Un efort foarte dificil și de lungă durată al democrației a fost crearea mecanismelor pentru limitarea efectelor tiraniei majorității, pentru protecția individului față de tendința societății de a impune prin alte mijloace decât pedeapsa propriile idei ca reguli obigatorii.
Și propun să ne amintim de spusele clasicului John Stuard Mill, în eseul Despre libertate: „chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepție, ar fi de aceeași părere, și doar o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptățită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi îndreptățită aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire”.
Și, continuă el, „răul făcut prin împiedicarea exprimării oricărei opinii este ceva deosebit: prin el, întreaga specie umană este prădată, atât posteritatea, cât și generația actuală, iar cei ce nu sunt de acord cu opinia în cauză sunt chiar mai mult prădați decât cei ce o susțin”.
În lumea democratică, majoritățile au învățat acest lucru lăsând posibilitatea minorităților de tot felul să-și exprime opiniile.
Însă, de ceva vreme s-a trecut în extrema cealaltă, a tiraniei minorităților care, dacă le contrazici, imediat te acuză că le încalci dreptul la opinie și că le ataci demnitatea.
Nu intră în dialog, ci acuză și amenință. Revenind la Mill, el spunea că există o diferență între a presupune că opinia noastră este corectă și a presupune aceasta cu scopul de a nu permite respingerea ei. Minoritarii ofuscați sunt în categoria celor din urmă, ei formulându-și opiniile pentru a fi ascultate și gata, nu pentru a fi supuse validării specifice unui dialog. Pentru ei, simpla formulare a opiniei este totuna cu validarea, iar a-i contrazice înseamnă pentru ei o lezare a demnității lor.
Ei recurg la un sofism, pentru că nu apără propria opinie ca urmare a credinței în infailibilitatea ei, ci pentru a se impune. Ei rostesc, iar în jurul lor trebuie să se facă tăcere. Nu le arăta că nu ești de acord pentru că te vor acuza pe loc de încălcarea dreptului la opinie. Or, tu nu faci decât să inidici failibilitatea unei opinii. Pentru ei, aceasta e o crimă de lezmaiestate. Judecățile lor sunt edicte și trebuie doar urmate, nu discutate.
Am mai spus și cu alte ocazii, ei confundă dreptul la opinie cu obligație auditoriului de a accepta fără comentarii ceea ce emit. Dacă cineva le arată că opinia lor cu privire la un fapt este eronată o face tot în virtutea dreptului la opinie.
Dreptul fiecăruia de a emite orice opinie nu poate elimina dreptul celorlalți de a nu fi de acord cu acea opinie și de a formula propriile opinii despre ea.
A fi sau a te autopercepe într-o postură minoritară sau unică, într-un eroic război cu toată lumea, nu furnizează în mod automat opiniei tale valoare de adevăr ce să nu poată fi contestată chiar de către o majoritate. Dreptul la opinie al minorității nu-i anulează același drept majorității. Atât timp cât nimeni nu este constrâns cu nimic, cât viața nu-i este afectată cu nimic, contrazicerea unei opinii se produce în cadrul democratic.
Tirania majorității nu trebuie să lase loc uneia a minorității. Când a denunțat tirania majorității, Mill nu a pledat pentru una a minorității, ci pentru dreptul egal la opinie. Și majoritatea are dreptul la opinie. Iar dacă părțile sunt dispuse, pot iniția un dialog.
Dar, intenția supăratului nu este de a dialoga pe un subiect, ci de a închide orice discuție la edictul său. A zis și gata! Iar dacă i-ai spus că opinia sa este un fals sau o minciună, gata: „la cremenal!” Despre opiniile lor nu ai voie să zici nimic, căci pentru el a zice e totuna cu a interzice: dacă i-ai zis, i-ai interzis; dacă el a zis, îți este interzis să-i mai zici ceva.
Războiul din Ucraina domină astăzi spațiul public și fiecare are dreptul să zică ce crede despre el, așa cum fiecare își anunță opțiunea pentru una dintre părți.
În acest context am realizat volumul colectiv Războiul din Ucraina. Un conflict regional cu efecte globale, apărut la Editura Institutul European din Iași în decembrie 2022. El reunește 40 de contribuții a 41 de specialiști din domeniile istorie, drept, științe militare, politologie, relații internaționale și comunicare.
Am lansat invitația de a contribui la volum în vara anului 2022, pentru ca autorii să aibă timp să analizeze fenomenul în dicuție din perspectiva proprie. După cum am arătat încă din introducere, „nu am fixat vreun plan pe care contributorii să-l fi urmărit de la început, fiecare dintre ei având posibilitatea să scrie despre război așa cum a dorit, fără nicio constrângere”. A rezultat un volum de peste 700 de pagini, pe care l-am lansat la mijlocul lunii decembrie 2022.
În contribuția sa, intitulată Războiul hibrid pentru colonizarea minților. Propaganda pro-rusă din România, Constantin Ilaș realizează o analiză a modului în care temele propagandei ruse emise de Vladimir Putin în discursul de la Valdai sunt difuzate în România.
Pentru aceasta, a făcut un inventar al acestora și, pentru că propaganda nu este un fenomen natural și impersonal, a rezultat și o listă cu persoane care vehiculează astfel de mesaje. Despre ce a urmat am mai vorbit într-un articol publicat pe această platformă (Presa ca propagandă). Mesajele primite în privat sunt ireproductibile. Replicile majorității la valul de minciuni și invective prăvălit asupra noastră au părut a fi mici scâncete.
Chiar dacă majoritatea nu a fost de acord cu manifestările suburbane ale acestei minorități violente, puțini sunt cei care aleg să o înfrunte public, pentru că știu că dinspre ea nu vin argumente, ci invective. Cine acceptă să fie înjurat așa, de dragul principiilor?! Or, minoritatea despre care vorbesc pe asta mizează.
Asaltul nu s-a redus doar la injurii și amenințări la adresa mea și a lui Constantin Ilaș, ci și la presiuni asupra editurii pentru a retrage cartea. Și editura asta a și făcut. Marea reușită a propagandștilor putiniști de la noi nu este atât retragerea unei cărți, acțiune specifică regimului politic pe care-l susțin, ci închiderea discuției despre temele propagandei lor.
Pentru că propaganda putinistă nu se reduce la a face apologia lui Putin și a războiului pe care l-a declanșat, ci este prezentă în mai multe mesaje. Or, românul nu trebuie să facă legătura dintre acele teme (cum sunt antioccidentalismul, suveranismul ș.a.) și propaganda rusă.
Scria în aceste zile domnul Bogdan Călinescu de faptul că propagandiștii putiniști din Franța sunt foarte violenți, și domnia sa fiind destinatarul unor mesaje pline de injurii și de amenințări pentru că a scris, chiar sub pseudonim, împotriva războiului. Același modus operandi ca-n România. Oricum, cei din Franța mai au de lucru până la obținerea retragerii de pe piață a unei cărți care nu le convine. Totuși, Franța e țara lui Charlie Hebdo.
Prin victoria propagandei ruse de la noi împotriva unei cărți spațiul public românesc pare să fi devenit unul mai salubru. Nu pentru că s-a retras cartea, care nu conține nici invective și nici amenințări, ci pentru că trupa de agitprop s-a potolit brusc, și-a oprit torentul de dejecții deversate pe toate căile de care dispune și a revenit la rumegat cu hărnicie temele sale preferate, cele despre care nu ar vrea să se știe că sunt în aria propagandei ruse.
Acum e liniște; o mostră de russky mir.
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
