Politologul Daniel Șandru, președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a vorbit, într-un interviu oferit pentru SunMedia, despre pericolul tot mai acut care îl reprezintă, la nivelul societății românești, nostalgia după perioada comunistă.
Instituția a demarat, în această lună, proiectul „Barometrul nostalgiei comunismului”, rezultatele urmând a fi folosite inclusiv la nivelul sistemului de Educație.
Șandru a pus accent pe importanța introducerii în programa școlară obligatorie a disciplinei Istoria comunismului și a disciplinei legate de Holocaustul din România, existând, în acest moment, un proiect legislativ susținut de IICCMER.
Daniel Șandru a vorbit, totodată, și despre ce a însemnat, de fapt, condamnarea comunismului în România și cât de mult a fost înțeles acest lucru de către societatea românească.
Pericolul extremismului și a unor partide de tipul AUR, susținute inclusiv de personaje influente precum ÎPS Teodosie, este o altă temă abordată în cadrul interviului cu președintele IICCMER.
Ramona Ursu: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a lansat, recent, proiectul intitulat „Barometrul nostalgiei comunismului”. Ce măsoară, concret, acest barometru și cum vor fi folosite rezultatele lui?
Daniel Șandru: Este un proiect pe care l-am lansat la 1 februarie și sperăm ca un prim raport să există la jumătatea timpului de până la finalul lui 2023, când vom veni cu raportul anual pe care, de acum încolo, îl vom face în fiecare an.
Prin acest proiect ne propunem să înțelegem de unde vine fondul acesta al nostalgiei după comunism, astfel încât să putem calibra o serie de proiecte educaționale dedicate tinerilor din mediul preuniversitar. Cred că acesta este segmentul de vârstă spre care trebuie să ne îndreptăm cu astfel de informații și proiecte educaționale, astfel încât să le putem arăta tinerilor ce s-a întâmplat, de fapt, în timpul regimului totalitar comunist.
Anul acesta, în funcție de finanțarea pe care o vom avea, vrem să dublăm acest barometru cu un sondaj de opinie care să se concetreze exact pe această problematică a nostalgiei după comunism.
Urmărim să înțelegem cauzele acestei nostalgii, pentru a găsi modalități de combatere discursivă, cel puțin, a unui astfel de demers nostalgic pe care îl vedem în societatea românească, în toate zonele, de la cea academică și până la zona de divertisment.
Ne întâlnim în fiecare zi cu astfel de simboluri ale nostalgiei după comunism. Făcând această monitorizare, vom semnala punctual, atunci când va fi cazul, anumite derapaje din perspectiva aceasta a readucerii în prezent a unor așa-numite valori pe care regimul comunist din România le-ar fi avut și care ar fi fost mai „bune” decât ceea ce avem în prezent.
Pentru mine, este de neînțeles cum 63% dintre români, conform unui sondaj din toamna anului trecut, consideră că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, în condițiile în care toți indicatorii – de natură culturală, socială, politică, economică – atestă faptul că România trece acum prin cea mai bună perioadă posibilă din modernitate încoace.
Citește și: România și Republica Moldova. De la podul de flori la tăceri pline de îngrijorare
Asta vrem să înțelegem prin acest barometru, asta vrem să explicăm, ulterior, publicului larg. Vreau să subliniez un lucru: nu vom institui, prin acest barometru și prin raportul anual care va decurge din el, delictul de opinie. După cum nu intenționăm să facem liste cu vinovați. Ce ne intereseaza este să redăm exact manierele în care discursul acesta își face din ce în ce mai acută prezența în societate și poate fi, la un moment dat, chiar instrumentalizat politic.
O teorie care se vehiculează este că, în esență, comunismul este bun, dar că nici la noi, nici în altă parte nu a fost aplicat bine, până acum. Este reală o astfel de teorie? Putem vorbi despre un comunism bun?
Cunosc foarte bine teoria aceasta pe care o aduceți în discuție, și anume că, în sine, comunismul este bun, dar modul în care a fost aplicat de oameni a fost prost. Cred că trebuie să vorbim, însă, despre ceea ce numesc seducția utopiei pe care o manifestă, în general, intelectualii, pentru că și acest construct doctrinar și ideologic al comunismului este opera intelectualilor.
