Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit, într-un amplu interviu oferit SunMedia, despre unele dintre cele mai „fierbinți” teme care vizează Biserica și relația acesteia cu societatea, precum avortul, morala în spațiul public, poziționarea BOR pe subiecte precum pandemia sau războiul din Ucraina.
Declarații din interviu:
- Relativismul a devenit un neglijent mod de relaționare cu un celălalt care încetează să mai conteze și de raportare indiferentă la „lucrurile permanente” validate de istoria spirituală & culturală a umanității. Cu relativismul axiologic, care respinge furios orice ierarhie valorică și frontieră morală, au antrenat degradarea severă a unor centri vitali ai societății: familia, școala (instituții cheie în educație, asaltate de disoluție), Biserica (afectată inevitabil în registrul ei uman de secularism și criză vocațională), structurile politice progresiv populiste, deci relativiste, sau declarat progresiste;
- Numitorul comun al degringoladei spirituale și degradări morale societale din (post)modernitate este, cred, ideologizarea, calul troian al ideologiilor primit cu naivitate și entuziasm în viața „omului recent”, a omului fără memorie culturală care își ignoră rădăcinile și se usucă spiritual;
- Răul pur ajunge să fie banalizat prin nenumăratele crime împotriva persoanei umane, care este antonimul individului feroce, al ipochimenului numit „om nou”, produs antropologic moralmente diform al ideologiei de orice tip;
- Ideologia e situată constant la polul opus adevărului, fiind inclusiv o formă gravă de servitute, de înrobire intelectuală, de fanatism politic, de ceartă cu realitatea de sub Cerul pe care ideologii îl detestă constant;
- Rostul Bisericii este și acela de a oferi o busolă morală, de a arăta convingător Nordul moral validat de Hristos, de a ne remonta sufletește și de a ne orienta atenția asupra lucrurilor care contează cu adevărat. Exact acele lucruri a căror pierdere ne conduce azi pe drumul înfundat al deprimării și însingurării;
- Biserica nu poate fi niciodată anti-natalistă, ci doar pro-viață, ea nu poate împărtăși ideea absurdă a „neajunsului de a te fi născut”, ci doar sprijini libertatea de a opta moral și de a alege responsabil asumarea urmărilor unui act care angajează nu doar trupurile, cum pare, ci și sufletele.
- BOR a avut și are o voce publică, oficială, care a îndemnat constant în această grea perioadă la discernământ, la solidarizare și adecvare la realitate. Adecvarea, neînsemnând vreo capitulare dogmatică, ci realism creștin.
- Principiile conservatorismului integrează viziunea antropologică iudeo-creștină care gravitează în jurul demnității persoanei umane și a virtuților care fac din om o ființă morală implicată concret, activ (nu activist, cum s-a insinuat!) în slujirea Binelui și Adevărului, în apărarea dreptății și a intereselor superioare ale aproapelui nostru.
- Bunicul meu pe linie maternă a fost unul dintre cei aproape 3.000 de clerici (nu toți ortodocși) din România care au ajuns în închisorile comuniste din siniștrii ani ’50 ai secolului trecut.
Daniela Rațiu: Începem interviul nostru cu o punere în ramă virtuală, și asta pentru că virtualul a acaparat viețile noastre, oricât am încerca extragerea din mrejele-i seducătoare. Sau ne iluzionăm că încercăm asta sau chiar că deținem încă controlul.
Asistăm neputincioși la escaladarea violenței virtuale. Pandemia și virtualul au fost ingredientele cu efect de cocktail Molotov. În fond, aproape fiecare contribuie, voluntar sau involuntar, conștient sau inconștient, la exacerbarea violenței virtuale. Notați pe wall-ul dumneavoastră că solidaritatea și comuniunea cu ceilalți au fost amputate.
Am desenat aproape toți, prin acțiunile noastre sau inacțiunile noastre, un context al lumii în care funcționăm în care ancorele au fost anulate. Ridiculizarea precepetelor morale, a unei etici minimale, răul devine relativ, totul devine justificabil. Crima monstruoasă devine justificabilă, gropile comune, în Ucraina, un simplu joc geopolitic în care atât călăul, cât și victima sunt arătați cu degetul, mai mult, victima este acuzată, iar călăului i se găsesc justificări. O lumea răsturnată?
Vasile Bănescu: O lume ale cărei valori „tari”, fondatoare, de natură culturală, etică și morală, au intrat de mult timp într-un proces de lichefiere cu consecințe inevitabil dramatice atît în registrul persoanei, cît și al comunității, al „societății lichide”. O bornă temporală semnificativă este Revoluția Franceză, care deifică Rațiunea autonomă și ghilotinează Tradiția iudeo-creștină. Aceasta iriga paradigma socio-culturală cu substanța germinatoare a unei antropologii în care omul era orientat simultan spre experiența fertilă a credinței religioase și a cunoașterii (științifice), păstrând echilibrul unei ordini morale mereu necesare organismului comunitar.
Relativismul, inițial filosofic, ulterior și moral, relativismul ca viziune existențială eviscerată de etica și morala persoanei umane lipsite de reperul esențial al Transcendenței (Dumnezeu ca sursă a autorității absolute, Revelația ca izvor al ordinii firești), acest relativism devenit neglijent mod de relaționare cu un celălalt care încetează să mai conteze și de raportare indiferentă la „lucrurile permanente” validate de istoria spirituală & culturală a umanității, relativismul axiologic care respinge furios orice ierarhie valorică și frontieră morală, au antrenat degradarea severă a unor centrii vitali ai societății:
familia, școala (instituții cheie în educație, asaltate de disoluție), Biserica (afectată inevitabil în registrul ei uman de secularism și criză vocațională), structurile politice progresiv populiste, deci relativiste, sau declarat progresiste, deci adversare ale vitalului echilibru conservator stricat de ignorarea sau sfidarea fanatică a unui principiu de aur: „Când nu e nevoie de schimbare, când aceasta nu e imperios necesară, este (mai) bine să nu schimbăm.” Restul e utopie…
Ignorându-se că ordinea materială se întemeiază pe ordinea spirituală și că slăbirea ordinii morale atrage inevitabil anarhia de multe feluri, inclusiv coroziva anomie, s-a ajuns în timp la ceea ce C.S. Lewis numea „abolirea omului”.
Numitorul comun al acestei degringolade spirituale și degradări morale societale din (post)modernitate este, cred, ideologizarea, calul troian al ideologiilor primit cu naivitate și entuziasm în viața „omului recent”, a omului fără memorie culturală care își ignoră rădăcinile și se usucă spiritual.
O voi invoca pe Hannah Arendt cu banalizarea răului, probabil, dumneavostră puteți invoca un alt nume, cel puțin unul. Se spune, adeseori, că secolul XXI, așa cum arată acum, e ca o oglindă a secolului XX. Oglindirea răului, ciclicitatea răului? Natura umană „căzută”?
