Cehov: despre dragoste

Dragostea din prozele lui Cehov nu are nimic stihial, mesianic sau pedagogic. Ea se sustrage, prin ambigua ei energie, oricărei lecturi moralizatoare. Niciodată pe deplin împlinită, mereu în vecinătatea ratării, singurătăţii şi a morţii, dragostea îşi precizează conturul ei melancolic pe acest fundal ce cuprinde nuanţele infinitezimale ale mişcării sufleteşti.

Selecţia de la „Humanitas”, în traducerea şi îngrijirea Adrianei Liciu, este o fotografie din acest album cehovian: imaginile de aici sunt parte din ansamblul unui text ce refuză emfaza şi tezismul, alegând privirea ce pătrunde în intimitatea existenţei.

Dragostea cehoviană este un amestec, unic, de ezitare, visare şi eşec. Şi pe măsură ce tânărul Cehonte devine, prin trudă şi educaţie, Anton Pavlovici Cehov, această forţă a iubirii pătrunde mai adânc în literatura sa, sub semnul ambiguităţii polifonice ce defineşte umanitatea însăşi.

Dragostea tulbură, dezorganizează, răneşte, luminează, îndrumă şi rătăceşte. Cărările pe care ea le trasează nu au nimic din limpezimea desenelor raţiunii.

Iar dragostea pe care o încearcă bătrânul profesor din „O poveste plictisitoare” este chiar această dragoste ce nu se poate împlini. Iubirea se înfăţişează, dar ea nu poate fi atinsă.

Mediocritatea se ridică, în acest destin evocat cu subtilitate tragică, ca un zid care nu poate fi trecut, un zid pe care nici măcar iubirea nu îl mai poate străpunge. În cele din urmă, moartea, (moartea care îl obsedează pe stoicul Cehov) va veni, fără ca fericirea să mai poată consola zilele celui care se duce.

Dragostea cehoviană se hrăneşte şi din cruzimea neînţelegerii. Iar soţia infidelă din „Zvăpăiata” este un astfel de suflet frivol, ce alege să se avânte, bovaric, în afara unei căsnicii pe care o priveşte drept mediocră.

Medicul Dîmov, soţ tandru, savant dedicat şi modest, este distribuit în rolul mediocru de companion acceptat cu îngăduinţă. Ceea ce soţia vede doar în pragul morţii sale este natura sa generoasă şi vocaţia sacrificiului.

Doctorul care a scris, a muncit şi iubit moare, iar moartea sa luminează un destin ce îşi are exemplaritatea sa ignorată. Ironia finalului cehovian se dezvăluie în toată puterea ei dramatică.

În „Ordinul Anna” adulterul este premeditat de lipsa de iubire. Casătoria contractată din raţiuni meschine este infernul burghez din care singura ieşire este cochetăria crudă. Iar femeia care devine conştientă de puterea ei se eliberează, treptat, de naiva umanitate a tinerei care fusese, cândva.

Soţul recompensat cu meschinele sale onoruri este constrâns să asiste la escapadele sale, în vreme ce tatăl şi fraţii săi mai mici alunecă în uitare. Textul lui Cehov este anatomia unei metamorfoze.

Frivolitatea alungă dragostea şi aşează în locul ei simulacrul teribil al absenţei iubirii. Triunghiul amoros se topeşte în materia nefericirii umane – arta lui Cehov înlătură certitudinile de care oamenii se agaţă ca de nişte proteze menite să le acopere golul destinelor lor.

Citește și: Iuliu Maniu – sensul unui destin

Şi toată această poetică a nuanţelor şi a ambiguităţii işi are în „Doamna cu căţelul” împlinirea ei supremă. Admirată de Vladimir Nabokov, detestată de Tolstoi, proza lui Cehov străpunge, prin laconism şi subtilitate melancolică, graniţele literaturii leneşe.

Dragostea este, în această istorie doar aparent banală, forţa pe care uitarea, comoditatea şi cinismul nu o mai pot îmblânzi. Dragostea care se iveşte în oraşul marin al vilegiaturii se instalează în sufletele celor doi iubiţi cu fragilitate şi disperare şi nici măcar separarea şi căsătoria nu o mai pot învinge.

Dragostea luminează, în cele din urmă, acolo unde până atunci domniseră suveran plictiseala şi hedonismul misogin. Cuceritorul Gurov întâlneşte, în doamna din Ialta, iubirea fără de care viaţa sa nu mai are sens. Şi toate gesturile sale vor fi, de acum înainte, gesturile unui îndrăgostit.

Cât despre viitor, el se ascunde privirii noastre. Timpul care le este dat celor doi este un timp al incertitudinii şi al interogaţiilor: din dragostea lor secretă,pasionată şi ezitantă ei îşi vor croi linia unui destin. Rândurile de închidere din „Doamna cu căţelul” sunt cele prin care o altă viaţă este pe cale să înceapă, timid: dragostea intră, spre a rămâne în inimile lor, ca o rană ce nu se poate închide.

Acest text a fost publicat și pe Lapunkt.ro.