Nu a venit de la păturile de jos ale societății și a ajuns spre cele de sus. Dimpotrivă, au fost niște gânditori, niște intelectuali care au gândit această doctrină, de la socialiștii utopici și până la așa-numitul comunism științific al lui Marx și Engels, trecând apoi prin leninism și ajungând la stalinism și ceaușism. Pentru că și acești doi dictatori feroce ai comunismului au avut dorința de a se lansa drept gânditori în filiația socialismului, ca ideologie și ca doctrină.
Această seducție a utopiei a fost îmbrățișată de foarte mulți oameni importanți, și nu doar în România. Imediat după ’47 sau înainte, în perioada interbelică, în perioada comunismului ilegalist, să-i spunem așa, au existat și lideri de opinie în spațiul occidental care au îmbrățișat această utopie. Franța cunoaște o astfel de emergență a comunismului gândit de intelectuali precum Jean-Paul Sartre. Germania, în perioada interbelică, după Marele Război, este o patrie a ideologiei comuniste, dar și a acțiunilor specifice comunismului.
În concluzie, eu nu cred că un proiect de inginerie socială, așa cum îl numea Karl Popper, poate să aducă egalitatea pentru toți. Cred că o astfel de egalitate există doar în fața legii, iar o egalitate economică nu poate fi decât UNA impusă.
În decembrie 2006, fostul președinte Traian Băsescu condamna „explicit și categoric” regimul comunist din România, de la tribuna Parlamentului. În afară de acest gest simbolic, dar absolut necesar care trebuia să vină de la nivelul președintelui României, condamnarea comunismului a fost înțeleasă, cu adevărat, la nivelul societății noastre?
Sunt două aspecte pe care le-aș sublinia. Primul: România este singurul stat din Europa Centrală și de Est care a făcut o astfel de condamnare a regimului comunist, iar acest lucru, din punctul meu de vedere, este meritoriu. Al doilea aspect este că, din păcate, această condamnare a comunismului a rămas doar una formală.
Cu excepția unor investigații care au stat la baza unor condamnări penale, pe care le-a început IICCMER în mandatul domnului Andrei Muraru, în perioada 2012-2014, și care au dus, în cele din urmă, la condamnarea torționarilor Alexandru Vișinescu și Ion Ficior, foști comandanți de penitenciare, nu s-a mai întâmplat nimic. Trebuie să înțelegem că, în spatele instituțiilor pe care le-a presupus regimul comunist în România, au stat oameni. Oameni în carne și oase.
Este un adevăr dureros, dar au existat români de-ai noștri care au produs crime și abuzuri la adresa altor români, în numele unei ideologii.
Iar lucrul acesta, în mod cert, nu e suficient internalizat și țin să subliniez că și IICCMER, cel puțin în perioada de după mandatul domnului Andrei Muraru, are o responsabilitate în acest sens. Institutul, din punctul meu de vedere, pentru o bună perioadă de timp, s-a îndepărtat de rolul său fundamental, acela de a investiga crimele comunismului și de a oferi, pe baza unor documentări riguroase, de natură științifică, probe pentru ca Procuratura Generală să-i poată aduce în fața justiției pe toți cei care au fost responsabili pentru crimele și abuzurile săvârșite în perioada acestui regim totalitar. Asta încercăm să revigorăm acum.
Sigur că cei mai mulți dintre torționarii din epoca Dej, dacă nu chiar toți, au murit, dar nu trebuie să ne imaginăm că Securitatea din anii ‘80 ar fi fost altceva decât Securitatea din anii ‘50. Pentru că și această mantră este vehiculată mai ales de unii foști ofițeri de Securitate, care sunt acum foarte interesați de cum ar trebui să rămână în istorie: ca barbari sau ca niște salvatori ai patriei?
Și eu vă pot asigura că, din perspectiva a ceea ce înțeleg eu ca mandat al IICCMER, vor rămâne în istorie așa cum au fost: ca niște barbari, ca niște oameni care au comis crime împotriva semenilor lor, ca niște oameni care au făcut abuzuri la adresa unor cetățeni nevinovați. Cetățeni care nu își doreau altceva decât să poată să trăiască într-o lume civilizată și să li se garanteze măcar drepturile omului și libertatea individuală. Iar lucrurile acestea nu se întâmplau în epoca Ceaușescu. Sunt ofițeri de Securitate pe care noi sperăm să îi putem aduce în fața instanțelor.