Hannah Arendt, ca și Raymond Aron, Eric Voegelin, Czesław Miłosz, Vladimir Tismăneanu, Thierry Wolton, Bronisław Wildstein, dar și alți mari intelectuali și gânditori anti-totalitari, au înțeles și descifrat memorabil „originile totalitarismului”, ale excesului distructiv comis de posedații ideologic care, pe culmile hybris-ului unde îi conduce utopia ideologică, devin capabili de comiterea răului pur.
Acesta ajunge să fie banalizat prin nenumăratele crime împotriva persoanei umane, care este antonimul individului feroce, al ipochimenului numit „om nou”, produs antropologic moralmente diform al ideologiei de orice tip. Cum s-a observat, ideologia e situată constant la polul opus adevărului, fiind inclusiv o formă gravă de servitute, de înrobire intelectuală, de fanatism politic, de ceartă cu realitatea de sub Cerul pe care ideologii îl detestă constant.
Firește, orice formă de rău perpetuat are ca rădăcină natura umană ontologic căzută, deci vulnerabilă la ispita demonică, inclusiv ideologică. De aceea ieșirea de sub influența malefică a ideologiei poate fi obținută doar prin credința într-o ordine morală stabilă cu sursă transcendentă, o ordine verificată în istorie, în trecutul cu bune și rele, dar cunoscut, nu într-un vag viitor identificat cu raiul pe pământ promis mereu de utopiști. La această esențială ordine se gîndea și Simone Weil: „Ordinea e primul lucru de care avem nevoie.”
Totalitarismele secolului XX care au însângerat și schilodit Europa sunt ilustrarea perfectă a aplicării sociale a ideologiei, a izgonirii lui Dumnezeu din istorie, ceea ce a provocat însăși „teroarea istoriei”.
Bestia bicefală a celor două gigantice totalitarisme care a aruncat în închisori și lagăre de exterminare mult peste o sută de milioane de oameni a fost hrănită cu aceeași demonică și dezumanizantă ideologie, fie că era vorba de nazism, fascism, sau socialism tropăind spre comunism.
Actualele ideologii care gravitează în jurul neomarxismului/ marxismului cultural, de la ecologismul sectar, până la furiosul woke-ism și decerebrate manifestări anticulturale în sine precum „cancel culture”, toate compun „oglindirea” răului despre care vorbeați, rău cu rădăcini care străbat secolul XX și ajung pînă la sfârșitul secolului XVIII. Ghilotinarea spiritului emergent al epocii moderne, cel finalmente favorabil împăcării rațiunii cu credința este, cum spuneam, un trist reper, întrucât deificarea Rațiunii tratate ca solitară nu putea fi suficient salutară. În acest context, ideea de ideologie se consacră pe vremea lui Napoleon, când Antoine Destutt de Tracy îi dedică acesteia cele cinci volume din Eléments d’idéologie.
Ciclicitate răului este asigurată de natura căzută a omului care, vulnerabil spiritual și moral, se lasă sedus și sedat de răul camuflat în otrăvite aparențe ale binelui, de utopii, populisme, radicalisme și autoritarisme care mimează „mai binele”, toate caricaturizând însă reala și necesara ordine (morală), cea echilibrată de discernămînt, cea în care răul e numit rău și binele bine, prima de care avem nevoie pentru a trăi firesc și demn.
Ieșirea din această infernală ciclicitate este posibilă doar personal, prin luarea în serios a marilor lecții ale Istoriei din care merită să învățăm cîte ceva, prin menținerea conversației fertile cu marile spirite ale trecutului, prin păstrarea valorilor morale non-negociabile validate de istoria umanității, a structurilor esențiale ale societății precum familia, școala, Biserica fondate pe ierarhie, respect, autoritate (morală & profesională), fidelitate, disciplină, rigoare. Anularea acestora creează un gol umplut de haos sau un vid axiologic (auto)distructiv.
Ieșirea din cercul infernal al răului se face prin efort propriu, dar nu individualist, ci în comuniune cu ceilalți, față de care avem constant datorii etice și morale. Civilizația Decalogului și cultura Dialogului constituie de mult cadrul uman existențial ideal, invulnerabil la sabotaj ideologic smintitor. Nu întâmplător ideologiile și tiraniile văd în morală, spiritualitate și alteritate adversarii cei mai redutabili.
Astăzi, dincolo de existența unor instituții, a unor construcții sociale care presupun existența Bisericii, pare că s-a generalizat aproape oficial o abordare laică a vieții – lumea arată așa cum arătă, nu se poate face nimic, omul este în centru, nu ne putem baza pe forțe superioare, totul este hazard.
Originea vieții, hazard, de aici hazardul moral, totul e explicabil chimic, biologic. Am găsit răspunsurile ultime, deși nici oamenii de știință nu au găsit răspunsul ultim, teoria totului, cu toate acestea în spațiul public avem un fel de euforie dezlănțuită, dar și o insingurare tot mai accentuată. Lumea a devenit o mare depresie. Ce facem cu noi? Mai are Biserica un rost?
Cred că e o datorie irepresibilă pentru orice om onest și inteligent, aceea de a se întreba pe ce lume trăiește, în ce lume a ajuns să trăiască și ce răspuns are de dat acestei lumi care vine spre el în varii feluri, dar mai ales prin chipurile vulnerabile ale celor cu care se intersectează. Suntem ființe morale, înzestrate cu conștiința morală care face parte din echipamentul nostru ontologic și ar trebui să luăm acest lucru în serios.
Acceptarea hazardului ca răspuns ultim, după emergența în lume a civilizației (iudeo-creștine) fondate pe Revelație, denunță fie o lene a gîndirii, fie o densă poluare ideologică a acesteia, fie o severă pauperitate intelectuală și culturală.
Cosmosul vechilor greci care coincide cu frumusețea și ordinea, Universul ale cărui spații nesfârșite îl îngrozeau pe Pascal, geniul matematic care ne-a lăsat cea mai renumită apologie a creștinismului, Cerul și legea morală interioară care-i umpleau sufletul de admirație lui Kant, Lumea întreagă („lumen” – lumină), lucrurile din ea, toate sunt chipurile create ale rațiunilor divine plasticizate, toate sunt aduse la existență din… nimic (ex nihilo).
Celelalte alternative explicative ale apariției lumii sunt admirabile speculații. Trăim într-o lume luminată de soare exact cât trebuie (cu nicio infinitezimală cifră a gradelor mai puțin sau mai mult) și străbătută de rațiuni care fac posibilă ordinea perfect favorabilă vieții, o ordine macro și micro cosmică în care, datorită celor mai fine echilibre infrastructurale (in)imaginabile triumfă constant viața. Inclusiv după moarte, într-un plan despre care dau mărturie toate religiile și culturile lumii.
Într-o asemenea lume, „cea mai bună dintre cele posibile”, a alege să crezi în hazardul orb care ar putea justifica „paradoxul maimuței savante”, acea ipotetică maimuță care, dacă ar fi lăsată să bată la maşină/ la orice tastatură, ar reuşi în cele din urmă să producă orice text, fie chiar şi operele complete ale lui Shakespeare, o asemenea alegere ridicolă pentru o rațiune luminată și încălzită de credință (care nu e i-rațională, ci supra-rațională), nu onorează pe nimeni.
