Timișoara Capitală Europeană a Culturii 2023 și dilema „spiritului timișorean”

Într-un final, după aproape șapte ani de când Timișoara a câștigat titlul de Capitală Europeană a Culturii, perioadă care a consemnat câteva scandaluri mari, o mulțime mai mici, schimbarea administrației locale, dar și doi ani de pandemie, în weekend-ul 17-19 februarie 2023 s-a deschis oficial, în târg, anul cultural – o manifestație care a strâns o mulțime de energii, multe faine, câteva hei-rupiste, dar a și scos la iveală limitările unei comunități încremenite în auto-admirație, consumată de propriu-i trecut (cât de cât) glorios. 

Deși au fost peste 130 de evenimente înghesuite în cele trei zile, cele două subiecte de discuție din urbe au fost schela din Piața Victoriei -„e urâtă sau nu e urâtă / e oportună sau nu e oportună / e bună locația aleasă sau nu e bună” – un proiect arhitectural organizat de Ordinul Arhitecților din România, Filiala Teritorială Timiș; și trupele chemate să cânte la concertul de deschidere – motiv de polemică aprinsă – fiecare a venit cu lista lui „mai bună”, mai „timișoreană”, mai „reprezentativă” – semn că în Timișoara festivismul încă ocupă un loc important în discursul comunității.

De fapt, gâlceava s-a rezumat, în fond, la o întrebare care obsedează, în ultimii 30 de ani, atât generațiile bătrâne, cât și cele tinere – „care (mai) este spiritul locului? / care (mai) este spiritul Timișoarei?”

Care (mai) e spiritul Timișoarei?

Nu e o întrebare ușoară, pentru că identitățile tind să fie schimbătoare, ele se transformă cu timpul, sunt aluvionare, iar recursul la evenimentele trecutului, prin care ne proiectăm viitorul, uneori ne îngustează percepțiile și să ne sabotează logica.

Ba chiar alienează generațiile prezente, pentru care evenimentele trecutului, pe care nu le-au trăit, nu generează nici o emoție – e sabotat acel aici și acum, pe care îl trăiesc toți cei care vor să lase o amprentă, amprenta lor, în istoria comunității.

Care e spiritul Timișoarei? – cel al revoluției, al premierelor fără număr, cel al inovației, cel al experimentului și al avangardei, cel al tinerilor liberi de dictatură, cel al toleranței multietnice, cel al rockului, cel al progresului tehnologic, cel al statorniciei, cel al primei beri, al tramvaiului cu cai, al iluminatului public, cel al epocii automobilului, cel al bicicliștilor care nu coboară la trecerile de pietoni? Un singur răspuns ne limitează și nu reușește să spună toată povestea.

Toate la un loc crează un amestec imprecis, vag și derutant, iar luate pe rând, atunci când ne slujește în vreo polemică, ne condamnă la fățarnicie.

De exemplu, o jurnalistă vituperantă ne spune că în Timișoara, orașul celor 1000 (?) de premiere, nu are loc un experiment artistic temporar deoarece este „urât” și obstrucționează Catedrala Mitropolitană, acesta fiind bineînțeles un criteriu esențial al spiritului timișorean – calea liberă a ochiului de pe o stradă anume spre și înspre Catedrală (la fel de important cum e, de pildă, și din ce loc al orașului se văd Munții Țarcu în zilele senine).

Așadar spațiul arhitectural, în orașul premierelor, necesită să rămână consecvent, neschimbat, uniform, deși Timișoara istorică a fost distrusă și reconstruită de cel puțin trei ori, ultima dată chiar de unul dintre primarii ei (nu folkistul, deși a fost pe aproape).

Altcineva, un arhitect, ne reamintește constant că Timișoara a fost capitala avangardei românești, a tinerilor care în anii ’70 s-au rupt, aproape violent, de formele artistice pe care le considerau restrictive și desuete; ca mai apoi același arhitect să anuleze, din pix, orice demers al generațiilor actuale, în urma cărora, spune el, nu va rămâne nimic.

Ba chiar subliniază că un an întreg de evenimente, care angrenează mii și mii de oameni (mulți dintre ei tineri), de instituții, de organizații, nu va avea nicio consecință asupra vieții culturale a cetății.

Așadar, tinerii de atunci au fost mai creativi decât tinerii de acum, mai experimentali, mai inovatori. Așa o fi?  

Un profesor de istorie declamă că taraful care a cântat în concertul de deschidere nu are nici în clin și nici în mînecă cu Timișoara și cu valorile ei, uitând că romii trăiesc aici, în cetate sau la marginea ei, de cel puțin patru secole, fiind probabil mai de-ai locului și mai europeni (prin adaptarea propriilor tradiții cu cele ale locurilor în care trăiesc) decât o bună parte din timișorenii de azi.

Tot el reclamă lipsa celor de la Phoenix sau Cargo, a ansamblurilor germane, maghiare, sârbești și românești în cadrul festivităților, pentru că, spune el, muzica lor este (mai) autentic timișoreană. Așadar, într-un spațiu multietnic, tolerant, al interculturalității, „al micii Europe” după cum e denumită uneori bombastic în discursurile publice, valorile selective, locale, primează în fața celor generale.

