Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a inflamat opinia publică, în 27 ianaurie 2023, punând în discuție competența acestei instanțe în privința judecării dosarului „Revoluției”.
Problema ridicată de Curțea Supremă, venită după o lungă serie de tergiversări privind soluționarea dosarului, este dacă Ion Iliescu a fost sau nu președintele României la data faptelor prevăzute în rechizitoriu, respectiv 20-30 decembrie 1989.
În situația în care Curtea Supremă va stabili, la termenul din 10 februarie, că Ion Iliescu nu era, de facto, șeful statului, există posibilitatea ca magistrații ÎCCJ să trimită dosarul la Curtea de Apel București, pentru soluționare.
Reamintim că, în acest dosar, Ion Iliescu, fost președinte al României, Gelu Voican Voiculescu, fost viceprim-ministru, și generalul (Rtr) Iosif Rus, fost comandant al Aviației Militare, sunt acuzați de infracțiuni contra umanității.
Într-un interviu pentru SunMedia, Cătălin Pițu, procurorul militar șef al Secției Parchetelor Militare de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cel care a instrumentat dosarul „Revoluției”, a explicat că problema ridicată recent de Înalta Curte ține de o decizie a CCR, din anul 2000, referitoare la mandatele de președinte al țării deținute de Ion Iliescu.
Pe fondul acestor noi ipoteze privind parcursul dosarului „Revoluției”, SunMedia a purtat un dialog amplu cu istoricul Mădălin Hodor, pentru a încerca o clarificare, cel puțin din punct de vedere istoric, asupra calității pe care a avut-o Ion Iliescu în decembrie 1989, precum și ce șanse sunt, în baza rechizitoriului de acum, ca acesta să fie tras la răspundere pentru morții Revoluției.
Ramona Ursu: Având în vedere ultimele vești venite de la ÎCCJ privind dosarul „Revoluției”, a fost sau nu a fost Ion Iliescu președintele de facto al României, în acele zile de decembrie 1989, cel puțin în baza faptelor istorice pe care le cunoaștem?
Mădălin Hodor: Din 22 decembrie 1989, seara, momentul în care a fost citită acea platformă program a Frontului Salvării Naționale, iar Ion Iliescu și-a asumat rolul de conducător, el a devenit, practic, conducătorul statului.
A desfășurat atribuții conform unui conducător al statului?
Da. Consiliul Frontului Salvării Naționale a început să emită decrete în acea zi, iar asta este o dovadă în acest sens. CFSN era, de fapt, o formațiune politică care avea un rol de exercitare a puterii în perioada aceea de interimat, a dat comunicate, a emis decrete.
În consecință, eu cred că Ion Iliescu avea atunci această calitate de șef de stat, dar știu că discuția aceasta a fost inclusiv legată de calitatea în care el a luat parte la decizia privind executarea lui Nicolae Ceaușescu. Cred că chestiunea aceasta, care a apărut acum în discuție la Înalta Curte, se va răsfrânge și asupra acelei cauze.
Detaliați, vă rog, cauza referitoare la executarea lui Nicolae Ceaușescu.
Este o cauză pe rol, care nu știu dacă este sau nu conexată sau disjunsă din dosarul „Revoluției”, privind judecarea procesului Ceaușescu. Este o cauză care contestă tribunalul care l-a judecat și întregul proces care a avut loc privind executarea soților Ceaușescu.
Unul dintre capetele de acuzare este faptul că Ion Iliescu nu avea nicio calitate oficială să instituie tribunalul, să hotărască, din punct de vedere administrativ, ce urma să se întâmple. Dacă Înalta Curte va hotărî că Ion Iliescu nu avea calitate oficială, pot exista mai multe consecințe.
Această chestiune cu procesul lui Ceaușescu va da, practic, apă la moară celor care contestă procesul și execuția soților Ceaușescu și, probabil, va afecta rechizitoriul „Revoluției”.
Spun acest lucru în sensul în care tot acest rechizitoriu este construit pe ideea că Ion Iliescu a preluat conducerea statului după fuga lui Nicolae Ceaușescu și și-a subordonat atât instituțiile militare, cât și puterea administrativă. Practic, din punctul meu de vedere, o astfel de decizie nu ar duce doar la mutarea dosarului de la Curtea Supremă la Curtea de Apel București, ci va avea efecte mult mai complexe.