Într-o societate în care oamenii sunt educați precar, îndemnați mediatic să vorbească stâlcit, să râdă fără motiv, să trăiască strîmb doar pentru a consuma, încurajați cinic să persevereze într-un atroce individualism, reflecția la Sens, la prezența C/celuilalt în viața noastră, la ce este cu noi pe pământ, la ce este cu adevărat important pentru a ne salva din „depresia” care încolțește la un moment dat pe oricine trăiește doar în euforia dezlănțuită despre care vorbiți, pe oricine sfidează ordinea morală, o asemenea binefăcătoare, dar neconsumată reflecție lasă locul însingurării.
Trăim deja în „secolul singurătății”, cum îl numește Noreena Hertz în cartea omonimă dedicată unei pledoarii pentru relațiile interumane.
Pledoaria cea mai înaltă și consistentă pentru relația cu „celălalt” a făcut-o desigur Hristos, mesajul creștin fiind unicul în care mântuirea noastră este radical legată de buna situare lăuntrică în raporturile cu ceilalți, în care celălalt, inclusiv dușmanul, este parte vie și integrantă a mântuirii mele.
Adică a salvării mele din iadul egoismului solipsist în care mă țin strâns captiv prejudecățile, nepăsarea, mândria, lăcomia, trufia, canibalismul sublimat al judecării celorlalți, ignoranța spirituală și ignorarea „paiului din propriul ochi” (cinic maximalism moral față de alții, minimalism moral față de sine).
Capitularea în fața acestui cortegiu de patimi care orbesc ne împiedică să devenim cu adevărat liberi și să ajungem la „celălalt”, să-i ieșim în întâmpinare, să-l întâlnim real și, astfel, să ne mântuim împreună, urmându-L fiecare după putință pe Hristos, Cel mereu contemporan cu noi, Cel ale cărui „cuvinte bune de mâncat” ar trebui să conteze mai mult decât verbiajul insuportabil care ne asaltează nemilos din toate părțile fără să ne transmită nimic.
În acest context este absolut relevant rostul adânc și diacronic al Bisericii. Aceasta este comunitatea vie de credință, speranță și dragoste compusă din toți cei ce-L cred și mărturisesc pe Hristos (nu doar cu buzele, ci și cu faptele), din cei ce speră realist că nu sunt singuri pe Cale, ci împreună cu El, din cei ce iau în serios cuvintele Sale: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.”
Biserica are (și) rațiunea de a ne menține ca „organe” vii și funcționale spiritual ale „trupului” mistic al lui Hristos, conectați la El euharistic și, astfel, în comuniune fertilă moral, agapic și filantropic la nivel social. Beneficiile comunitare ale prezenței Bisericii în spațiul public sunt direct proporționale cu gradul de încreștinare al celor ce o compun, oameni care înțeleg că toate cuvintele lui Hristos trebuie metabolizate într-un mod de a fi, de a trăi, de a acționa în raport cu ceilalți și totdeauna în favoarea lor. Beneficiile prezenței sociale a creștinismului, a mentalității frumos amprentate de el sunt inestimabile, dar pot fi mereu înmulțite, până la sfârșitul timpului.
Firește, în contextul întrebării dvs., rostul Bisericii este și acela de a oferi o busolă morală, de a arăta convingător Nordul moral validat de Hristos, de a ne remonta sufletește și de a ne orienta atenția asupra lucrurilor care contează cu adevărat. Exact acele lucruri a căror pierdere ne conduce azi pe drumul înfundat al deprimării și însingurării.
Credința a devenit un spectacol, suferința a devenit spectacol, iluzoria fericire e spectacol, rațiunea ultimă – fericirea și bunăstarea, războiul, crima, totul e spectacol. O exhibare globală, gălăgioasă, consumatoare, compulsivă, isteroidă. Vă întreb în calitatea dumneavostră de purtător de cuvânt al Patriarhiei, într-o țară ca România în care Biserica este investită cu încredere. Dincolo de decorurile aceastea din mucava, cât spectacol este în spațiul public românesc și ce este dincolo de acesta?
Trăim la nivel aproape global în ceea ce Mario Vargas Llosa numește „civilizaţia spectacolului”, sau Guy Debord „societatea spectacolului”. Lumea omului care se dă caraghios în spectacol.
În esență, cred că e vorba despre consecințele sociale ale proliferării nivelatoare a așa-zisei, „culturi de consum”, ale pierderii prestigiului public al „culturii mari”, ale diminuării masive a publicului capabil să-și mai însușească o „cultură generală” pe fondul căreia „cultura mare” era cândva parțial prizată, influentă, admirată.
Ceea ce inducea societății (europene) în ansamblu un anumit grad de rigoare instituțională („instituții fertile”), de sobrietate dictată de bunul-simț, de ceea ce se numea „rânduială”, de respect față de ierarhia absolut necesară corpului social sănătos.
Superficializarea generalizată de azi se traduce în societatea noastră prin ceea ce observați: exhibare mediatică gălăgioasă a vieții private, chiar intime, obscenitate publică, vulgaritate intens mediatizată, tutuială generalizată, impolitețe, agresivitate, proastă creștere. Ceea ce ne trimite inevitabil la educație, mai precis la deriva ei.
Nefiind contextul potrivit pentru a descrie acum în ce constă deriva, să luăm totuși act că cel puțin o rădăcină a degringoladei sociale românești este înfiptă în batjocorirea actului educațional de către cei înalt responsabili cu grădinărirea sa: fie prin incompetență, fie prin nepăsare, fie prin duplicitate și complicitate ideologică cu cei ce și-au propus întoarcerea sistemului de învățământ cu spatele la o respectabilă și fertilă tradiție europeană hrănită cu valorile intelectuale, morale și religioase care au făcut posibilă o cultură și o civilizație unice din care a încolțit însăși modernitatea.
Avarierea educației atrage degradarea societății, a (vieții) persoanelor care o compun, a celor care ajung să reprezinte instituțiile majore, inclusiv Biserica. Aceasta face și ea parte din societate și ajunge să sufere în registrul ei uman efectele erodării spirituale provocate de spiritul veacului, în fața căruia mai mulți sau mai puțini dintre slujitorii ei dezarmați vocațional nu știu să se apere și cad. Zgomotos și nu chiar la datorie.
O educație precară sau orientată progresiv & progresist spre pseudo-valori numite azi generic și înșelător „europene” (unele defavorabile familiei fondate pe căsătoria firească dintre un bărbat și o femeie, deci valorilor maternității și paternității; altele defavorabile ordinii morale personale și publice care menține un popor în istorie; altele defavorabile școlii fondate pe studiu, rigoare și disciplină formatoare intelectual și moral), o asemenea punere în criză a educației prin sabotarea ideologică a sensului ei, acela de a forma și ghida ascendent personalitatea unui copil sau tânăr în direcția favorabilă cunoașterii atât „celor văzute”, cât și „nevăzute”, a lumii fizice și metafizice, are urmări nefaste pe care le resimțim și le mărturisim deja când bombănim pe marginea unor lucruri aparent nesemnificative care ne deranjează personal, dar care în realitate anunță o dezintegrare socială.