În afară de acest aspect, ce ar mai însemna condamnarea comunismului?
Cred că ar trebui să existe o asumare, dincolo de acel act de condamnare plecat de la nivel prezidențial, ca urmare a activității Comisiei Tismăneanu. Cred că, într-adevăr, pentru a putea internaliza ceea ce a însemnat comunismul, avem nevoie de niște proiecte educaționale foarte bine gândite, care să aibă susținere mult mai mare din partea statului român. Pentru că, dacă vă uitați numai la modul în care noi memorializăm ceea ce s-a întâmplat în comunism, veți observa că nu există, în prezent, un memorial care să fie construit și proiectat de statul român, care să ne aducă aminte de ororile comunismului.
Exista un proiect la IICCMER, în sensul acesta. Ce s-a întâmplat cu el?
Avem un proiect din anul 2007. Fostul penitenciar de la Râmnicu Sărat a intrat în administrarea IICCMER. Au existat nenumărate încercări de a obține finanțare pentru acel proiect și, finalmente, el a fost cuprins în Planul Național de Redresare și Reziliență, avem bugetul alocat și vom începe, anul acesta, lucrările acolo.
Sunt, în schimb, inițiative private absolut lăudabile, cum este cel al Memorialului de la Sighet, iar doamna Ana Blandiana și domnul Romulus Rusan merită toate aprecierile. Însă pentru statul român condamnarea comunismului a fost doar un gest formal, prin faptul că nu avem un memorial, nu avem un proiect-cadru educațional, întins la nivelul întregii țări, care să poată elimina, în perspectivă, acest soi de confuzie care există și care permite alimentarea nostalgiei comuniste.
Cum putem ajuge în școli cu aceste informații legate de comunism, însă într-o formă accesibilă tuturor elevilor? A existat, la un moment dat, o inițiativă legislativă a parlamentarului Alexandru Muraru.
Da, există această inițiativă a domnul Alexandru Muraru, care e și reprezentant special al Guvernului pentru promovarea politicilor memoriei, inițiativă pe care am susținut-o din punct de vedere instituțional și sperăm ca acest proiect să fie prins în actualele legi ale Educației.
Concret, ce ar presupune un astfel de proiect pentru elevi?
Ar presupune ca discipina Istoria comunismului, ca și disciplina legată de Holocaustul din România să fie obligatorii. Deocamdată, există Istoria comunismului, însă doar la nivel opțional. Adică, școala decide dacă acea disciplină poate fi predată sau nu, în funcție de disponibilitatea profesorilor de istorie sau în funcție de ceea ce aleg elevii. Noi, însă, intenționăm ca acest această materie să devină una obligatorie și vom susține acest demers legislativ al domnului deputat.
De ce credeți că statul român nu pare prea interesat, deja de mai bine de trei decenii, de realizarea unui memorial al comunismului? Este vorba despre ignoranță? Este mai mult decât atât?
Sunt 33 de ani în care vedem că lucrurile nu au decurs așa cum ne-am fi imaginat cei care am trăit momentele din 1989. Atunci, aveam 14 ani, nu îmi era foarte clar încotro ne îndreptăm, pentru că nici nu aveam capacitatea mentală de a cuprinde ceea ce se întâmpla. S-a întâmplat istoria sub ochii mei.
Însă, trebuie spus clar: după Revoluție, persoanele din fostul regim au ajuns în zone de putere simbolică sau decizională și au avut tot interesul să amâne, cel puțin, discuțiile despre un proces al comunismului. A fost un blocaj foarte mare.
Gândiți-vă doar la accesul la arhiva fostei Securități. Foarte târziu a fost instituționalizat Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care a fost înființat legal în decembrie 1999. Iar IICCMER a fost înființat în anul 2009, prin comasarea dintre Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, înființat în 2003, și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, înființat în 2005.
Deci a existat un decalaj de un deceniu de la Revoluție, în cazul CNSAS, și un deceniu și jumătate, în cazul IICCMER. În anii care s-au scurs până la înființarea unor cadre instituționale de analiză a regimului comunist, foarte multe lucruri au fost nu doar amânate, ci și șterse din ceea ce am fi putut investiga.
