Cea mai mare vulnerabilitate a Occidentului în fața asaltului barbariei ruse a fost lipsa de coerență până aproape de dispariția coeziunii. Occidentul nu este o entitate politică, ci o civilizație ce însumează entități politice cu interese proprii, ale căror relații sunt reglate de legislația internațională.
Da, între aceste entități sunt și relații de putere, însă acestea sunt reglate astfel încât, parafrazându-l pe Rousseau, niciuna nu este atât de slabă încât să fie nevoită să se vândă și niciuna nu este atât puternică astfel încât să o poată cumpăra pe alta.
În rândul țărilor occidentale au existat și există rivalități și chiar animozități, fie moștenite din istorie, fie apărute recent în existența competitivă specifică acestei civilizații. Dar toate acestea se petrec în cadrele stabilite după al Doilea Război Mondial, de la tratatele de pace la Actul final de la Helsinki, din 1975, pe care l-au semnat toate statele occidentale, precum și cele din lagărul socialist. Pentru ca un nou ’68 să nu se mai repete; și nu s-a mai repetat.
Citește și: Ucraina, după un an: barbaria rusă şi libertatea naţiunilor
Căderea Zidului Berlinului a deschis posibilitatea reoccidentalizării fostelor „țări frățești” din lagărul socialist, fiecare parcurgând cum a putut drumul de la lupta de clasă și întrecerea socialistă la competiția specifică occidentalismului.
Tot acest proces s-a produs în cadrele legale internaționale. Chiar și statele din fosta Uniune Sovietică începuseră să guste din occidentalism, dar pentru puțin timp, pentru că lipsa culturii democratice, pretențiile hegemonice ale Rusiei și rapacitatea clasei conducătoare au oprit micul dejun ce risca să se întindă până la prânz și să devină – ferească Dumnezeu și tovarășul Stalin! – obicei culinar.
În cele trei decenii scurse de la destrămarea URSS, piața a dus și în țările din fosta URSS produsele occidentale. Dacă s-a crezut că e vorba doar de ghiftuirea lui homo sovieticus cu Coca-Cola și McDo, s-a dovedit că în partea vestică a fost administrat și medicamentul democrației.
Astfel, după aproape două decenii de la prăbușirea „bastionului păcii”, Ucraina a făcut un pas în față din pluton, optând pentru altă uniune.
Fapt ce nu a rămas nepedepsit de nacealnicul de la Kremlin, care consideră în continuare că are drept de viață și de moarte asupra oricărui stat din moștenirea stalinistă risipită tocmai de Elțîn, creatorul său politic.
Rusia putinistă nu este la prima abatere, primele victime fiind Cecenia și Georgia, față de maltratarea cărora cele mai importante state occidentale au tăcut, atunci când nu au pus, discret, umărul. Pentru că percepeau că sunt treburi interne ale Federației Ruse sau ale Comunității Statelor Independente – ce ironie!, „state independente” sub ruși – și pentru că aveau deja afaceri cu Rusia și nu au vrut să-și asume costuri pentru țări percepute ca din altă lume.
Iar ca realitatea crudă din acele state opresate să fie percepută cu relaxare, nacealnicul le-a dat liderilor occidentali europeni cu gaz în ochi prin Nord Stream 1, fiind în pregătire Nord Stream 2. Mai mult, unii dintre liderii europeni primiseră ceva și pentru acasă: Schröder a fost uns un fel de șef la marea drogherie, iar unii lideri dansau și se înclinau în fața marelui nacealnic „Chiștoc” (după cognomenul său din tinerețe).
Mizând pe faptul că „prima doză” a dat deja dependență și fluturând perspectiva celei de-a doua, nacealnicul a pornit spre Vest. Invadarea estului Ucrainei și a Crimeei au fost privite tot cu îngăduință, anestezierea liderilor occidentali făcându-și încă efectul.
Dar, când a pornit invadarea întregii Ucraine, „occidentalii de Vest” au început să simtă pericolul: chiștocul a arătat că vrea să devină trabuc. Or, asupra acestui pericol le atrăseseră atenția „occidentalii de Est”, cei care au inhalat jumătate de secol duhoarea mahorcii rusești.
