Scriam asta în 2013. 10 ani, zero ameliorări:
2011, iulie, Parcul IOR. Duminică frumoasă.
Mă plimb cu fiica mea de 7 ani. Doi câini mari, de rasă, vin liberi și amenințători către ea. Mă interpun. Câinii fioroși. Emma terorizată. Caut proprietarii cu privirea. Două băbuțe care par cumsecade, la distanță mare, cu lesele în mână. Furios să văd așa câini mari, care nu sunt vagabonzi, în libertate cu greu îmi stăpânesc furia și, politicos, le rog pe doamne să-și lege câinii.
Replica:
Băbuța 1 (agresivă):
– Ce te agiți dom’le nu au mușcat decât o dată.
Băbuța 2 (cu ciudă):
– Ai văzut ce mutră are ăsta, parcă ar fi criminalul ăla de Funeriu care pică copiii la bacalaureat, porcul ordinar.
Doi polițiști comunitari, fumează agale o țigară și privesc scena. Îmi iau copilul în brațe și merg la mall.
Ianuarie 2006, Osaka, Japonia. Primesc un telefon din România.
– Bună ziua, sunt jurnalistul X de la ziarul Y. Un cetățean japonez a murit la București mușcat de un câine. Puteți să mă ajutați cu un punct de vedere din partea Asociației Chinologice Japoneze?
Rezolv.
Răspunsul japonezului:
„Noi iubim câinii. Facem totul pentru ei. Dar oamenii sunt mai importanți decât câinii”. De bun simț. Nimic mai mult. Scurt și la obiect.
2011, Parlamentul României: Legea legată de eutanasierea câinilor vagabonzi. Aproape adoptată. Un grup minuscul de ciudați urlă în fața Parlamentului. Un grup mare de deputați. Se ia decizia să tergiverseze soluția logică: eutanas1erea tuturor câinilor vagabonzi. Unul mai „inteligent” și libidinos spune: „ăștia cu câinii vagabonzi merg la vot”. Să nu-i supărăm. Jegoasă remarcă. Sunt revoltat. Mă opun. Răspuns: „hai băi, habar nu ai de politică”. Da. Dar știu ce e viața.
E greu să vezi un câine murind? Da, e cumplit. Am trăit la țară și am văzut, adesea. Fie împușcați fără milă de vânători primitivi, fie de moarte naturală. Dar un copil murind sfâșiat de câini, vă imaginați? Eu nu pot. Nu pot, pur și simplu. Asta e limita mea.
Puteți să vă imaginați că ajungeți acasă, de la muncă, și întrebați „unde e copilul de patru ani?”. Răspuns: la morgă, l-au 0m0rât câinii. Eu nu pot.
Toți cei din legislativ care au avut o ezitare în a aproba eutanasierea câinilor vagabonzi, neadoptați, sunt astăzi responsabili. Să nu se mai ascudă după sofisme. Sunt responsabili de moartea unui copil nevinovat sfâșiat de câinii de politicieni. Asta este adevărata față a politicienilor tembeli din România: HIENE CU COLȚII ÎNFIPȚI ÎN COPIII ROMÂNIEI. Îi disprețuiesc. Nu cu sufletul, cu creierul. Voi lupta împotriva lor cât mă țin nervii. Și mă țin mult. Foarte mult.
Daniel Funeriu este chimist, având doctoratul obținut la Universitatea din Strasbourg sub îndrumarea lui Jean-Marie Lehn, laureat al Premiului Nobel. A fost ministru al Educației (2009 – 2012), consilier prezidențial pe probleme de educație și europarlamentar. Anterior, a fost cercetător științific în Franța, SUA, Japonia și Germania.
