De la începutul agresiunii ruse împotriva Ucrainei, întrebarea ce a persistat nu a fost dacă Republica Moldova este vulnerabilă, ci când va face Rusia pasul peste Nistru. Dacă Putin a avut îndrăzneala să se îndrepte împotriva uriașei Ucraine, nu s-ar mai fi împiedicat de o țărișoară cât o gubernie, mai ales că, în decursul anilor, aceasta și-a conturat un statut ce o face vulnerabilă față de oricine.
În prezent, Republica Moldova are statutul de neutralitate stabilit prin Art. 11 din Constituția adoptată în 1994, care prevede că „nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. Însă, pe teritoriul său se află Grupul Operativ al Trupelor Ruse, rămășițele Armatei a XIV-a a URSS, care se prezintă ca trupe „de menținere a păcii”.
Cum să te bați cu pacifiștii?!
Partitura păcii a fost mereu intonată la Chișinău de către proruși, Voronin considerând că nu este cazul să se investească în armată, pentru că Moldova nu se bate cu nimeni, iar urmașul său, Dodon, a venit cu un motiv înduioșător și, de aceea, irezistibil: în general, e bine să nu existe armate nicăieri, e bine să fie pace. Și cine să dea semnalul pacificării mondiale dacă nu Republica Moldova?!
Așa se face că, în prezent, Republica Moldova este o țară cu un uriaș grad de vulnerabilitate, cu cei cca. 6.000 de militari care-i constituie armata și cu un buget de puțin peste 0,3% din săracu-i PIB.
Chiar dacă legea fundamentală prevede că neutralitatea ține până la războiul de autoapărare, Republica Moldova nu are capacitate de rispostă, pentru că politicienii proruși care au condus-o au neutralizat-o. Norocul Moldovei este că neutralitatea ei nu a fost recunoscută, în pofida demersurilor insistente ale lui Dodon în acest sens.
Aflat la Bruxelles, președintele Volodimir Zelenski a vorbit despre un plan al Moscovei de destabilizare a Republicii Moldova prin organizarea unei lovituri de stat de către așa-ziși suporteri sârbi ce urmau să vină la un meci. Iar ceea ce a spus Zelenski a fost confirmat de către președinta Maia Sandu.
Mă îndoiesc că cei doi se joacă cu astfel de declarații, în contextul în care este știut faptul că Transnistria face parte din planul Rusiei pentru încercuirea Ucrainei. O guvernare prorusă nu ar garanta realizarea joncțiunii trupelor din Marea Neagră cu cele din Transnistria, dar ar crea mari probleme pentru Ucraina și pentru țările occidentale care sprijină Ucraina, fiindcă ar țipa ca din gură de șarpe că operațiunile de sprijinire a Ucrainei îi periclitează neutralitatea.
Pentru că neutralitatea este o formulă menită să țină la distanță partenerii europeni, dar nu și pentru a scăpa de armata rusă. Operează aceeași schemă specifică Moscovei: orice acțiune a Kremlinului este pace, iar orice ripostă este război.
Ce face România în acest caz, având în vederea realitatea că jumătate din populația Republicii Moldova are cetățenie română? De când Maia Sandu și PAS guvernează la Chișinău, s-au făcut pași importanți în consolidarea relației dintre cele două țări de pe malurile Prutului și mă refer, în primul rând, la cei realizați pentru interconectarea sistemelor energetice și de gaze naturale. După reculul promoscovit de după Acordul de la Vilnius (2013), Republica Moldova și-a reluat calea europeană, iar România este cea care trebuie să-i ofere sprijin și asistență în acest dificil traseu.
Ce s-a întâmplat la București după anunțul referitor la planurile Rusiei? Inițial, tăcere. A urmat proverbiala „îngrijorare” și asigurări că „nu sunteți singuri”. Gata, așa de repede?
De aproape un an, față de agresiunea Rusiei la adresa Ucrainei mesajele Bucureștiului au fost șterse. Societatea românească s-a comportat exemplar față de refugiați, însă autoritățile au dat dovadă de timorare. Toate țările estice (cu excepția Ungariei, ce a făcut opinie separată), care au trecut prin trauma ocupației sovietice, și-au anunțat deschis sprijinul față de Ucraina și și-au pus pe masă ofertele.