Pe de altă parte, un fost director de operă îl huiduie pe unul dintre cei mai apreciați pianiști europeni ai momentului, în timpul unui concert, plictisit de moarte, zice el, motiv suficient pentru a se construi în jurul gestului său, de către o parte a presei, intenția fiind politică, scenariul inevitabil al falimentului Capitalei Europene a Culturii la Timișoara la nici trei zile după ce aceasta a debutat.

Aceeași presă denunță, lacrimogen și funerar, schimbarea denumirii clădirii Operei în Palatul Culturii, uitând că, de fapt, acesta este numele ei oficial, mult mai complet așa, având în vedere că găzduiește patru instituții de cultură (bine, mai puțin atunci când laudă Timișoara pentru premiera absolută de a avea trei teatre în trei limbi, toate în aceeași clădire).

Exemplele pe care le-am dat par anecdotice, dar ele reprezintă suma unor energii care s-au regăsit în mii de comentarii atât în mediul virtual, cât și în cel fizic, pe stradă, în cafenele, în vreun bar, semn că spiritul Timișoarei e un creuzet de ingrediente neomogene, un fel de apă și ulei, uneori cu sare și piper, care prin chițibușatul dus la extrem, prin perseverența atitudinilor nemulțumite, prin cârcoteala interminabilă, sabotează perspectiva generală.

Desigur, și unele momente din organizarea Capitalei Culturale, de-a lungul anilor, trebuie luate la bani mărunți – fie că vorbim despre bizareriile fostei administrații și scandalurile salariilor sau a deplasărilor nejustificate, care aproape că au ucis încrederea în tot acest demers, ori despre bâlbele punctuale ale actualei echipe extinse (PMT, CJT, Ministerul Culturii etc).

Putem să vorbim despre comunicarea defectuoasă – poate era bine ca prezentarea „Pepinierei 1306” (schela buclucașă) să înceapă cu motivația alegerii celor 1306 plante din turnul vertical (sunt luate din catalogul lui Wilhelm Mühle, grădinarul imperial al Timișoarei, fiind astfel o întâlnire a tradiției cu inovația) – ori despre faptul că la deschiderea oficială, Palatul Culturii a rămas în beznă, sau că la final nu a mai urcat nimeni pe scenă să încheie festivitatea, iar publicul a plecat confuz.

Ba chiar și despre faptul că un prim-ministru plagiator nu poate și nu are dreptul să vorbească despre artă și cultură, sau că printre invitați au fost (organizatorii fiind siliți, cred, de protocol și de conjunctură) câteva personaje dubioase, de pildă un europarlamentar român care e agramată și putinistă.

Și totuși, în tot acest talmeș-balmeș de opinii, păreri, țipete, urlete, acuze, injurii și miștouri, pe stradă, la firul ierbii, Timișoara Capitală Europeană a Culturii s-a simțit altfel decât de obicei, pe când era doar Timișoara, fără vreun alt titlu, altfel decât în orice weekend din an.

Cele 130 de evenimente, care au sărbătorit și diversitatea, și artiștii români, și pe cei sârbi, și pe cei maghiari, și pe cei germani, și moștenirea multi-etnică, și avangardismul anilor `70, și libertatea, și rockul, și inovația, și premierele, și tramvaiul, și progresul, și tradiția, s-au desfășurat departe de nemulțumirile politice, de unele bâlbe, de istoria întortocheată a proiectului, de invitați care nu trebuiau invitați, de prim miniștri plagiatori și de corul bocitoarelor care cântă prohodul unui proiect care abia acum a început cu adevărat.

Venind de la expoziția Remix ID, de la MV, care îmbină istoriile imateriale ale comunităților din Banat, tradiții aduse în contemporaneitate, în preajma schelei m-am oprit cu o amică din Franța, artistă vizual, și am discutat vreo 20 de minute despre oportunitatea unui astfel de proiect, despre semnificațiile sale, despre estetică, despre scop, despre dacă e bine sau nu e bine.

Ei nu îi plăcea, dar cred că amândoi am plecat de acolo mult mai câștigați. În timpul ăsta, în jurul nostru forfoteau mii de oameni, care vorbeau în spaniolă, germană, franceză, engleză, sârbă, română etc. mulți turiști atrași de efervescența vieții culturale așa cum ea nu a mai fost de multă vreme pe aici.

De asta cred și sper că dilema „spiritului Timișorean” – a trecutului repetat obsesiv și a prezentului confuz, aparent lipsit de valori perene – să fie rezolvată altfel în anul 2023.

Arta și cultura nu trebuie să fie doar despre estetică și despre armonie, ea poate să fie și despre dialog, despre polemică, despre ciocnirea valorilor vechi cu cele noi, despre celălalt, despre generarea unor discuții care scot comunitatea din zona de confort.

Arta și cultura nu trebuie să fie despre lauda și făloșenia, în cazul acesta bănățeană, în care ne punem valorile pe masă precum șoncul și zupa, pentru invitați, ci despre oportunitatea deschiderii către forme noi, care ne fac mai cosmopoliți, mai deschiși, mai conștienți că lumea întreagă e mai mare decât Timișoara noastră.

Citește și: Tăcerea guvernamentală pentru Timișoara Capitală Culturală Europeană