Pentru regimul comunist din România, muzica rock a fost un corp străin aruncat din partea cealaltă a cortinei de fier pentru a corupe tineretul patriei din care urma să se ivească „omul nou”.
Nonconformismul pe care-l propaga aceasta, de la costumație la mesajele versurilor, a alarmat autoritățile comuniste care aveau nevoie de un tineret înregimentat a cărui unică misiune trebuia să fie „construirea societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea spre comunism”.
Anii ’60 ai secolului trecut au înregistrat apariția unor trupe rock care au interpretat inițial piese preluate de la clasicii genului din Occident, iar apoi au propus compoziții proprii. Trupa fanion a rock-ului românesc, de atunci și din întrega istorie a acestui gen la noi, a fost și rămâne Phoenix. Ceea ce o plasează în top nu este doar originalitatea și calitatea muzicii, ci și fenomenul de masă pe care l-a generat.
Generația mea a crescut mai mult cu legenda Phoenix, pentru că trupa a fugit în Germania în 1977, motiv pentru care difuzarea muzicii ei a fost interzisă.
Norocoși au fost cei care au avut acces la discurile păstrate de fanii ei. Căderea regimului comunist a deschis calea pentru revenirea formației în țară, pentru turnee și pentru lansarea de noi albume. Publicul ei în postcomunism nu a fost și nu este format doar din nostalgici, ci și din tineri născuți după ’89, dovadă a valorii muzicii acesteia.
Anul 2022 a fost unul plin de și pentru Phoenix. În primul rând, a împlinit 60 de ani de la înființare, sub titulatura Sfinții, care va fi schimbată cu Phoenix în 1967. În luna februarie au apărut în mass-media și pe rețelele de interacțiune socială unele acuzații la adresa trupei, ce au generat dezbateri cu privire la relația ei cu regimul comunist.
Apoi, în vară, a apărut filmul Phoenix. Povestea continuă (realizat de Cristian Radu Nema și Mimis Ravanis), iar spre finalul verii s-a produs regretabila participare a trupei, în formula actuală, la nunta unui politician cunoscut prin orientarea sa ideologică antidemocratică și prin derapajele sale comportamentale.
Dar, toamna ne-a adus volumul Phoenix. Har/jar, ce conține transcriei ale unor interviuri cu membrii formației și cu alți oameni ce au fost în prejma acesteia (realizat de Cornel Mihalache, Claudia Nedelcu Duca și Costel Postolache), iar iarna – filmul Phoenix. Har/jar, realizat pe baza acestor interviuri de către regizorul Cornel Mihalache. În fine, de-a lungul întregului an s-a vorbit despre (im)posibila reunire a formației pentru un concert aniversar.
Decumentându-mă pentru un studiu despre evoluția trupei în regimul comunist, ce va apărea într-un volum colectiv coordonat de politologul Emanuel Copilaș, am parcurs toate producțiile editoriale și cinematografice menționate. Pentru că încă sunt sub impresia filmului pe care regizorul Cornel Mihalache a avut amabilitatea de a mi-l pune la dispoziție, voi spune câteva cuvinte despre acesta.
În preambul, suntem introduși în atmosfera din comunism cu o înregistrare ce-l prezintă pe Adrian Păunescu recitând o odă dedicată lui Ceaușescu în Sala Palatului, la al XII-lea Congres al PCR, în 1979.
În aceeași sală, în perioada sa de glorie, a concertat și Phoenix. Și în aceeași sală urma să aibă două concerte, la finalul lunii mai 1977, însă pheonicșii plecaseră deja în Gemania. Din această scenă înfiorătoare suntem extrași de sensibilitatea primei piese-protest a trupei, Canarul, pentru ca apoi să aflăm de la Nicu Covaci care este sensul numelui Phoenix: continua renaștere.
Urmează o prezentare a personajelor filmului, pe care regizorul le împarte în trei categorii: personaje principale (Nicu Covaci, Moni Bordeianu, Ioji Kappl, Mircea Baniciu, Ovidiu Lipan Țăndărică, Valeriu Sepi, Mani Neumann, Costin Petrescu și Claudiu Rotaru), textieri (Victor Cârcu, Șerban Foarță și Andrei Ujică) și personaje secundare (Dan Chișu, Mihai Manea Croco, Erika Jósza Demian, Mircea Florian, Adrei Galiță, Doru Ionescu, Erlend Krauser, Adrian Naidin, Alexander Polgar, Costel Postolache, Octavian Ursulescu, Andrei Voiculescu și Tudor Călin Zarojanu).
Să sperăm că foștii membri ai trupei plasați în categoria personajelor secundare (Erlend Krauser și Alexander Polgar) nu se vor simți lezați, pentru că vom vedea că în trupă au fost mereu ciocniri de orgolii.
Despre orgolii este vorba și în prima temă a filmului, în care se vorbește despre ratarea serbării de 60 de ani. De ce s-a întâmplat așa? Nicu Covaci voia un concert aniversar în care să se perinde toți cei 60 de muzicieni care au cântat de-a lungul timpului în trupă. Ioji Kappl nu a dorit acest lucru, considerând că așa ceva ar fi aniversarea personală a lui Covaci.
Această dispută dintre vechii membri ai trupei nu este de dată recentă și marchează a diferență de concepție asupra a ceea a fost și este Phoenix.