De la București, ghicitori. Cum a sprijinit și cum sprijină România Ucraina? Mister. În dorința de a fi alături de victime, o mare parte dintre români își imaginează că sigur statul român ajută Ucraina, dar nu poate spune cum și cu ce. Serios? Dar celelalte state de ce spun? Crede cineva că România ajută Ucraina cu ceva fără ca Rusia să nu afle? S-au mutat tunelurile din Bucegi pe sub Prut și Nistru și pleacă pe acolo ajutoare în mare taină?
La fel s-a întâmplat și în relația cu Republica Moldova. România a investit, de la educația elevilor și a studenților moldoveni până la reabilitarea de drumuri, însă a făcut-o șoptit, pentru a nu deranja autoritatea tutelară moscovită. Ajutăm, dăm, dar să nu se vorbească despre asta. Și, în tot acest timp, propaganda rusă le-a tot vorbit moldovenilor despre marele popor prieten de la Răsărit.
În prezent, atât în chestiunea ucraineană, cât și în cea moldovenească, Bucureștiul păstrează același ton scăzut, în timp ce propaganda rusă toacă zi de zi, harnic și violent, astfel încât, conform datelor studiului Transatlantic Trends (2022), România este țara cu cea mai ridicată percepție pozitivă la adresa Rusiei (25%), în raport cu alte 14 state euroatlantice analizate, și, atenție!, zece procente sunt acumulate după invazia Ucrainei.
Dacă privim sondajele din realitatea internă, observăm că AUR, formațiune politică prorusă ce înregimentează de la o zi la alta oameni de nădejde din rezerva de cadre a propagandei ruse din România, crește în sondaje.
Nu trebuie să afirmi că-l iubești pe Putin ca să faci jocul Rusiei, ci trebuie doar să vânturi zi de zi temele propagandei ruse: antioccindentalism, anti-NATO, suveranism, neofascism, russkiipacifism ș.a.
Revenind la Republica Moldova, războiul din Ucraina este pentru ea un accelerator de istorie, pentru că i-a adus mai repede momentul depunerii cererii de intrare în UE – să nu creadă cineva că Rusia nu se gândește la o pedeapsă pentru acest „afront”. Dar creșterea vitezei unui proces cere reacție rapidă și fără ambiguități. Până în prezent, Chișinăul s-a mișcat bine; Bucureștiul încă privește cu îngrijorare și „ține pumnii”.
Cel puțin așa vedem noi, cei din piață. Or, istoria recentă ne-a demonstrat că politica pescuitului în ape tulburi și a statului cu fundul în două luntrii este păguboasă. Dacă președintele Emil Constantinescu nu se exprima clar pentru NATO și dacă nu făcea gestul necesar pentru a permite survolarea spațiului nostru aerian de către aviația nord-atlantică în conflictul din Iugoslavia, cred că și acum românii „așteptau americanii”.
Parafrazând o expresie ce a făcut carieră la vremea ei, sunt doi elefanți în încăpere, dar la București nu se văd: războiul din Ucraina și situația din Republica Moldova.
Consider că este inadecvat ca autoritățile de la București să se comporte ca și cum războiul de la ușa noastră nu există și ca și cum ceea ce se pregătește pentru Republica Moldova, în acest context, este un joc cu pistoale cu apă. În Ucraina este un război greu, ce afectează întreaga Europă, și pe noi cu atât mai mult. Iar Republica Moldova este o mingiuță aflată în terenul în care se înfruntă doi mari adversari: Rusia și Occidentul.
Citește și: Războiul din Ucraina, rezistența și puterea presei. Corespondență din Chișinău
În acest context, cred că este necesară o colaborare strânsă între România, Republica Moldova și Ucraina pentru rezolvarea problemei Transnistriei, fiindcă de asta este interesantă Moldova pentru Kremlin, nu pentru mere și struguri.
Acum este momentul rezolvării neutralității și a suveranității Republicii Moldova, cât Rusia este ocupată cu problemele din Estul și din Sudul Ucrainei. Dar, pentru asta sunt necesare măsuri pragmatice și asumare. Așa cum peste podul de flori nu a putut trece vreodată niciun cărucior pentru butelii, nici tăcerile semnificative și „îngrijorările” nu pot fi sprijin pentru suveranitatea noului candidat la statutul de membru al UE, Republica Moldova.
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
