Sute de ani, poporul român a trăit de pe o zi pe alta. De aceea a preferat așa-zisa civilizație a lemnului, de aceea s-a ascuns în păduri (vorba vine, dar să nu îi contrazicem pe cei care cred asta) când au năvălit alte civilizații peste el, de aceea nu a construit în piatră, pentru că construcția în piatră, fie că e o catedrală, fie că e o cetate, presupune să trăiești de pe o generație pe alta, dacă nu pe mai multe generații.
Alte sute de ani după descălecările în Moldova și Țara Românească, din secolul al XIV-lea, poporul român s-a împărțit în două: cei de jos au continuat să trăiască de pe o zi pe alta, iar cei de sus au început să trăiască de pe o generație pe alta. Cu condiția să nu fie căsăpiți de domnitori.
Asta până acum mai puțin de 175 de ani (vreo șase – șapte generații standard), când, foarte încet și foarte rar, poporul român a început să se modernizeze, iar în mulțimea lui să apară și alte clase sociale decât cea de jos și cea de sus.
Clase care au început să trăiască și ele de pe o generație pe alta. În sensul că își dădeau copiii la școală, îi trimiteau la oraș, să învețe o meserie, iar copiii, la rândul lor, își trimiteau și ei copiii lor la școală, de preferință ceva mai înaltă decât cea făcută de ei.
Acum vreo trei generații, s-a întâmplat dictatura proletariatului, cea care a preluat ea sarcina traiului poporului român. Care trai nu mai era nici măcar de pe o zi pe alta, ci un trai în care nu era treaba membrului poporului român să se întrebe cum va fi a doua zi.
Iar acum o generație și mai bine, s-a întâmplat revoluția democratică, prin care poporul român a devenit suveranul în statul România.
Ne-am fi așteptat ca, după o asemenea revoluție, poporul român să dobândească o viziune colectivă. Să înceapă să trăiască de pe o generație pe alta în proporție de mase largi, mai largi decât clasele sociale. Astfel încât viziunea aceea să fie far călăuzitor pentru copiii și nepoții celor care au preluat suveranitatea în stat, de la dictatorul proletar.
Și nu mă refer aici la cine știe ce progres al națiunii în întregul ei, pentru că așa ceva este un subiect separat. Vorbesc aici despre o atitudine a fiecărui membru al poporului român, care să fie asemănătoare cu a celorlalți de lângă el.
Dar nu. Poporul român s-a dovedit de 30 de ani încoace că tot ce poate face el, ca trai în patria asta, este unul de pe o zi pe alta.
Chiar dacă mulți și-au făcut case mari și de piatră, au descoperit că copiii lor nu vor să locuiască în ele. Chiar dacă le-au cumpărat copiilor diplome, ca să îi întreacă pe părinți la capitolul ăsta, au descoperit că diplomele cumpărate nu îi fac pe copiii lor mai deprinși cu munca deșteaptă și scumpă.
Chiar dacă au furat de la stat, ca să aducă acasă, ori au păcălit statul să le dea avuții fără merit și fără muncă, avuțiile acelea furate sau primite de pomană nu le-a adus membrilor poporului român nicio satisfacție de viziune materializată sau de năzuință atinsă, deoarece nimeni nu s-a gândit ce să facă cu acele avuții, altceva decât să bea, să mănânce și să se dea cu mașini de mâna a doua.
Nici măcar marii îmbogățiți de după revoluția democratică nu au dat vreun semn că ar trăi altfel decât de pe o zi pe alta, cu toate averile lor fabuloase și evident nemeritate.
Niciunul dintre ei nu și-a înmulțit averea prin muncă, prin inteligență, prin inovație chiar. Niciunul nu și-a învățat copiii cum este să faci bani din inteligență (că din muncă chiar să fi vrut nu ar fi știut cum să îi învețe pe copiii lor să facă bani). Niciunul nu și-a legat numele de vreo ispravă industrială, de servicii sau în agricultură.
Și nici nu le-a păsat. Așa cum nici azi nu le pasă de ceea ce o să fie mâine. De aceea se duc senini la închisoare, atunci când oponenții lor sunt mai pricepuți să îi înfunde, pentru găinării. Că ce contează? Oricum nu au niciun gând de viitor.
Citește și: România și Republica Moldova. De la podul de flori la tăceri pline de îngrijorare
De aceea au și tupeu să se facă vedete, adică persoane publice, dar au și lipsa de rușine că îi văd copiii lor, alături de restul lumii, cât de găunoși sunt de fapt ei.
Și atunci de unde vreo așteptare ca poporul român să adopte vreo viziune pentru sine și pentru fiecare dintre membrii săi în parte? De unde să se nască cultura traiului de pe o generație pe alta? De unde?!?
Hari Bucur-Marcu este expert internațional în materia politicilor de apărare națională.
