Nu am nici cel mai vag interes să aflu ce scrie în proiectele de legi ale educației. Lipsa mea de interes se datorează faptului că autoarea lor, ministrul Educației, chiar dacă ar fi vrut să producă proiecte de legi bune (în sensul de bune cu publicul național), nu ar fi fost în stare.
Și știu că nu ar fi fost în stare deoarece tot ea este responsabila de așa-zisul raport prezidențial „România educată”, document programatic ce a ratat să stabilească care sunt primele zece mari probleme ale actualului sistem public de educație preuniversitară, universitară și post-universitară, aflat în gestiunea și în responsabilitatea statului.
Așa că autoarea legilor nu are cum să pornească la redactarea lor de la primele zece probleme pe care legea în vigoare a educației naționale le pune în calea ridicării nivelului de performanță extrem de scăzut al învățământului de stat, la fiecare nivel.
Adică, actualele proiecte de legi nu au cum să fie menite să rezolve vreuna dintre aceste probleme nenumite, neidentificate și necercetate cu rigurozitate.
Apoi, nimeni din sistemul de educație națională, de la ministru în jos, dar nici nimeni din Guvernul României nu privește și nici nu a privit vreodată educația ca pe un bun public, proiectat, finanțat, asigurat cu alte resurse decât cele financiare, pentru a fi produs și distribuit de guvern, cu scopul de a asigura dreptul la învățătură, așa cum este acesta definit și descris în Constituția României (Articolul 32), în Convenția europeană despre drepturile omului (Articolul 2 din Protocol), precum și în Declarația universală a drepturilor omului, a Națiunilor Unite (Articolul 26).
Ca să nu mai vorbim despre faptul că nimeni dintre oficialitățile cu pretenții de reformatori ai educației naționale nu a dovedit vreodată că ar avea habar de ce oare ar trebui făcută vreo reformă.
În sensul că nu s-au stabilit niciodată obiectivele de atins pe termen scurt, mediu și lung, prin reforma de orice fel. Iar, în absența obiectivelor, este exclus ca cineva să poată schimba cu sens ceva din sistemul de educație națională, de la grădiniță și până la post-doctorat.
Citește și: România needucată. Noile legi ale Educației de care se vor bucura impostorii academici
Dar cea mai serioasă situație ce mă determină pe mine să nu iau în seamă actuala tentativă de reformă a educației naționale este că nimeni nu știe și nici nu vrea să afle care dintre problemele educației, precum și care dintre obiectivele strategice de atins prin educație ar avea nevoie de rezolvare prin lege și care prin măsuri administrative.
Despre care asemenea probleme și obiective ar avea nevoie de schimări de comportament, de mentalitate sau de moralitate, în rândul actorilor participanți (dascăli, părinți, elevi/studenți, angajatori) nici nu are rost să amintesc, că ar fi de domeniul fanteziei debordante.
Deci, guvernanții executivi actuali nu au idee de ce ar trebui o nouă legislație în domeniu, nu au nici cele mai vagi cunoștințe despre teoria re-instituționalizării unui bun public la nivel național, nu au obiective clar definite ca scop și timp, nu au habar despre componenta comportamentală a reformei în educație, nici despre care ar fi măcar primele zece probleme sistemice de rezolvat prin legiferare, dar au întocmit un pachet de legi ale educației naționale.
Pe care legi au de gând să le dezbată între parlamentarii majoritari, care sunt și mai habarnamiști decât ei, executivii, după care să le adopte și să le trimită spre promulgare Președintelui României, care este și inițiatorul demersului, prin punerea numelui și semnăturii sale peste făcătura numită raportul „România educată”.
În asemenea condiții, ce rost ar avea să mai amintesc ceva și despre corupția directă ori prin confiscare a sub-domeniilor care compun domeniul public al educației naționale?
Deci, cum ar putea să mă intereseze ce au scris toți ăștia, cu ministrul Educației în frunte, în proiectele lor de legi ale educației?
Hari Bucur-Marcu este expert internațional în materia politicilor de apărare națională.
