La aproape un an de la debutul agresiunii sale împotriva Ucrainei, Federaţia Rusă, neabătută de la parcursul ei criminal, se dedică războiului cu aceeaşi ferocitate ca în prima zi. Înfrângerile, sancţiunile, oprobriul internaţional nu schimbă cu nimic hotărârea Rusiei de a lichida statalitatea Ucrainei.
Iar zilele de la începutul lui 2023 au relevat, încă o dată, maniera în care statul rus înţelege să poarte această campanie prin care se situează în afara familiei naţiunilor civilizate. Pe de o parte, atacurile cu rachete împotriva ţintelor civile, provocând un carnagiu, pe de altă parte, valurile umane şi de artilerie cu care atacă poziţiile armatei ucrainene.
În ambele ipostaze, continuitatea cu stalinismul este cât se poate de limpede şi doar complicii putinismului mai pot ignora acest tablou dezvăluit întregii umanităţi. Asemeni stalinismului, putinismul priveşte viaţa omenească cu un profund dispreţ: civilii ucraineni nu înseamnă nimic pentru acest regim, iar soldaţii ruşi sunt materia din care se alcăluiesc munţii de cadavre. Demnitatea umană este o valoare străină Rusiei de astăzi, la fel cum a fost străină URSS ieri.
Agresivitatea Federaţiei Ruse se sprijină pe realitatea unei asimetrii de forţe şi de voinţă politică în acest conflict. Dacă Rusia este pregătită să meargă până la capăt pe acest drum al militarizării şi al crimei, cei care sprijină Ucraina ezită în clipa actelor decisive, intimidaţi de perspectiva escaladării. În absenţa oricărui scrupul moral sau politic, Moscova poate săvârşi acte pe care nici o naţiune fidelă valorilor occidentale nu le poate săvârşi.
Ca şi Germania nazistă, Rusia lui Putin a renunţat la orice formă de cenzură etică a propriilor ei acte. Criminalitatea şi teroarea sunt formele de manifestare ale statului rus.
Cei care recomandă negocieri aleg să ignore natura regimului cu care ar urma să trateze termenii unui acord. Educaţia istorică elementară le-ar putea oferi indicii în această privinţă. Cedările teritoriale nu sunt, pentru statele totalitare, decât recompensa ce le hrăneşte vocaţia de agresor.
Şi care ar fi perspectivele acelei păci ce ar da Rusiei în stăpânire teritoriile jefuite Ucrainei? Avocaţii dialogului ne pot lumina asupra acestui punct, de vreme ce ei înşişi sunt conştienţi că statul rus ar utiliza răgazul oferit doar ca pe un interval al unui armistiţiu înşelător.
Ezitările occidentale nu evită escaladarea războiului, dimpotrivă. Atâta vreme cât Federaţia Rusă nu va fi oprită militar, voinţa politică de a negocia a regimului Putin va fi absentă. Natura însăşi a conflictului de acum impune şi formularea responsabilităţilor la nivelul dreptului internaţional penal.
Gravitatea crimelor comise de Rusia în Ucraina obligă la un răspuns. Rusia este un stat ce practică teroarea şi barbaria, iar organizatorii acestui război de agresiune se fac vinovaţi şi trebuie numiţi şi anchetaţi ca atare. Un precedent de asemenea tragism nu poate fi ignorat, în numele laşităţii numite înşelător pragmatism.
Războiul din Ucraina este o oglindă pe care istoria o oferă Rusiei şi ruşilor înşişi, spre a se putea privi, astfel cum se înfăţişează ei umii. Forţa de seducţie a idealului imperial şi laşitatea colectivă explică, măcar în parte, apatia de acum. Însă energiile acumulate acum pot hrăni o implozie istorică de proporţii, iar gesturile regimului lui Vladimir Putin accelerează acest proces ce se desfăşoară, implacabil.
Escaladarea terorii este, pentru Putin şi Rusia sa, unica politică imaginabilă acum. Recursul la barbarie devine instrumentul menit să salveze un imperiu în criză – posibilitatea păcii depinde de prăbuşirea lumii ruse.
Ioan Stanomir este profesor de Drept constituțional la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București.