Antidotul nu este „educația” sexuală ideologizată, ci chiar Educația, prioritatea majoră a oricărui stat responsabil de prezentul și viitorul unui popor, educația în spiritul valorilor certe, validate de experiența umanității, nu în litera unor legi care ignoră sau contrazic realitatea imediată și vorbesc printre rânduri despre un viitor utopic, eventual transumanist.
Dincolo de spectacolul obscen din „cabaretul neantului” la care ne invită toate ideologiile, dincolo de decorurile de mucava ideologică care maschează realitatea, se întinde lumea cenușie a omului de rând, a omului majoritar care se confruntă cu toate neajunsurile unei societăți expuse urmărilor nefaste ale ignoranței, nesimțirii, lipsei de scrupule morale, politicianismului, populismului, cinismului și tupeului ajunse la putere, dar incapabile să amelioreze vreodată simțitor gradul de funcționalitate al instituțiilor publice vitale pentru cetățenii unei țări cum este România.
În acest context, Biserica reprezintă și oferă un cadru stabil, aproape familial, al manifesării credinței, al exersării speranței întremătoare în ajutorul lui Dumnezeu și al Sfinților, al culegerii roadelor milei și dragostei manifeste prin gesturi poate mici, dar importante pentru oamenii sărmani a căror voce sau strigăt nu le mai aude decât Dumnezeu. Ceea ce este, desigur, esențial și are benefice efecte comunitare.
Abrupt, despre chestiunea avortului. Ați avut o poziție publică în legătură cu chestiunea avortului în care vă refereați la „demersul activist ideologic al unor ONG-uri care pretind finanțarea de către stat a avortului la cerere în orice condiții, sfidându-se astfel constitutiva neutralitate a statului față de deciziile individuale de tip moral, precum și libertatea de conștiință și principiile de natură etică și religioasă.”
Chestiunea avortului are o istorie nefericită în spațiul românesc, amintim decretul criminal al lui Ceaușescu care a făcut peste 10.000 de victime până în 1989, iar la nivel internațional, avortul a fost și este o chestiune extrem de sensibilă care împarte lumea în două tabere, extrem de virulente una împotriva alteia. Cum tranșăm chestiunea avortului? Libertatea de alegere/propriul corp versus dreptul persoanei la viață în condițiile în care dreptul la viață al copilului nenăscut este și nu este unamim acceptat/considerat/legiferat? Cine are dreptate?
Viața are totdeauna prioritate, nu doar pe șosele. Dreptatea nu poate fi decât de partea ei. Așa cum am mai avut ocazia să spun, Biserica nu militează irațional și nerealist pentru interzicerea totalitară (de tip ceaușist) a avortului, așa cum o fac în direcție opusă susținătorii necondiționați ai acestuia, imuni la argumente și întunecați de ură, ci recomandă(!) stăruitor, în cel mai adecvat mod la realitatea omenească și la Revelația dumnezeiască, încurajarea aducerii pe lume a ființei umane, a persoanei care se zămislește într-o altă persoană, oferind ulterior sprijin prin instituțiile sale filantropice viitoarei mame, aflate potențial într-o situație fragilă și dificilă.
A manifesta reverență față de orice formă de viață, a încuraja aducerea la viață și nu (prunc)uciderea, ține de esența moralei religioase cu rădăcini cerești, dar și de cea a bioeticii seculare oneste.
Argumentul pro-choice legat de libertatea de a dispune conform propriei voințe de propriul trup (valid până la un punct și doar în registre care nu-l afectează pe un altul) se lovește dureros de realitatea că în acel trup crește un alt trup, perfect distinct, al unei alte persoane, asupra vieții căreia nimeni altcineva nu are dreptul moral să decidă, doar pentru că aceasta nu se poate apăra singură.
Firește că discuția comportă ramificări raționale în zona excepțiilor dramatice pe care Biserica însăși le recunoaște și le acceptă (preeminența vieții mamei, de exemplu), dar problema în sine rămâne aceea a distincției limpezi, operate cu claritate, onestitate și responsabilitate, între încurajarea militantă a suprimării vieții unei persoane, fie și „in nuce”, și încurajarea respectării primului drept al ființei umane: dreptul de a te naște.
Biserica nu susține așadar interzicerea etatist dictatorială a avortului, care rămâne o opțiune inevitabil tragică pentru mamă, ci doar încurajează firesc respectarea acestui drept fundamental care alimentează mergerea omenirii mai departe: dreptul la viață al persoanei concepute. Biserica nu poate fi niciodată anti-natalistă, ci doar pro-viață, ea nu poate împărtăși ideea absurdă a „neajunsului de a te fi născut”, ci doar sprijini libertatea de a opta moral și de a alege responsabil asumarea urmărilor unui act care angajează nu doar trupurile, cum pare, ci și sufletele.
Biserica nu comite intruziuni în intimitatea adâncă a vieții strict personale. Ea are însă datoria de a promova responsabilitatea morală, respectarea vieții, a dreptului fundamental de a trăi, precum și „cultura vieții”, având simultan și datoria de a denunța monstruoasa „cultură a morții” care promovează sofistic avortul ca pe ceva subînțeles firesc și dezirabil. Ceea ce acesta nu este pentru că naturaliter nu poate fi.
Bineînțeles că această mărturie favorabilă vieții și venirii pe lume a unei persoane deja concepute va conta cu adevărat abia atunci când cei confruntați cu această gravă problemă vor putea înțelege că fetusul este o ființă umană dotată cu identitate și demnitate și că, deși nevăzut, chipul său amintește de porunca dumnezeiască „Să nu ucizi!”. Pe Decalog, printre altele, nu pe malformant activism ideologic și invitare amorală la crimă s-a clădit civilizația euro-atlantică însăși.
E onest să ne amintim și că toți cei care ne-am născut și perorăm azi despre avort fie pro-choice, fie pro-life, am fost cândva, fără excepție, în stare embrionară. Era oare mai bine pentru noi, pentru părinții noștri sau pentru cei în a căror viață contăm să nu ne fi născut?
Așa cum observă distinsa gânditoare Chantal Delsol în cartea „Sfârșitul creștinătății”, Biserica nu uneltește, cum își imaginează unii, o revoluție care să instaureze morala cu forța, orice act autentic & valid moral fiind exclusiv unul care se înfiripă și crește doar în starea de libertate, în urma unei alegeri libere făcute în cunoștință de cauză. Firește, nu ne putem imagina că abolirea conștientă și liberă a avortului ar fi posibilă în absența convingerii sincere că fiecare embrion uman are o intrinsecă demnitate, convingere legată, desigur, de o reală credință religioasă care, paradoxal, ne face cu adevărat raționali. Unii oameni nu vor putea fi niciodată convinși să renunțe la avort decât dacă vor fi capabili să înțeleagă singuri sacralitatea pruncului din pântecele mamei.
Avortul, indiferent de ceea ce credem, rămâne o crimă în ordinea morală (ne)asumată în fața lui Dumnezeu, așa cum interzicerea totalitară a avortului rămâne o „crimă” în ordinea civilă și politică, inadmisibilă la rândul ei.