Se poate pune în discuție, pe logica aceasta, și în ce calitate dădea, în decembrie 1989, Ion Iliescu ordine Armatei?
Da. Procurorii militari au scris în rechizitoriu despre faptul că, în 22 decembrie, ora 16.00, a avut loc întâlnirea de la Ministerul Apărării Naționale între Ion Iliescu și grupul său de apropiați, pe de o parte, și Victor Atanasie Stănculescu și generalii de Armată, pe de altă parte, în prezența unor reprezentanți ai fostei Securități.
La ora respectivă, puterea în România era una de tip militar. Nicolae Ceaușescu introdusese stare de necesitate, iar România nu se afla în situația unei puteri civile, ci a unei organizări militare, cu Nicolae Ceaușescu comandant suprem, și cu ministrul Apărării, următorul în ordinea ierarhiei. Atanasie Stănculescu era, la momentul respectiv, următorul după Ceaușescu și exercita puterea efectivă, pentru că Nicolae Ceaușescu, așa cum știm, era în imposibilitate de a-și exercita o calitate oficială.
Acolo văd procurorii militari acest transfer de putere, în momentul în care Victor Atanasie Stănculescu îi dă raportul lui Ion Iliescu și îi predă puterea de facto.
Concret, în acel moment, Ion Iliescu devine, de fapt, conducătorul statului, după ce primește puterea de la Armată, unde această putere era atunci, iar mai departe acționează în baza acestei puteri. Altfel, Ion Iliescu evocase deja, în calitatea lui oficială, într-o formă nu atât de directă, cât mai degrabă voalată, încă din jurul orei 14.00, când apare prima oară la televiziune și amintește că a vorbit telefonic cu generalul Stănculescu, dând asigurări populației că Armata e cu Revoluția. Ion Iliescu își asumă, atunci, această calitate de conducător al Revoluției, al CFSN-ului, organismal de putere provizorie.
Citește și: „Să nu iasă unul viu din sediu!” Armata și Securitatea, frăția de la Revoluție
În aceste condiții, dacă Înalta Curte va decide că nu are competență de judecată în dosarul „Revoluției”, ne-am putea gândit că, la instanța inferioară, acest rechizitoriu, așa cum este el întocmit acum, cu Ion Iliescu cel care deținea, de facto, puterea politică atunci, ar putea pica încă din camera preliminară?
Concret, dacă Iliescu nu avea nicio putere, de ce ar fi judecat pentru lucruri asupra cărora nu avea calitatea să decidă? Și mai poate fi întrebarea, într-un astfel de scenariu, de ce ar fi ascultat, de exemplu, Armata, instituțiile statului, de un civil oarecare?
Întreg rechizitoriu, întocmit pe direcția probării vinovăției lui Ion Iliescu de crime împotriva umanității, este făcut pe acest considerent: că el a preluat puterea și a exercitat-o în calitatea lui oficială de conducător al statului. Dacă Înalta Curte decide că nu era și nu avea această calitate, nu știu în ce măsură mai stă în picioare argumentația din rechizitoriu, așa cum este el făcut acum.
CUM DĂDEA ION ILIESCU ORDINE, DACĂ ERA CIVIL, iar toți ceilalți îl ascultau?
Eu văd aici mai mult decât o simplă derobare de responsabilitate a Curții Supreme de a judeca dosarul și de a-l trimite unei instanțe inferioare. Făcând lucrul acesta, se poate să se răsfrângă și asupra construcției rechizitoriului, așa cum e el acum.
În aceste condiții, absolut toate deciziile care au fost luate în perioada respectivă, dar și la începutul anilor ’90 pot fi lovite de nulitate juridică. Oricine poate contesta orice s-a întâmplat atunci şi orice decizie a fost emisă. De exemplu, unul dintre primele decrete semnate de Ion Iliescu era semnat ca preşedinte al CFSN.