Citește și – Ioan Stanomir: Dacă Rusia câștigă, Europa de Est poate fi folosită ca monedă de schimb
În continuare, putem spune că resimțim, la nivel instituțional, o oarecare rezistență, din această perspectivă. Însă, generațiile s-au mai schimbat și, din fericire, avem și o societate civilă care a fost mai activă în ultima perioadă și care a reușit să pună presiune pe anumite chestiuni, inclusiv pe cele legate de memorializarea regimurilor totalitare.
Poate că lucrurile astea nu s-ar fi întâmplat în absența condiționalității care a fost dată de accesul nostru la Uniunea Europeană și la Tratatul Atlanticului de Nord, pentru că și din acest punct de vedere s-a mai făcut un periaj al sistemului, plecând de la structurile de forță și ajungând până la maniera în care trebuie purtat astăzi, în România, discursul public. Sigur, în acest caz nu poate exista o formă de control.
Vedem în continuare ieșiri de natură extremistă, care sunt foarte departe de logica unei democrații consolidate.
Mai este foarte mult de lucru și sper ca generațiile viitoare să aibă acces la niște instrumente și proiecte educaționale care să le permită să elimine această confuzie cu privire la ideea că ar fi fost mai bine în comunism decât este acum.
Să rămânem la subiectul privind extremismul, este acesta un pericol real, acum, pentru România? Și mă refer direct la pericolul unor partide precum AUR.
O spun clar: da, pericolul extremist există și e din ce în ce mai pregnant. Am început, ca politolog, să studiez evoluția populismului în spațiul european și mai ales în spațiul românesc încă de prin anii 2012-2013, când am publicat primele studii pe această chestiune și avertizam că va veni acest val al populismului și în Romania.
Existau, încă de atunci, premise clare în acest sens. Vedem, de câțiva ani încoace, că și țări care, la începutul anilor ’90, erau pentru noi niște faruri călăuzitoare pe calea democratizării, se confruntă cu acest pericol extremist. Mă refer, în primul rând, la Ungaria, unde Viktor Orban însuși era considerat un lider democrat, și chiar era un lider democrat cu o viziune liberală, până a ajunge la iliberalismul contemporan. Sau Cehoslovacia, până la separația din 1994, între Cehia și Slovacia, sau Polonia.
În cazul tuturor acestor țări constatăm astăzi o involuție pe scala democrației, lucru care, din păcate, tinde să fie vizibil și în România.
Trebuie să înțelegem următorul lucru: democrația nu este un drum cu sens unic. Oricând ne putem întoarce la formule de autoritarism sau, mai grav, de totalitarism.
Apoi, în cazul specific al României, noi nu avem o tradiție democratică. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până în prezent, ca să luăm această perioadă mai scurtă la scara lungă a istoriei, nu a existat o cultură politică în sensul internalizării valorilor democratice.
Democrația interbelică, mult exaltată mai ales la începutul anilor ‘90 și oferită nouă ca model la care să ne raportăm chiar de intelectuali prestigioși, a fost, de fapt, cum o spune Mattei Dogan, un politolog francez de origine română, o democrație mimată.
Iar timpul petrecut între 1919, cand au loc primele alegeri de după Marele Război, și 1938, instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, urmat de statul național legionar și de dictatura lui Antonescu, este o perioadă insuficientă pentru cristalizarea unor valori și a unei culturi democratice la nivelul practicii cotidiene, a modului în care se raportează cetățenii obișnuiti la instituțiile și la procedurile democrației.
Toate astea trebuie să ne facă să ne întrebăm astăzi, în România, următorul lucru: cât de tolerantă poate fi democrația cu discursul intolerant la adresa democrației?
Aici văd eu pericolul unor formațiuni politice de tipul AUR, cu atât mai mult cu cât acest pericol vine pe un fond al nostalgiei după un tătuc care avea grijă de toate lucrurile, pentru că în România este prezentă dintodeauna, din modernitate încoace, o seducție pentru autoritarism, pentru un lider puternic care vine precum fulgerul și care are harul de a rezolva toate problemele noastre. Ceea ce este o minciună sfruntată, pentru că niciodată, nicăieri în toată istoria modernă a lumii, acolo unde au ajuns la guvernare, populismele nu au fost, de fapt, o soluție.