Miza uriașă rămâne folosirea libertății cu sens, adică orientată spre Viață, nu spre opusul ei, nu împotriva noastră.
O societate în care mentalitatea dominantă ajunge să presupună, total greșit, că trebuie să avem doar un maximum de drepturi și nicio responsabilitate este opusul jalnic al societății democratice ideale în care ar trebui să avem un maximum de libertăți și de responsabilități.
Biserica are, așadar, nu dreptul de a interzice ceva, ci doar pe acela de a converti atenția și voința oamenilor spre Viață și valorile inestimabile ale acesteia. Mai are, de asemenea, datoria de a mărturisi și arăta în mod credibil și convingăror că marea taină a existenței răului poate fi deslușită și măcar parțial înțeleasă doar din perspectiva existenței libertății.
Sunt câteva teme despre care ați vorbit, ca purtător de cuvânt al BOR, care au intrat în totală opoziție cu nucleul dur al Bisercii, cel anti-occindental. Nu e un secret că inclusiv prelați din cadrul BOR și-au exprimat public afinitățile pro-ruse, dacă ne referim doar la războiul din Ucraina. Dar au fost și alte teme, precum pandemia, unde corul „anti” din BOR cânta altceva față de mesajele transmise de dumneavostră în numele Bisercii. Care este raportul de forțe din interiorul BOR, din acest punct de vedere, pro-european și pro-răsăritean?
Îmi este imposobil să ofer un răspuns mulțumitor de exact la această întrebare. Cred că oricui, de altfel. Ceea ce am perceput însă ca pe o neagră revelație în perioada pandemiei, apoi după începutul războiului din Ucraina, a fost să văd că există și se zvârcolește, mai ales în bolgiile pestilențiale ale spațiului online, o pletoră de așa-ziși creștini care, fără nicio tresărire, cu voluptate și furie, au fost capabili să ucidă în efigie oameni pe care nu-i cunoșteau personal, despre care nu știau nimic altceva decât că aceștia, împinși de responsabilitatea publică, încearcă să se adecveze la o realitate nu chiar greu de descifrat în momentele ei de criză: medici, intelectuali (creștini) publici consacrați profesional ca vîrfuri în domeniile lor, oameni echilibrați de bun-simț, vertebrați de educație, orientați pe cât posibil de informație, care gândesc și muncesc simultan, care mai ales gândesc înainte de a scrie sau vorbi.
Această pletoră colcăitoare pe diverse site-uri, contestatară a realității pe care o sacrifică oricând, are desigur în rândurile ei voci stridente, ca orice minoritate care nu se poate resemna cu marginalitatea sa structurală. Ea va fi mereu bântuită de reverii conspiraționiste, autarhice, filetiste, sau, de ce nu, de interese ascunse, manipulatoare.
Am observat că cei mai mulți dintre acești oameni certați la cuțite cu realitatea în vremea pandemiei, pe care o contestau luând grav în deșert numele Domnului, invocând în mod aberant argumente „patristice”, viziuni apocaliptice și rațiuni „duhovnicești” pentru refuzarea unor reguli elementare de protecție (masca acoperea, în viziunea unora, „chipul lui Dumnezeu” din om; vaccinul – eficace sau nu – declanșa creșterea unor solzi pe piele sau funcționarea unor cip-uri implantate subtil prin chiar actul de vaccinare – efecte secundare nedemonstrate pe lângă altele, reale; îndemnul la discernământ, informare ramificată sau la sfătuirea, în probleme strict medicale, cu medicii, nu cu clericii, echivala în ochii acestor super-credincioși manipulați cinic de bigoți fanatici și mercenari mediatici cu trădarea Ortodoxiei și sabotarea Bisericii infiltrate la vârf cu globaliști și oameni ai obscurului Sistem, între care beneficiez eu însumi de un loc de frunte), am observat, așadar, că acești oameni intratabili au, în contextul agresiunii clarisime a Rusiei asupra unui stat și popor suverane, hiperdezvoltate, apriorice preferințe favorabile total agresorului, identificat delirant cu apărătorul Ortodoxiei și al valorilor creștine, și deloc victimelor.
Într-un asemenea context, te întrebi, desigur, ce fel de creștinism practică asemenea credincioși de care s-ar putea teme Dumnezeu Însuși, ce fel de creștini sunt cei care, dacă ar putea, L-ar învăța chiar ei pe Dumnezeu cum să-și facă treaba cu adevărat.
Nu pot ști cât de numeroși sunt acești oameni eșuați într-o zonă a credinței epidermice de tip magic, o credință ritualistă, formalistă, străină de spiritul pur al cuvintelor lui Hristos și al Evangheliei pe care nu au citit-o, pe care poate o ascultă duminica în biserică, dar pe care nu o înțeleg. Dacă ar înțelege-o ar ști că adevăratul Dumnezeu este Cel al păcii, nu al războiului, al iubirii, nu al urii, al compasiunii invariabile cu victimele, nu cu agresorii, al cunoașterii (inclusiv științifice), nu al ignoranței, al credinței vii a lui Avraam, Isaac și Iacov, a Apostolilor, nu al superstiției sau al idolatriei de toate felurile.
Cert este că BOR a avut și are o voce publică, oficială, care a îndemnat constant în această grea perioadă la discernământ, la solidarizare și adecvare la realitate. Adecvarea, neînsemnând vreo capitulare dogmatică, ci realism creștin. Faptul că această voce socială există este mai important decât acela al contestării ei fățișe de către o minoritate căreia nu-i poate aparține în niciun caz viitorul. Creștinismul autentic este profund realist, nu gnostic sau maniheist. El îți deschide larg ochii spre lume (ca cei ai sfinților din icoane), spre aproapele aflat ca și tine adesea în suferință, dar ți-i îndreaptă și spre Cer, spre Cel care ne așteaptă pe toți, răbdător, trădat, abandonat, să ne întoarcem ca fiul risipitor care și-a revenit totuși în sine.
Cei care își croiesc un creștinism după propriul lor chip și după cel al intereselor personale impure, se afundă într-o distopie religioasă și într-o butaforie a credinței care subminează creștinismul însuși din interior. Ei nu vor putea reprezenta niciodată Biserica lui Hristos din care alunecă fără să-și dea seama, sau fără să le pese de asta, orbiți de convingerea că adevărul și dreptatea îi privilegiază în modul cel mai misterios cu putință.
Vă întreb acest lucru pentru că au existat, în spațiul public, voci care au cerut demiterea dvs., având în vedere declarațiile dvs. publice în care ați condamnat ferm agresiunea criminală a Rusiei în Ucraina, războiul. Există presiuni din tabară dinspre Răsărit pentru a schimba direcția de comunicare publică a BOR? Dacă da, în ce constau aceste presiuni?
Aceste câteva voci există și am ajuns să cred că ele, într-adevăr, nu se reprezintă doar pe sine. Personal, păstrându-mi luciditatea, nu-mi dau desigur nicio importanță, ci doar mă străduiesc, independent de pasagera mea funcție oficială, să-mi împlinesc datoria esențială de creștin, aceea de a mărturisi inclusiv public adevărul. Chiar când acesta e defavorabil unor oameni care reprezintă Biserica, mai precis când încetează să o mai reprezinte prin căderile lor.
