securitate. Baniciu, la rândul lui, l-a acuzat pe Covaci că era prieten cu securiștii. Din ceea ce ați documentat dumneavoastră, ați găsit în arhiva CNSAS astfel de informații?

A fost temerea principală a mea și a celor implicați în proiect. În momentul în care am deschis Cutia Pandorei, ne temeam să nu găsim relații nepotrivite cu Securitatea, relații de colaborare între membrii trupei și Securitate.

Și, bineînțeles, ce ar fi fost mai rău, să găsim note informative pe care ei le-ar fi dat unii despre alții. Nu s-a întâmplat asta, nu am găsit așa ceva, spre bucuria noastră. La CNSAS, Mircea Baniciu nu are nici dosar de urmărire informativă, în momentul acesta. Nicu Covaci, la rândul lui, nu are un dosar de urmărire informativă. Documentele legate de ei, după cum v-am spus, sunt în alte dosare.

Dar din cercul lor de apropiați, familie, prieteni, ați găsit la CNSAS lucruri care să-i fi surprins negativ?

Aici este o altă poveste. Bineînțeles că în jurul lor existau foarte-foarte mulți informatori și existau și foarte mulți ofițeri care se ocupau de oamenii din trupă. În jurul lor era o armată de informatori și foarte mulți ofițeri. Bineînțeles că informatorii nu aveau de unde să fie din altă parte decât din anturajul trupei, erau oameni care-i cunoșteau, doar ei puteau să dea informații. În baza acestui lucru erau și recrutați de către ofițerii de Securitate.

Despre cenzurarea trupei – deși Securitatea nu se ocupa direct cu asta – apar informații în documentele studiate de dvs. din arhiva CNSAS? Ceva care să-i determine pe securiști să creadă că Phoenix ar fi fost un pericol la adresa regimului?

Da, există în dosarul lui Andrei Ujică – un dosar fascinant -, următorul lucru: în momentul în care apare albumul „Cantafabule”, care are la bază textele semnate de Andrei Ujică și de Șerban Foarță, apare în mod total surprinzător pentru mine, ca cercetător, un raport întocmit de un ofițer în care se face o analiză pe textele pentru „Cantafabule”.

Iar respectivul ofițer de securitate vorbește în raportul lui despre poezie ermetică, despre lucruri de genul acesta. M-a pufnit râsul când am citit, recunosc, dar concluzia ofițerului a fost că, până la urmă, nu se făceau referiri politice directe. Pe mine m-a distrat teribil să citesc cum vorbește un ofițer de Securitate despre poezie ermetică, despre Andrei Ujică și Șerban Foarță. A fost ceva fascinant.

Probabil că era un securist mai talentat, cu suflet de artist…

Un poet ascuns în Inspectoratul Județean de Securitate. Asta e singura referire pe care am găsit-o cu privire la creația Phoenix. Pe securiști îi interesa altceva. Problema lor era reprezentată de manifeste, de mișcările de scenă, de plete, de atitudine. Ei aveau o obsesie inclusiv cu tinerii care erau adepții curentului hippie.

Or, dacă facem o analiză foarte corectă, curentul hippie era unul de stânga, deci regimul comunist, în principiu, nu ar fi avut de ce să aibă o problemă cu curentul hippie. Cu toate astea, sunt dosare în fondul documentar în care copii și tineri, în anii ‘70, care purtau niște pantaloni evazați, cămăși înflorate, își lăsau părul lung și mergeau la vreun concert, erau luați de cei de la Miliție sau de la Securitate pentru a da declarații. Asta, într-adevăr, arată cât de ciudat și de schizofrenic era regimul.

După această documentare destul de amplă, dumneavoastră, ca cercetător, cu ce mistere, curiozități ați rămas din episodul Securitate – Phoenix? Ce ați cerceta mai departe pe tema asta?

Misterul este cel, cumva, cel menționat de dumneavoastră mai devreme. Faptul că oamenii ăștia, cei de la Phoenix, au avut texte, atitudine, apariție, mișcare scenică suficient de îndrăznețe și, cu toate astea, Securitatea nu a intrat în coliziune cu ei în mod brutal și direct.

Total atipic pentru Securitate…

Total atipic și pentru mine, ca cercetător CNSAS. Faptul că nu avem la CNSAS un dosar al lui Nicu Covaci sau al lui Mircea Baniciu, un dosar al trupei, este o chestie interesantă. Sigur, așa cum spuneam, documente despre ei există, în alte dosare. Dar rămâne, într-adevăr, un mister faptul că, deși i-au presat suficient, nu există aceste dosare pe numele lor. Poate le vom descoperi mai târziu, nu știu ce ne va arăta istoria.

Citește și: Scriitorul, complice al tiraniei sau despre educaţia comunistă