Trezirea liderilor occidentali nu s-a produs brusc, ci a fost un proces de orbecăire care a durat aproape un an. Prin mințile lor au zburdat multiple scenarii – după puterea și interesele fiecăruia – iar din cancelariile lor au pornit o sumedenie de mesaje contradictorii, de la „Putin este nebun și trebuie oprit” la „NATO nu va interveni” (tradus ca „poftiți, vă rog, nu veți avea probleme!”) și la „Rusia nu trebuie umilită”.
Unii, în naivitatea lor, au mers la masa cea mare și rece a nacealnicului crezând că lucrurile se vor petrece ca-ntr-o cafenea pariziană – unde comuniștii duc și acum năpraznice lupte imaginare cu capitaliștii citind din cărticica lui Mao – și mai că nu li s-a stins un chiștoc aprins de frunte. La capitolul „sprijin umanitar”, toți au fost de acord, dar s-au încurcat la cel mai important capitol „sprijin militar”. Unii și-au pus pe masă tot ajutorul pe care l-au putut oferi, alții au tras de timp și s-au încurcat în tot felul de justificări.
În comparație cu această poliloghie, de la Kremlin au curs mesajele în crescendo – operațiune militară specială pentru: apărarea minorității ruse din Ucraina, pentru denazificarea Ucrainei, pentru dezucrainizarea Ucrainei, pentru Ruskii mir, pentru desatanizarea Occidentului – în realitate, pentru dezumanizarea umanității.
Iar în difuzoarele propagandei ruse, plasate în parlamentele și-n mass media din toate țările occidentale, s-au relansat „emisiunile transmise de la Moscova”, cu următoarele rubrici: suvernanism, antioccidentalism, anti-UE, anti-NATO, conspiraționism, autoritarim. Și, culmea ipocriziei, pacifism: „Faceți pace, criminalilor occidentali!”, adică „acceptați condițiile lui Putin” – cum să-i spunem pentru a fi mai aproape de sens, russkiipacifism? Ce sunt vectorii acestui curent? Russkiipacifiști, căci pacifiști nu sunt sigur.
Pentru cei care credem în valorile occidentale (nu risc să spun universale), comportamentele liderilor occidentali (de la angajamente reduse și condiționate la discursuri menite să pună bemoluri edulcorante, la duplicități, la amânări și chiar la trădări) ne-au adus aminte de atitudinea înaintașilor lor față de Hitler, în 1939. Același tip de poziționare a făcut posibilă catastrofa ce a urmat.
La aproape un an de la declanșarea marii agresări a Ucrainei, liderii occidentali par a se fi trezit de-a binelea. Recentul summit UE-Ucraina, ținut la Kiev!, a fost un prim mare semn al așteptatei coordonări și coerențe și a ieșirii din starea de timorare în abordarea războiului.
Următorul summit, din aprilie 2023, se va ține la Chișinău. Altă făină începe să se macine la moara europeană, după un an în care ezitările și împleticirile în propria birocrație au măcinat nervii europenilor.
Turneul lui Volodimir Zelenski prin marile cancelarii europene și la Parlamentul European a fost un prilej de clarificări. Aplauzele parlamentarilor britanici sunt o promisiune că mult așteptatele avioane vor ajunge în Ucraina, iar Marea Britanie a dovedit un sprijin constant încă de la începutul conflictului.
La Paris, s-a schimbat complet discursul: de la „Rusia nu trebuie umilită” s-a ajuns la „Rusia nu poate şi nu trebuie să câştige. Atât timp cât Rusia va continua atacurile, va fi necesar ca noi să continuăm sprijinul militar necesar pentru protejarea Ucrainei. Împreună cu Olaf Scholz vom discuta despre nevoile operaţionale ale Ucrainei. Rămânem alături de Ucraina în mod ferm, cu determinarea de a însoţi Ucraina spre victorie şi spre restabilirea drepturilor legitime”, a declarat Președintele Macron.
Iar Cancelarul Scholz s-a exprimat în același ton: „Rămânem alături de Ucraina pe acest parcurs, pentru a facilita apărarea acestei ţări. Rusia nu trebuie să câştige acest război”.
La întâlnirea cu liderii țărilor membre ale UE, Zelenski a fost primit cu aplauze (cu două insignifiante excepții), iar în Parlamentul European a fost aclamat.
Pentru cei care cred în valorile occidentale (nu risc să spun universale), aceasta este atitudinea corectă și eficientă față de agresiunea marelui Chiștoc. Fără echivoc.
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