Dacă există presiuni exercitate de anumite persoane sau facțiuni rudimentare intelectual și decuplate de complexitatea realității, acestea reprezintă un curent ideologizant al credinței și se situează, ca orice manifestare ideologică, utopic față de realitatea care nu poate fi decât temporar trucată.
Aceste presiuni se exprimă prin denigrări și atacuri la persoană, acte rudimentare și resentimentare ce forfotesc în zone insalubre ale internetului, pe site-uri așa-zis ortodoxiste sau în fițuici online unde se prestează încă gestica vulgară a unui irespirabil „jurnalim” practicat cândva în reviste ca „România Mare”, pseudo-jurnalism care pozează ca o bătrână cocotă securist-naționalistă în apărător al Bisericii sabotate mereu de fioroși globaliști, de perfizi ecumeniști trădători de neam și țară.
Este foarte posibil, desigur, ca aceste nefrecventabile surse media să fie frecventate de unii clerici, chiar încurajate substanțial de persoane care au ieșit strident în evidență ca ridicoli eroi de mucava ai „credinței pravoslavnice” filetiste, figuri grotești prăvălite în tranșeele „plandemiei”, dar acest lucru nu schimbă cu nimic orientarea firesc pro-europeană, nu pro-asiatică a BOR. România este parte a Europei care, prin cultura și civilizația sa, asaltate azi de o ideologie cristofobă, va rămâne în istorie ca „Europa christiana”. Un continent creștin.
În ciuda derapajelor ideologice reale inițiate uneori la nivelul centrului politic al UE, derapaje care se vor lovi mereu de rezistența naturii umane și a reflexelor ei morale. Ortodoxia (românească) nu se restrânge la câteva locuri, vetre sau mitre mustind încă de filetism, ci se răsfrânge european prin operele sale filocalice, imnografice, liturgice, cultural-teologice, ce trebuie revizitate și actualizate în înțelesul lor durabil, universalist, asupra unei mentalități fondate pe Evanghelie și hrănite de roadele asimilării ei.
Tot în acest context, într-un interviu acordat pentru SunMedia, profesorul Paul Dragoș Aligică, referitor la recentele tensiuni publice care v-au avut pe ambii în plan central, declara că „m-am trezit însă etichetat în scris, la pachet, negru pe alb și în mod public, drept „mânuitor de sofisme”, mi-a fost chestionată „onorabilitatea”, „onestitatea” și „moralitatea”. Și nu de oricine. (…) Venea de la cineva de la care nu mă așteptam în niciun fel și față de care conduita mea publică și privată fuseseră impecabile”. Care era relația dvs. cu dl Aligică până la acest episod și cum a apărut această „fisură” care a răzbătut până în spațiul public? Vă reproșați ceva în relația cu dl. Aligică, pe acest subiect?
Episodul e unul trist, deci regretabil. Din politețe, am scris despre el doar printre rânduri. Nu voi insista asupra lui, dar nu voi ezita niciodată să iau apărarea dreptății celor pe care unii aleg sfidător să nu-i pomenească nici la vii, nici la morți.
Nu voi evita să fac precizări limpezi, în calitate de creștin treaz și realist, în cadrul limitelor mele, pe marginea unor lucruri grave din societatea în care trăiesc, cu privire la atitudinea creștină față de adevărul asupra căruia nu se poate tăcea decât complice, sau referitoare la valorile creștine în sine și abuzarea lor, la ideologizarea și instrumentalizarea politică a Bisericii (oricare ar fi ea) și a credinței.
Când e vorba de o monstruoasă nedreptate precum războiul de agresiune care provoacă crime în masă, hecatombe de victime inocente și urmări continentale nefaste care-ți clatină propia lume, prima datorie a oricui cred că este aceea de a nu întoarce spatele realității, ci, în măsura posibilităților, de a se implica solidar în micșorarea oricât de mică a răului, măcar prin apărarea adevărului identificabil cu bunul-simț.
Ține de firesc ca o persoană publică să nu aleagă tăcerea asurzitoare pe o temă asupra căreia te îndeamnă să te apleci conștiința și datoria morală. Încercând să înțelegi responsabil rațiunile situației în care te-ai trezit împreună cu ceilalți, cauzele ce au provocat-o și o întrețin, mobilizându-ți rezervele de onestitate cu un singur scop: situarea clară, nu obscură, de partea dreptății și adevărului în spatele cărora există oameni în carne și oase care mor sau suferă cumplit.
Revenind la subiectul întrebării, răspunsul meu nu poate porni decât de la afirmarea răspicată a unei evidențe ignorate deliberat, dar oricând verificabile în contextul despre care vorbim: nicăieri, niciodată, eu nu am menționat critic în spațiul public numele vreunei persoane, deci nici pe cel al domnului A.
Niciun text sau comentariu al meu referitor la problematica descrisă succint mai sus nu conține numele cuiva, deci nici al domniei sale. Hipersensibilitatea unei persoane care s-ar putea simți vizată sau chiar situată în centrul atenției celor ce scriu liber despre un subiect nu poate fi chiar o problemă care să ne privească urgent și frontal pe toți. Asemănarea cu realitatea nu ar trebui oricând luată prea personal sau subînțeleasă.
Atâta timp cât nu criticăm direct sau nominal pe cineva, ne putem simți surprinși când constatăm că am devenit brusc subiectul evident al unui atac furibund la persoană.
Este ceea ce am simțit, ceea ce s-a întâmplat în acest caz, ceea ce a compus ulterior scurta polemică (constant indirectă, în ce mă privește) la care faceți referire. Atacul dezlănțuit asupra mea i-a stupefiat pe mulți, inclusiv prieteni comuni din zona simțirii conservatoare în care știam că se situează și „prietenul” comun transformat abrupt în altcineva. În cineva de nerecunoscut.
Ce înseamnă simțire conservatoare? Atașamentul intelectual și fidelitatea existențială față de principiile morale, etice, religioase și culturale ale conservatorismului înalt de expresie modernă anglo-americană care se revendică de la mari spirite ale trecutului din zona filosofiei, literaturii, politicii și teologiei (Platon, Cicero, Marcus Aurelius, Richard Hooker, Samuel Johnson, Walter Scott, John Randolph, Theodore Roosevelt, Freya Stark) mai recent de la gânditori moderni ca Edmund Burke, T.S. Eliot, Russel Kirk, William Buckley sau Roger Scruton, principii clare și ferme care articulează o viziune socială asupra persoanei, a comunității, a patrimoniului spiritual al umanității, a vieții înseși.
O viziune în primul rând existențială care se situează la polul opus oricărei ideologii, oricărei forme de înregimentare în alaiul ridicol al progresismului utopic, pledând pentru valorizarea echilibrată a experienței umane validate de timp și pentru prudență în fața experimentelor sociale propuse de ideologiile politice & culturale care au consolidat deja tradiția macabră și sângeroasă a utopiilor puse în aplicare (Rusia gulagului, a socialismului totalitar paranoic imperialist care îl evocă cu adorație pe Stalin până în ziua de azi, inclusiv în Biserică, este exemplul prin excelență).
