Cehov: valurile şi viaţa

Viaţa este, în paginile lui Cehov, asemeni mării ale cărei valuri îşi au propriul lor contur mişcător: destinul se înfăţişează refuzând ordinea locurilor comune, în vreme ce ambiguitatea tristeţii sau a fericirii alungă certitudinile, în favoarea polifoniei imposibil de redus la o singură voce dominantă.

Niciodată în acord cu intelighenţia radicală a epocii sale, niciodată înclinat spre teoretizări mesianice, niciodată sedus de retorica profetică, Cehov a dăruit umanităţii textelor sale acea delicată imperfecţiune pe care admiratorii ordinii geometrice a utopiilor o dispreţuiesc, suveran.

„Un duel” este una dintre acele proze ale maturităţii în care literatura lui Cehov intră în dialog cu tradiţia care o precedă. Se află, în această vastă nuvelă, mai toate obsesiile imaginarului cultural rus: de la omul de prisos şi radicalismul scientist al intelectualilor până la decorul duelului şi ambiguitatea adulterină a dragostei.

Este ca şi cum, în spaţiul aceloraşi pagini, Anna Karenina, Peciorin, Bazarov şi Oneghin ar coexista, parte a unei fresce ce privilegiază nuanţa şi echivocul, acceptând existenţa umană ca o sumă de accidente, de eşecuri şi de ratări.

„Un duel” poate fi citit ca despărţirea lui Cehov de cei care, în numele adevărului, virtuţii sau al cunoaşterii, caută să impună dialectica lor procustiană: viaţa despre care scrie Cehov nu încape în sertarele mediocre ale ispitelor moralizatoare.

Laevski, Hamletul rus eşuat în oraşul de la malul Mării Negre, prins în capcana unui adulter din care nu mai poate evada, se află în vecinătatea ratării: iubirea sa este ratată, după cum ratată este şi cariera sa profesională, ce nu este decât un simulacru de onorabilitate.

Omul de prisos din textele lui Turgheniev este deposedat de aura sa romantică. Umanitatea imperfectă a lui Laevski este dominată de un sentiment dureros al lucidităţii, dar şi de o încăpăţânare a refuzului acţiunii. Viitorul este convocat de Laevski, dar nu se întrupează niciodată cu adevarat.

Cât despre zoologul von Koren, vocaţia lui moralizatoare şi încrederea în mântuirea prin ştiinţă trimit la cei din stirpea lui Bazarov. Pentru von Koren, Laevski, cu ale sale păcate atât de omeneşti, este un rebut ce ilustrează răul rus: soluţia pe care predică von Koren este aceea a unei ascetice eugenii morale.

Citește și: La centenar: Monica Lovinescu şi secolul ei

În lumea sa trasată cu precizie nu este loc pentru specimene ca acestea. Rusia sa este un domeniu al perfecţionării prin efort şi disciplină. Adulterul, ca şi lenea, sunt patologii ce se cer extirpate, chirurgical.

Între Laevski şi von Koren, între hamletul pe jumătate ridicol şi savantul intransigent, se află cei ce acceptă limitele vieţii cu naivitate şi împăcare: diaconul în aşteptarea poziţiei din Rusia şi medicul militar Samoilenko locuiesc în acest purgatoriu ce nu cunoaşte frământările radicale. Dar limitarea lor intelectuală temperează, salvator, elanurile extremelor etice. Mediocritatea devine o formă paradoxală de generozitate.

Iar duelul încheiat fericit între Laevski şi von Koren este capătul de drum al unei neînţelegeri tragicomice. Duelul puşkinian, romantic şi damnat, se petrece în decorul burghez de vilegiatură. Laevski şi von Koren nu vor fi Oneghin: ceea ce va urma nu este moartea, ci acceptarea, împăcată, a imperfecţiunii vieţii,astfel cum este ea.

Duelul ratat deschide calea viitorului ce stă sub semnul cehovian al paginii deschise : viaţa, înţelege von Koren în cele din urmă, înseamnă toată această stranie complexitate ce se refuză simplificărilor etice. Reconcilierea cu Laesvki, el însuşi pregătit să trăiască şi să muncească, cu o tenacitate nouă, îmbrăţişând dragostea ce încetează să mai fie adulterină, traduce acest triumf al ambiguităţii destinului. Personajele lui Cehov se opresc în faţa unui timp ce stă, poate, sub semnul speranţei.

Citește și: Edmund Burke şi firescul libertăţii

Vâltoarea de valuri a furtunii spre care se avântă la plecare vasul lui von Koren este imaginea însăşi a acestui viitor ce nu poate fi citit, ci doar presimţit. Omul de prisos şi savantul se confundă cu aceste siluete ce se pierd în ceaţă: ordinea adevărurilor definitive se topeşte sub atingerea mării, asemeni unei fraze suspendate la final, încărcate de promisiunile incerte ale destinului omenesc.