În decembrie 1989, în opinia dvs., a fost revoluție sau a fost lovitură de stat, pentru că și pe acest subiect există controverese? Și există posibilitatea ca anumite cercuri să aibă interesul să influențeze, din acest punct de vedere, judecarea dosarului „Revoluției”?
Pe baza a ceea ce am putut să studiez, părerea mea este că nu a fost lovitură de stat. A fost o revoltă populară, făcută și pornită la Timișoara. O revoltă populară născută din toate cauzele pe care le știm deja, revoltă care s-a transformat într-o revoluție la nivel de țară.
După care a urmat venirea la putere a unui grup, în frunte cu Ion Iliescu, dar nu din cauză că a existat un plan pentru acest lucru, ci pentru că Ion Iliescu și grupul lui erau pregătiți, într-un fel, dinainte de eventualitatea unui transfer de putere. Asta nu înseamnă că ei au generat acest transfer de putere.
Această venire la putere a grupului Iliescu a fost facilitată de hotărârea generalului Stănculescu de a preda puterea către acest grup. Repet, a fost o revoltă populară care s-a sfârșit cu această instaurare a unei puteri care, mai mult sau mai puțin, era înclinată spre Moscova.
Ar putea exista anumiți factori interni, cu influență, pentru care varianta loviturii de stat ar fi convenabilă?
Da, există mai mulți factori interni care sunt confortabili cu teoria asta. Pe de o parte, e vorba de establishment, de structurile militare. Vorbim despre Securitate și Armată.
Foștii lucrători de Securitate care, după ’90, s-au dus la SRI, la SIE, la Ministerul de Interne sunt cei mai virulenți susținători ai teoriei loviturii de stat.
Motivul este simplu: ei au fost pierzătorii din decembrie ’89. Ideea lor este că au fost victimele unei lovituri de stat, că, de fapt, Securitatea apăra interesele naționale. Iar aceștia consideră că dușmanii interni, ajutați de sovietici, au executat această lovitură de stat în care centrul pivotal a fost Armata.
Asta consideră foștii securiști, că Armata a făcut o lovitură de stat, că generalii de Armată au trădat interesele României și au adus la putere o echipă KGB-istă în frunte cu Ion Iliescu. Și, bineînțeles, consideră ei, acest grup s-a răzbunat pe foștii securiști.
Pentru Armată de ce ar fi avantajoasă teoria loviturii de stat?
Pentru că, bineînțeles, Armata este foarte interesată de ideea spălării imaginii pe care a avut-o în decembrie 1989. Mă refer la partea în care Armata a participat direct la represiune, începând cu Timișoara și sfârșind cu București. După care a intervenit sloganul: „Armata e cu noi!”. Astfel, Armata își asumă și ea această teorie a loviturii de stat pentru că, în acest scenariu, Armata este cea care îl trădează pe Nicolae Ceaușescu și dă lovitura de stat.
Și aduce libertatea.
Da, pare că Armata e de partea binelui, ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. În opinia mea, Armata nu a dat nicio lovitură de stat. Abia după fuga lui Nicolae Ceaușescu, generalul Stănculescu a început să se reorienteze spre altă variantă de prim-secretar.
De asemenea, teoria loviturii de stat convine și unei zone deja foarte celebre din presă, unor ziariști care au scris nenumărate lucrări pe tema asta. De ce? Pentru că teoria conspirației vinde cel mai bine. O conspirație, precum o lovitură de stat la Revoluție, este ceva ce poate explica foarte simplu și foarte seducător ce s-a întâmplat în decembrie 1989.
Narativul acesta al loviturii de stat, susținut de fosta Securitate și de Armată, s-a transmis până în zilele noastre. Și s-a transmis prin cultura de organizație de către foștii rezerviști către generațiile care au urmat. Astfel încât este încetățenită ideea aceasta chiar în establishmentul românesc de azi.
Dacă mai adaugăm la chestiunea asta și ostilitatea societății față de Ion Iliescu, ostilitate care este născută, evident, din acțiunile lui Ion Iliescu din anii de după Revoluție, precum și dorința covârșitoare a societății de a-l vedea pe Ion Iliescu judecat pentru orice, avem deja un cumul de factori conform căruia teoria loviturii de stat s-ar potrivi. Acesta este motivul pentru care eu am criticat public modul în care a fost alcătuit rechizitoriul.