Aceste principii ale conservatorismului integrează, desigur, viziunea antropologică iudeo-creștină care gravitează în jurul demnității persoanei umane și a virtuților care fac din om o ființă morală implicată concret, activ (nu activist, cum s-a insinuat!) în slujirea Binelui și Adevărului, în apărarea dreptății și a intereselor superioare ale aproapelui nostru, oricine ar fi el, inclusiv cineva care ne displace.
În acest context cultural, etic și moral se situează unii intelectuali publici români care s-au pronunțat în mod limpede și reflex asupra nedreptății strigătoare la cer a declanșării războiului de agresiune asupra Ucrainei și care s-au întrebat, la un moment dat, dacă tăcerea cuiva care părea să le fie afin principial nu devine totuși una asurzitoare.
Cum să taci, în plină democrație, ca persoană publică de la care mulți așteaptă o firească reacție în momente de imensă tensiune și solidaritate pan-europeană în fața agresiunii criminale a unui stat totalitar asupra unui popor suveran în anul 2022 ? Cât rău, cât bine conține această tăcere, această abdicare de la statutul de intelectual public cu pretenția de emițător al unor judecăți de valoare, sau măcar de „spectator angajat” ? Angajat, nu neutru, pentru că neutralitatea în fața Răului, dacă nu e un sofism, e cel puțin un paralogism.
Unii dintre cei vizați direct sau indirect de această firească întrebare venită total onest din partea unor oameni ce nu pot fi bănuiți de vreun interes ascuns, formulată exclusiv din irepresibile, igienice rațiuni etice, au ales să se declare însă vânați, tracasați, vexați, traumatizați și, pur și simplu excedați, au ales ca soluție atacul la persoană. Lepădându-se de toți și de de toate.
Invocând, în plin război care amenință și clatină Europa, dreptul lor de a fi lăsați în pace. Făcând superior și ridicol tabula rasa cu tot spectrul intelectualilor conservatori din România. Pentru că România nu putea să-i mai încapă.
Este BOR suficient de transparentă cu presa? Au existat situații în care Biserica a fost acuzată de lipsă de transparență în a oferi informații publice.
Dacă vă referiți la Patriarhia Română, al cărui purtător de cuvânt sunt de 7 ani, transparența în relația cu presa a fost și este una pe care mi-am asumat-o total în această oficială calitate. Trăim în epoca transparenței și comunicării prin excelență, o epocă în care cea mai perdantă poziționare posibilă este cea a „cetății asediate” și complexate. Biserica nu are de ce să se poziționeze astfel.
Dacă vă referiți la BOR ca totalitate a eparhiilor care o compun până la granițele sale (eparhii care au purtătorii lor de cuvânt), sper intens ca un răspuns afirmativ să aibă corespondent în realitatea locală, fără ca eu să mă pot pronunța de la distanță.
În legătură cu situații pe care le cunosc din propria experiență și care ar putea fi (au și fost) catalogate ca „lipsă de transparență”, acestea au fost integral legate de câteva solicitări ale unor informații de uz strict intern venite din partea unor grupuscule jurnalistice consacrate ca programatic denigratoare prin generalizare ale Bisericii. În asemenea situații, în care respectul reciproc nu are substanță și dialogul nicio rezonanță, acolo unde denigrarea apriorică e înțeleasă ca strategie și deontologie, apare desigur un blocaj de comunicare.
Conform unui sondaj CURS din aprilie 2022, 67% dintre români au multă și foarte multă încredere în Biserică, pe locul doi fiind Armata, cu 64% cotă de încredere. La începutul anilor ’90, conform mass-media, încrederea românilor în Biserică depășea 90%. De ce credeți că s-a diluat această încredere?
Încrederea în Biserica lui Hristos (comunitatea de credință, speranță și dragoste), în Sfintele ei Taine care ne marchează luminos viața creștină, în Sfinții ei grabnic ajutători, nu coincide desigur cu încrederea pe care ți-o inspiră variabil reprezentanții ei văzuți, văzuți uneori și în situații stingheritoare sau în pline căderi smintitoare.
Dincolo de această necesară discernere a planurilor în care se captează răspunsul la întrebarea referitoare la încrederea în Biserică (aceasta având mai multe registre și nefiind chiar comparabilă în sine, în misiunea sa și în funcțiile sale publice cu alte instituții), trebuie luat în considerare ca realitate evidentă fenomenul de secularizare manifestat printr-un reflux al atenției și preocupărilor pentru „cele nevăzute” în epoca saturației și idolatrizării imaginii, precum și spiritul veacului, care astăzi e unul îmbibat de relativism moral & axiologic, divertisment, hedonism, individualism și consumerism, toate sabotând atenția și vigoarea pe care le-am putea investi în registrul spiritual al vieții.
Bineînțeles că toate experiențele negative pe care le avem în întâlnirile personale cu clericii fără vocație, precum și discreditarea programatică prin acte nedrepte de generalizare în zone ale presei afectate de ideologie anticreștină și anticlericală, nu constituie o sursă de sporire a încrederii în instituția administrativă a Bisericii.
Acum ceva timp, într-o discuție legată de volumul „Anestezia. Un singur poem”, publicată de editura Casa de pariuri literare, pe care am scris-o pornind de la dosare CNSAS, un demers scriitoricesc care a pornit de la documentarea atrocităților din fostul regim comunist de dinainte de 1989, am fost preocupată să înțeleg cum e omul capabil de cele mai mari atrocități față de semeni, cum se trece această limită, e frica, e „lipsa de Dumnezeu”, îmi spuneați că bunicul dumnevoastră a fost deținut politic și că a făcut ani de pușcărie la Pitești. Ce vă povestea bunicul, cu care ați avut, spuneați, o relație apropiată și care v-a marcat?
Bunicul meu pe linie maternă a fost unul dintre cei aproape 3.000 de clerici (nu toți ortodocși) din România care au ajuns în închisorile comuniste din siniștrii ani 50 ai secolului trecut. A fost ridicat din mijlocul familiei sale numeroase, după ce mai mulți ofițeri civili de la Securitate, descinzând perfid ca simpli musafiri și vizitatori ai bisericii din sat, au fost ospătați în casa parohială unde părintele Gheorghe Marinescu locuia împreună cu soția și cei 7 copii.
A fost arestat pentru că, dincolo de fireștile vederi anticomuniste (nu legionare), își împlinise misiunea pastorală și duhovnicească de a spovedi și împărtăși partizani care trăiau în acei ani prin pădurile din apropierea satului Cărpeniș, din comuna Cepari, Argeș. O făcuse, desigur, fără să-i denunțe.
Absolut suficient pentru a fi dus captiv la închisoarea de terifiantă amintire din Pitești. Una de exterminare. Una în care, în așteptarea procesului, nu și a bătăilor zilnice crunte, a stat într-o celulă neîncălzită, cu permanentă apă pe jos și cu sentimentul că va putrezi acolo de viu.
