Vadimii vechi și noi este un neo-vestitor. Mă refer la personajele dintr-un tulburător roman pentru care Dinu Pillat a ajuns după gratii în timpul dictaturii comuniste.
Membrii unei mişcări de indivizi decerebrați, mancurtizați, nasăbuiți și posedați, fanatici și frenetici, visând o Românie „ca soarele sfânt de pe cer”.
Asemeni fundamentaliştilor eleni, el promite zorii aurii. Asemeni comuniştilor, anunță „diminețile care cântă”. Detestă „globalismul” și „cosmopolitismul fără rădăcini”. Se înscrie, indubitabil, în siajul unui vocabular, cadru referențial și matrice paleo-simbolică (spre a relua termenul introdus de regretatul sociolog Alvin W. Gouldner) vadimismului primordial (Ur-Vadimismus).
Mă gandeam zilele acestea, citind postările prietenului meu Vasile Popovici, un mărturisit și consecvent lovinescian (tatăl și fiica), ce-ar fi spus Monica Lovinescu despre acest penibil spectacol de pompierism oportunist. Am mers la texte, inclusiv antologia „Etica neuitării” pe care am coordonat-o la Humanitas, am găsit pasajul pe care-l căutam.
Aşadar, Monica Lovinescu despre vadimita cronică: „Stahanovismul plecăciunii, faraonismul limbajului, sfidarea realităţii celei mai evidente şi imediate, batjocorirea marilor nume ale trecutului istoric şi cultural prin invocarea lor contra firii.
Într-un cuvânt, un naţionalism de vorbe goale, vânt şi faţadă, ce desfigurează, murdăreşte prin deriziunea planificată patriotismul real.
Nici cei mai înverşunaţi duşmani ai noştri n-au reuşit să ne deznaţionalizeze mai tare decît o fac metodic cei atinşi de vadimita cronică, acoperind zi de zi şi clipă de clipă tot ce e valoare românească a trecutului sub mormanul de ridicol al exaltării lor de comandă”.