Cred că societatea se așteaptă, în mod greșit, ca procurorii să răspundă la niște întrebări istorice, în timp ce unii istorici se erijează în procurori.
Cred că ar fi important ca lumea să înțeleagă că un rechizitoriu nu este un adevăr istoric, ci este o încercare de a aduna probe pentru a inculpa niște oameni. Procurorul, atunci când face rechizitoriul, ia din întreaga imagine ceea ce îl favorizează pe el pentru a întocmi actul de acuzare.
Asta nu înseamnă că acel lucru reprezintă imaginea de ansamblu a ceea ce s-a întâmplat. Pe de altă parte, este greșit să spunem că acesta este dosarul „Revoluției, pentru că, de exemplu, evenimentele din 14 decembrie 1989, de la Iași, lipsesc. La Iași au fost arestați oameni nevinovați, bătuți, duși în beciul Securității. De asemenea, în cazul Timișoarei se spune că este autoritate de lucru judecat. Dar arestările, bătăile ilegale, răniții de acolo nu figurează în acest dosar pe care îl numim al „Revoluției”.
În opinia dvs., acest dosar trebuie sau nu judecat, în forma în care este acum?
Am criticat rechizitoriul acesta, în mod public, de nenumărate ori și am expus și argumentele pentru care am adus criticile. Dar cred că acest dosar trebuie judecat, pentru că, într-un proces public, pot fi administrate și alte probe, pot fi citați martorii, se poate ajunge la o extindere a procesului.
Ar putea fi clarificate și alte lucruri, pe lângă cele expuse în rechizitoriu. Un proces public este un act de justiție de dorit după atâția ani. Pentru că lipsa unui proces în acest caz este unul dintre factorii care generază completa neîncredere în justiție, în zilele noastre.
CITEȘTE ȘI: Episodul „Fuga lui Ceauşescu de pe CC”. Nimic mai departe de adevăr – VIDEO
Strict în baza faptelor istorice pe care le cunoașteți, credeți că Ion Iliescu ar putea găsi vinovat pentru crimele de la Revoluție, având în vedere cele menționate în rechizitoriu?
Mie mi se pare că nu. Repet, eu am citit doar rechizitoriul, nu știu ce alte probe există în rechizitoriul extins sau pe ce alte probe și martori se bazează procurorii. Dar din rechizitoriu, care este public și pe care l-am citit, eu nu am găsit acele probe directe care m-ar conduce la ideea că Ion Iliescu ar putea fi găsit vinovat.
Am văzut în rechizitoriu o grămadă de descrieri ale unor chestiuni conjuncturale, care lasă să se înțeleagă anumite fapte. Dar eu, în locul judecătorului, aș vrea să văd scris negru pe alb sau într-o mărturie că cineva spune că Ion Iliescu a făcut sau a spus un anumit lucru sau a dat un anumit ordin.
Faptul că în ‘86 Iliescu se întâlnea cu Măgureanu și cu mai știu eu cine și complota să îl dea jos pe Ceaușescu nu înseamnă că, dacă a venit la televiziune la ora 14.00, asta e dovada că ei complotau și au dat o lovitură de stat. Mi se pare o înșiruire de lucruri contextuale, puse cap la cap ca să genereze o imagine care pe mine, personal, nu mă convinge.
Sunt conștient că publicul larg nu o să fie de acord cu ceea ce spun, deoarece îl vrea condamnat pe Ion Iliescu în acest dosar. Dar, așa cum am mai spus și în trecut, suntem într-o societate democratică, iar oamenii trebuie să fie condamnați pentru ceea ce au făcut, nu pentru ceea ce nu au făcut.
Ar putea fi aceasta o variantă pentru care judecătorii s-ar feri de acest dosar? Anume că nu ar exista suficiente probe pentru condamnarea lui Ion Iliescu, conform rechizitoriului, astfel că opinia publică nu ar putea fi de acord cu o eventuală decizie de achitare a acestuia?