Să ne uităm la ce se întâmplă în Ungaria, unde Viktor Orban a pariat greșit pe Putin, pe modelul acesta de conducere autoritară, și a dus Ungaria în una dintre cele mai mari crize economice care se regăsesc în spațiul Europei Centrale și de Est.
Revenind, sper că instituțiile, partidele democratice și societatea civilă vor putea institui un cordon sanitar în jurul AUR. Din punct de vedere politologic, e mai important să ai partide anti-sistem în cadrul sistemului, adică în Parlament, și să poți să combați tipul lor de discurs cu proceduri și legislație democratică, decât să le ai în afara jocului politic democratic. Și, din păcate, există și astfel de facțiuni, tot felul de organizații, precum Noua Dreaptă, neinstituționalizate politic, care marșează în soietate pe același tip de discurs la fel de periculos.
Discurs care nu se regăsește doar în zona politică, ci și în zona academică, de multe ori. De exemplu, în cazul acelor profesori sau intelectuali marcați de național-comunism.
În acest caz, este un mixaj foarte interesant ideologic, între naționalismul ăsta tribal de factură etnică și ceea ce a însemnat comunismul lui Ceaușescu. Toate astea sunt întreținute, de exemplu, prin spectacolele lui Dan Puric, prin albumele lui Tudor Gheorghe. Ultimul lui album se intitulează „Degeaba” și spune, în subtext, că tot ce s-a întâmplat în ultimii 33 de ani este un dezastru.
Pericolul nu e neapărat în orașele mari, universitare, precum București, Iași, Cluj, Timișoara. Pericolul este în orașele medii și mici, unde astfel de spectacole umplu sălile caselor de cultură cu elita locală, profesori, medici. Am avut ocazia sa văd lucrul ăsta în câteva dintre orașele mici și mijlocii din nordul Moldovei.
Încet, încet, toate aceste tipuri de discurs erodează fragila democrație românească. Aici văd eu pericolul pentru viitor, anume ca, pe fondul unei confuzii, pe fondul ignoranței și a boomului informațional pe care le suportă orice societate astăzi, să apară ideea unei soluții „salvatoare” potrivit căreia să existe un singur lider, un singur partid, un singur popor care ar putea să fie suveran. Ceea ce, evident, duce fix înspre discursul de factură nazistă sau fascistă.
Apropo de cât de toleranți trebuie să fim cu ceea ce înseamnă extremism în România, pare că suntem foarte toleranți. La nivel de stat, nu există nicio igienă în acest sens. Doar la nivelul unor „particulari”, să le spunem așa, există această preocupare mai intensă pentru pericolul pe care-l reprezintă politicienii precum George Simion sau Diana Șoșoacă.
Aici este și o problemă a noastră, a celor care lucrăm în domeniul studiilor politice, pentru că eu cred că avem datoria nu doar de a perora de la catedră astfel de pericole, așa cum facem îndeobște, sau de a le insera în cărțile și studiile pe care le publicăm. Pentru că așa nu ajungem la un public larg.
Marea problemă este cum reușim noi, ca intelectuali publici, pentru că universitarii trebuie să-și asume rolul ăsta, să vorbim pe înțelesul oamenilor obișnuiți și să le explicăm că această joacă permanentă a cuvintelor diverșilor politicieni sau artiști este foarte periculoasă.
Să nu uităm că, uneori, există momente în istorie, așa cum am mai văzut, când cuvintele pot deveni gloanțe.
Cred că acesta este un rol pe care noi trebuie să-l asumăm la nivel de profesori de științe politice, de sociologi, de specialiști în drept constituțional. Dacă ne uităm la ultimul index al democrației, vedem că, la proceduri și instituții, chiar la libertatea presei, România nu are probleme foarte mari, comparativ cu alte state.
Cea mai gravă problemă este la inapetența societății românești pentru a internaliza valorile democratice și la lipsa unei culturi politicie participative. Astea sunt probleme la care trebuie să lucrăm. Aceste informații ne arată că există un fond precar de educație în spiritul valorilor democratice. În măsura în care politicienii au o responsabilitate, și mă includ între politicieni, atunci au o responsabilitate pentru această precaritate a educației. Și, în aceeași măsură, responsabilitatea o au și cetățenii.