Pentru Covaci, Phoenix înseamnă 60 de ani, circa 60 de artiști ce au cântat sub acest brand și cei ce vor cânta mai departe chiar fără el; pentru Ioji, înseamnă doar anii 1971-1977 și formula din acea perioadă; pentru Moni, înseamnă anii ’62-’70; pentru Costin, renașterea de care vorbește Nicu nu are sens; Țăndărică spune că „numele e destinat pentru dezbinare”; întrebat „de câte ori a ars pasărea asta”, Baniciu a răspuns: „de câte ori a vrut Covaci”. Pentru Covaci, Phoenix înseamnă piesele muzicale; pentru Ioji și Costin, Phoenix-ul de azi înseamnă interpretarea unor cover-uri ale Phoenix.
În fața acestei dispute, poate apărea întrebarea: cine are dreptate? Dar este de dat cuiva dreptate? Fiecare și-a avut și și-a perceput locul în trupă în felul propriu și are argumentele sale. Care ar fi argumentul ultim ce i-ar putea reuni vreodată pentru un concert de final? Publicul.
Dacă fiecare și-ar călca pe orgoliu cu gândul la public, ar fi posibil un asemenea moment și asta cât mai curând, pentru că, vorba lui Mircea Florian, „nu mai au timp”. Claudia Nedelcu Duca îl întreabă pe Nicu Covaci: „Care sunt concluziile de astăzi?… Phoenix 60 este cu gust amar?” „Mă tem că e un final. Și de aceea voiam ca acest final să fie frumos”. Și acest gust amar este prezent pe parcursul întregului film.
Regizorul „dă filmul înapoi”, proiectându-ne o cronologie inversă, ce începe cu prezentul și curge spre momentul înființării trupei, structurată în următoarele episoade:
Anii liberi. 2022-1989, ce cuprinde momentul disputei în jurul concertului aniversar, turneul de la revenirea în țară, Revoluția și disputa pe drepturile de autor dintre Covaci și ceilalți;
Anii emigrației. 1989-1977, ce cuprinde problemele întâmpinate în exil și acasă și fuga din ‘77;
Anii cenzurii. 1977-1971, ce cuprinde relația cu Păunescu și cu Cenaclul „Flacăra” și noua direcție cu modul de lucru al trupei;
Anul lui Moni. 1970, ce cuprinde concertul de adio cu protestul lui Moni și refacerea trupei în noua formulă;
Anii de început. 1970-1962, ce cuprinde perioada Sfinților. Filmul se încheie cu videoclipul melodiei Cocoșii negri, filmat la cabana din Semenic, unde au lucrat la Cantafabule.
Chiar dacă sunt și porțiuni cu simplă relatare prceum și episoade vesele, atmosfera generală a filmului este una de tristețe, potențată de îndoielile și de regretele protagoniștilor. Istoria și istoriile triste pe care le-au trăit nu le dau pace și le otrăvește prezentul.
Spectatorul este urmărit mereu de chipurile personajelor, filmate de aproape, de fermitatea, intransigența și încruntarea lui Covaci, de fermitatea calmă cu ochii în lacrimi a lui Kappl și de bonomia tristă înlăcrimată a lui Baniciu.
Atmosfera aceasta este creată și de faptul că în filmul lui Cornel Chiriac este puțină muzică. Dacă în filmul lui Nema (Phoenix. Povestea continuă) și în cel al lui Doru Ionescu (Phoenix 50) muzica îl însoțește pe spectator de la un capăt la altul, în Har/jar, în acest Phoenix 60, doar se vorbește, aspect ce accentuează gravitatea vorbelor.
Probabil că această notă generală are ca surse atât starea protagoniștilor în anul în care și-au ratat sărbătorirea, cât și opțiunea regizorului. Înainte de a viziona filmul, am citit interviurile apărute în volumul scos de Editura Integral și cred că din ele se poate scoate și un film cu mai puțină tristețe și fără impresia irecuperabilului, fără a fi mai puțin fidel istoriei trupei.
Astfel, cred că și regretul admiratorului formației față de imposibila împăcare a fost decisivă în selectarea părților de interviuri ce au fost montate în filmul. Așa a prins el spiritul Phoenix la 60 de ani. De aceea, recomand celor ce vor viziona filmul ca, ulterior, să citească interviurile integrale de la Integral.
Apoi, pentru o reabilitare emoțională, să vizioneze filmul realizat de Cristian Radu Nema și Mimis Ravinis – îi mulțumesc și pe această cale lui Cristian Nema pentru amabilitatea de a-mi fi facilitat accesul la filmul său – pentru că în el vorbește muzica Phoenix.
Vor reuși cei de la Phoenix să depășească impasul în care se află? Nu ar fi primul pe care l-ar depăși. Dar filmul lui Cornel Mihalache ne face să fim sceptici față de o asemenea perspectivă. De regulă, memoria prezintă în lumină blândă și clipele cele mai grele pe care un individ le-a trăit.
În acest film, lipsește acea haină a îngăduinței cu care se îmbracă amintirile neplăcute, având senzația că lucruri urâte s-au petrecut și vorbe grele s-au spus chiar înaite de filmare. De aceea, dincolo de valoarea sa documentară și artistică, Har/jar lasă un gust amar.
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