M-am gândit și la această variantă pentru care judecătorii s-ar feri de dosar, anume că, în lipsa unei condamnări a lui Ion Iliescu, și-ar atrage oprobriul public. Pentru că există această imensă presiune publică în privința acestui dosar, iar judecătorii citesc presa.
Dar ceea ce cred eu este că, de fapt, societatea românească nu vrea neapărat să fie judecat acest dosar, ci vrea să-l vadă pe Ion Iliescu condamnat.
Apoi, este o chestiune complet nedreaptă ca Ion Iliescu să fie asociat, în felul acesta, cu dosarul „Revoluției”, de moment ce Ion Iliescu nu a avut, practic, nicio contribuție la Revoluția din 1989, în afară de faptul că a fost chemat de Stănculescu și i s-a predat puterea. Este singurul lucru pe care Iliescu l-a făcut.
În aceste condiții, nu pot să nu-mi pun întrebarea: dacă Iliescu este găsit vinovat în acest dosar, atunci este OK, am găsit vinovatul pentru morții de la Reavoluție, dar dacă Ion Iliescu nu este găsit vinovat, atunci înseamnă că nu a fost revoluție?
Ion Iliescu pentru ce ar putea fi găsit vinovat, în opinia dvs.?
Pentru Mineriadă, fără niciun dubiu. Pentru Revoluție, din punct de vedere moral, poate fi găsit vinovat, pentru că, de la un punct, Ion Iliescu a înțeles că nu au existat teroriști și că ce s-a întâmplat după 22 decembrie 1989 a fost o chestie care nu era reală.
Cu toate astea, a alimentat această narațiune, i-a protejat pe autorii direcți ai masacrului din perioada de până în 22 decembrie, adică pe toți generalii de Armată, pe toți ofițeri de Securitate, în afara acelora care au constituit puținele excepții și au fost jduecați. Marea lor majoritate au fost protejați de Ion Iliescu. Deci, dacă vrem să găsim vinovății, acestea sunt vinovățiile lui Ion Iliescu.
Faptul că Ion Iliescu a preluat puterea și a împiedicat un drum mult mai rapid al României către un regim pro-Vest, astfel că țara a stat, cel puțin doi ani, în siajul Uniunii Sovietice, acesta este un alt fapt pentru care Ion Iliescu se face, în opinia mea, vinovat moral, nu penal, cred.
Penal, după părerea mea, se face vinovat în dosarul „Mineriadei”, despre care nu am mai auzit nimic de ceva vreme. În cazul Mineriadei, Ion Iliescu avea toate atribuțiile, era șeful statului, a dat ordine referitoare la reprimarea manifestanților.
Lucrurile sunt foarte clare în privința Mineriadei, iar aici cred că Ioan Iliescu este vinovat 100%, poate fi trimis în judecată și condamnat cu succes.
Și pentru morții de la Revoluție cine este vinovat, dacă Ion Iliescu nu e? Pare că rămânem fără răspuns la veșnica întrebare: „Cine a tras în noi după 22?”
Cred că vinovații sunt destul de cunoscuți, deși și aici este o întreagă discuție. După părerea mea, mare parte din problemă este că, timp de peste 30 de ani, așteptările societății românești au fost ținute foarte sus și sunt legate de existența unor vinovății care încă nu sunt cunoscute. Cu alte cuvinte, mereu li s-a spus oamenilor: „Stați un pic că o să aveți toți vinovați”. Sau: „Stați un pic că mai găsim niște vinovați, îi veți afla”.
Atenția publică a fost focalizată pe întreținerea acestei așteptări, în vreme ce vinovații sunt destul de cunoscuți, atât cei de dinainte de 22 decembrie 1989, cât și cei de după această dată. Iar vinovații nu pot fi alții decât din interior. Vinovați nu pot fi agenții străini sau alte bazaconii care s-au mai vehiculat. Vinovații sunt tot oamenii din România, cei din structurile Ministerului Apărării Naționale, ai fostei Securități, ai aparatului de partid, oameni care au luat decizii, oameni care au tras.