Din fericire pentru el, nefiind legionar și într-un context pe care nu-l cunosc, a fost transferat după câteva luni la penitenciarul din Craiova, de unde a revenit acasă după aproape 3 ani. Când a ajuns la poartă, zdrențuit, prematur îmbătrânit (albise complet la 30 de ani) și mai slab cu câteva zeci de kilograme, familia nu l-a recunoscut, crezându-l un cerșetor. Este tot ceea ce știu, întrucât detalii despre ororile îndurate nu mi-a relatat niciodată.
Pentru că vorbim despre închisoarea comunistă de la Pitești, în 2019, după cum probabil bine știți, a fost un scandal public în legătură cu ceea ce este cunoscut drept „Experimentul Pitești”. Mai precis, istoricul Mihai Demetriade declara că „Explicaţia pedagogică este asta: că a existat un actor represiv, şi anume Securitatea, care a pus în scenă experimentul ăsta pedagogic, care a avut nişte victime.
Asta este o lectură foarte comodă simbolic, pentru că avem identificaţi represorii, avem identificată metoda şi avem identificate victimile. Iar cercetarea de arhivă dovedeşte că nu e foarte sigur că, de pildă, victimele au fost victime până la capăt. Deci complicitatea lor cu experimentul e cu mult mai subtilă şi mai adâncă”.
În contextul discuției noastre despre regimul comunist, dosare CNSAS pe care le-am documentat, deși nu mă pot erija în postura unui istoric, însă nevoia de a scrie Anestezia a venit tocmai din această conștientizare a ceea ce ți se relevă în dosare. Limita. Frica. Căderea. Atrocele. Fărăma de umanitate. De o parte și de alta. Dacă parcurgi sute de documente este imposibil să nu înțelegi asta. Și atunci de unde aceast război?
Esențialul de sorginte demonică a ceea ce s-a consumat în închisoarea de la Pitești în perioada lui Alexandru Nicolschi și Eugen Țurcanu (1949-1952) este relatat concentrat în emblematicul volum „Fenomenul Pitești” al lui Virgil Ierunca, sau în volumul „Patimile după Pitești” al lui Paul Goma, două dintre vocile conștiinței românești din exil.
A pune la îndoială sau a relativiza oroarea pură, nedigerabilă pentru spiritul omenesc, comisă de posedații ideologic responsabili de uciderea prin torturi inimaginabile a deținuților de la Pitești (legionari și nelegionari) echivalează cu o blasfemie mai mare ca însăși oroarea.
Experimentul demonic desfășurat la Pitești presupunea „reeducarea”, adică deconstruirea omului prin bătaie, tortură psihică și fizică infernale (destrămarea minții prin frică, împingere brutală în abisul sacrilegiului și al blasfemiei – proferarea celor mai abjecte injurii la adresa lui Hristos, a Sfintei Fecioare, a propriei mame, „împărtășirea” cu urină și fecale etc – ruperea cărnii prin bătaie cu bâta, scoaterea unghiilor, a ochilor, a dinților) și reconstruirea lui ca „om nou” fără memorie, fără sentimente, fără discernământ, fără milă, devotat exclusiv Partidului: bestia umană fără niciun dumnezeu, fără mamă, fără tată, fără strămoși, mancurtul absolut, „produsul” finit al închisorii de la Pitești.
El apărea dintre cei ce erau obligați prin bătaie cruntă să-și bată proprii colegi de celulă până când ceda psihic și înceta să mai fie el. Nu toți au cedat, nu toți au murit. Cei ce au apucat să supraviețuiască parțial întregi, au reușit să povestescă ce au văzut în iadul creat temporar de „posedații” socialismului utopic, multilateral dezvoltat ca un imens rânjet negru.
Există această expresie „vina originară”, însă în această învrăjbire în legătură cu istoria noastră de dinainte de 1989, care este „vina originară”?
„Vina originară” coincide cu ceea ce istoria Revelației iudeo-creștine numește „păcatul originar”. El nu aparține unei etnii, unui popor, ci primilor oameni a căror natură umană căzută ontologic prin alegere liberă din relația firească de „ascultare” cu sens față de Creator, a fost transmisă prin istorie tuturor oamenilor până la noi.
O moștenim cu toții și se manifestă prin înclinația periculoasă spre rău, acel rău pe care nu am vrea să-l facem, dar îl comitem cel mai adesea în locul binelui care, deși voit structural, deși indicat de conștiință, e ocultat, evitat, subestimat, trădat. Asta nu înseamnă că suntem „condamnați” la comiterea răului, ci doar în situația adesea complicată de a lupta cu el. Binele e mai consistent decât răul și mult mai interesant, chiar dacă răul e mai ușor de făptuit și povestit.
Ne salvăm din rău și consecințele lui prin alegeri libere, nu politice, desigur, ci personale, morale, etice. Alegând să-L urmăm pe Hristos în ceea ce a spus, făcut sau ar face și azi în fața dreptății și nedreptății, a suferinței și morții nevinovaților, în fața alegerii dintre Bine și Rău, moarte și viață.
În acest context, numele lui Mircea Vulcănescu a fost des invocat în ultimul timp. Care este adevărul despre Mircea Vulcănescu?
Mircea Vulcănescu este o uriașă personalitate a culturii române și va rămâne astfel pentru totdeauna în istoria acesteia. El nu poate fi scos din istoria culturală și a rezistenței martirice anticomuniste a României, indiferent de contextul mai mult sau mai puțin ideologizat în care este plasată azi discuția despre personalitatea sa.
Pentru cei mai străluciți reprezentanți ai intelectualității românești interbelice, dar și postbelice, pentru cei ce i-au citit cu pasiune opera, Mircea Vulcănescu reprezintă un reper cultural și moral major care nu poate fi ignorat, cu atât mai puțin negat.
Este suficient să citim mărturiile autentice despre el lăsate de cei ce l-au cunoscut personal, adversari sau prieteni, oameni cărora cultura română le datorează nesfârșit de mult, ca să înțelegem că, fără să idealizăm pe nimeni, avem datoria morală să-i recunoaștem valoarea oricui o merită pe deplin.
Criminalii de război
– nu sunt creștini mărturisitori
– nu mor dându-și viața în mod martiric pentru alții
– nu sunt cei mai străluciți cultural oameni din generațiile lor
– nu au o viață morală impecabilă care se impletește strâns cu o operă care face parte din patrimoniul cultural al țării lor
– nu excelează simultan în varii domenii ale culturii înalte
– nu sunt preocupați de elaborarea unui model ontologic al omului
– nu scriu lucrări cu titluri ca „Omul românesc”, „Existența concretă în metafizica românească”sau „Dimensiunea românească a existenței”
– nu sunt păstrați în memoria colectivă a poporului lor ca repere morale și culturale indiscutabile
– nu devin obsesia maladivă a unor vânători ideologici doar pentru că au fost declarați astfel de tribunalul unui regim politic sinistru și antihristic care a mutilat România și o parte din Europa.
Adevărații criminali de război sunt inși care detestă visceral credința și cultura, cuvinte la auzul cărora simt nevoia să pună mâna pe pistol.
Exact opusul unor oameni ca Mircea Vulcănescu.