Vreau să înțelegem un lucru: este foarte simplu să spunem că politicienii sunt vinovați, dar trebuie să înțelegem că, de multe ori, tipul acesta de discurs, precum cel promovat de liderul AUR, dar și de alți politicieni, după cum ați amintit, nu vine neapărat dintr-o credință efectivă, ci vine din interesul și intenția conștientă de a specula așteptările populației.
Când 63% din populația României spune că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, care însemna un regim totalitar cu un lider absolut, care promova ideea de suveranitate totală a unei Românii mândră ca soarele pe cer, cu ghilimelele de rigoare, e limpede că, oricând, un politician, fie că se numește George Simion sau altcumva, poate deturna discursul ăsta în interesul propriu și îl poate utiliza răspunzând, astfel, așteptărilor care vin dinspre societate.
De asta consider că educația este foarte, foarte importantă. Educația nu neapărat în sensul academic al termenului, ci în sensul unei educații care să pătrundă până în straturile profunde ale societății, iar aici e sigur că nu doar politicienii pot face lucrul acesta. Ei trebuie să asigure cadre și proceduri, trebuie să asigure finanțare, dar cred că un rol important le revine și organizațiilor non-guvernamentale.
Și sigur că sunt organizații non-guvernamentale și voci, așa cum ați spus dumneavoastră, care care militează în sensul valorilor democratice, dar înca sunt prea puține.
Mai vedem o problemă, anume că există personaje, și îl voi da drept exemplu pe ÎPS Teodosie, care pare certat cu BOR pe mai multe teme, așa cum a fost pandemia sau cum este acum războiul din Ucraina, care susține pe față personaje precum George Simion. Cum putem combate discursul unor astfel de personaje ca ÎPS Teodosie, care au o influență mare la nivelul unei anumite părți a societății?
Pentru că ați adus exemplul părintelui Teodosie, de la Constanța, ca cetățean, încă mă mir cum de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române nu este mai ferm în această privință. Părintele Teodosie perorează în sensul acestui naționalism agresiv și oferă o legitimitate în fața comunității credincioșilor ortodocși unui personaj care pare apărut așa, din neant, dar care pare la fel de bine și unul fabricat în niște laboratoare.
Un personaj care nu are nicio experiență profesională, care a apărut cumva mergând pe burtă. Pentru că pentru toți a fost o surpriză intrarea AUR în Parlament, în 2020, deși, repet, semnalele din zona mea de cercetare, cel puțin, erau trase din anii 2012-2013, cu privire la posibilitatea apariției unui lider populist.
Punctul cel mai critic al democrației tocmai ăsta este: liderii populiști, de regulă, se folosesc de instrumentele democratice și de cadrele de libertate pe care democrația le oferă nu doar pentru a o concura la nivel discursiv, ci pentru a o și distruge, a o elimina, atunci când se întâmplă să ajungă la putere. Lucrul ăsta poate că nu se mai poate întâmpla cum s-a întâmplat în anii ’30, în Germania, dar asta nu înseamnă că pericolul trebuie subestimat.
În 15 februarie, se lansează proiectul Shame, la care IICCMER este partener. În ce constă acesta?
Este un proiect al unei fundații din Oradea, care colaborează cu o fundație elvețiană și care a adus în atenția Comisiei Europene problema abuzurilor asupra copiilor din mai multe state europene, abuzuri care s-au întâmplat în diferite forme. În ceea ce privește IICCMER, pentru că avem în investigație situația copiilor și a supraviețuitorilor din căminele-spital din timpul regimului comunist, acesta a fost principalul motiv al parteneriatului.
Va fi o expoziție cu o sută de panouri care vor reprezenta chipuri ale copiilor abuzați in variate zone ale Europei, dar și patru panouri care vor reprezenta figuri ale copiilor care au fost instituționalizați, în perioada regimului comunist, în aceste cămine-spital. Este o investigație pe care o avem dusă la capăt și sper ca, până la finalul lunii februarie, să putem depune și o plângere penală în acest sens.