Eu am pus această întrebare referitoare la rechizitoriu, care vorbește de existența unei diversiuni după 22 decembrie. Asta este teoria procurorilor, că grupul lui Ion Iliescu împreună cu Armata au făcut o diversiune, care a dus la cei 800 de morți de după 22 decembrie.
Întrebarea mea a fost destul de simplă: mergem pe această teorie, atunci, dacă a existat o astfel de diversiune, unde sunt diversioniștii? Pentru că Ion Iliescu împreună cu câțiva generali nu puteau face singuri o asemenea diversiune, în timp ce restul erau, practic, victimele faptului că Iliescu spunea la televizior că există teroriști. Pentru ca diversiunea aceasta atât de complexă să funcționeze, trebuie să fi fost și executanți.
Unde sunt executanții? Măcar unul dintre acei executanți. La întrebarea aceasta mie nu mi se pare că rechizitoriul a răspuns. Cum nu cred că a răspuns cineva vreodată.
Părerea mea este că vinovații se cunosc, doar că eu cred că există mult mai mulți vinovați, mult mai mulți executanți care ar putea fi trași la răspundere, decât ceea ce arată rechizitoriul dosarului „Revoluției”. Și acesta cred că este un motiv pentru care dosarul a trenat atâta timp, pentru că nu vorbim doar despre vinovăția generalilor Victor Atanasie Stănculescu sau Ștefan Gușă. Ei au dat niște ordine care au fost executate de alți ofițeri, de maiori, de căpitani, de soldați în termen, care au tras și au omorât oameni și înainte de 17 decembrie, și după 22 decembrie 1989.
Dar acești oameni, fiind militari, ar fi putut face altceva în afară să respecte ordinele pe care le primeau de la superiorii lor?
După 22 decembrie au fost numeroase situații în care s-a tras fără niciun fel de discernământ, oamenii au fost uciși doar pentru că treceau pe stradă. Și au fost împușcați de către soldați sau de către ofițeri ai Armatei Române. Sau au existat cazuri în care soldații și-au împușcat ofițerii sau s-au împușcat accidental între ei și, apoi, s-a spus că decedatul este victima teroriștilor.
Toate aceste chestiuni arată un tablou mult mai de nedorit, cred, pentru public, pentru că publicul este, așa cum am spus, format pe ideea că va afla vinovatul suprem și adevărul suprem. Sunt convins că societatea românească nu este, în acest moment, pregătită să aibă o discuție serioasă pe tema Revoluției. Nu este interesată nici de cum s-a ajuns la Revoluție, nici de ce s-a întâmplat, nici de care au fost consecințele ei.
Iar în ceea ce privește vinovățiile, părerea mea este că ele sunt mult mai extinse decât știm și v-am dat exemplul Iașului, unde au fost oameni duși la Securitatea Municipiului Iași, bătuți, torturați. La acele orori au participat procurori.
De acei procurori care au întocmit actele de arestare și interogatoriile arestaților nu a auzit nimeni, niciodată.
La Timișoara, de exemplu, la penitenciar, au fost procurori care i-au anchetat pe arestați și care au întocmit rechizitorii în baza cărora arestații să fie trimiși în judecată. De ei nu s-a auzit niciodată.
Din ceea ce spuneți, pare că avem un rechizitoriu făcut mai mult pentru voința poporului.
Acel rechizitoriu este făcut în așa fel încât să placă. Este Ion Iliescu acolo? Este. Este el vinovat de toate crimele Revoluției? Este. E foarte bine, să-l condamnăm pe Iliescu pentru că, oricum, am făcut aceeași prostie și cu Nicolae Ceaușescu. Anume că l-am împușcat și am fost foarte mulțumiți de acest lucru, dar nu ne-a păsat absolut deloc că Nicolae Ceaușescu nu a condus singur România și că nu putea fi singurul vinovat.
Apoi, ne-am trezit zeci de ani, până în zilele noastre, conduși de eșalonul doi. Așa că reluăm greșeala, considerând că Ion Iliescu este singurul vinovat, și nu o să vedem niciodată că tabloul este mult mai extins. Nu vom trage niciun învățământ din ce s-a întâmplat la Revoluție.
