În procesul învățării (învățarea fiind un proces intim, bazat pe principiul că nimeni nu poate învăța în locul altuia), am putea identifica o ierarhie de tipul: a afla despre – a ști – a înțelege – a cunoaște.
În care, a afla despre se dobândește ascultând prelegerea și/sau citind lecția din manualul școlar, despre o temă sau un subiect anume.
Citește și: România needucată. Noile legi ale Educației de care se vor bucura impostorii academici
Nivelul ierarhic superior, a ști, se atinge în momentul în care, dacă e vorba despre o temă/subiect de literatură, citim acel volum/poezie/„bucată”, sau dacă e vorba despre o temă de matematică, ne-am însușit formula/teorema/principiul care face obiectul lecției.
A înțelege presupune evident că (de capul nostru sau ajutați/îndrumați/cooptați într-un proces de gândire colectivă) ajungem la a surprinde semnificația mesajului literar, dacă e vorba despre literatură, ori ajungem să demonstrăm formula / teorema, dacă e vorba despre matematică (similar, dacă e vorba despre alte materii / discipline școlare).
A cunoaște este despre a fi în măsură să facem ceva cu ceea ce știm și am înțeles.
Dacă e vorba despre literatură, să fim în măsură să folosim stilul anume în comunicarea noastră, ori măcar să facem referire la un element de stil sau la o idee populară din „bucata” din lecție, dar și să luăm lectura și înțelegerea textului ca pe o formă de experiență personală, ce ne maximizează înțelegerea prin experiment a lumii.
Dacă e vorba despre matematică, a cunoaște este despre a fi în măsură fie să apelezi la formula/teorema din lecție pentru a rezolva o problemă din viața noastră, fie să folosim formula/teorema într-un model matematic, prin care să prefigurăm o realitate viitoare.
Desigur, pentru a face ceva cu ceea ce știm și am înțeles, avem nevoie de exerciții și antrenamente, prin care să dobândim priceperi / deprinderi / automatisme chiar, necesare pentru a avea succes în cunoaștere.
Iar forma superioară de cunoaștere se materializează în capacitatea noastră de inovație.
Adică, în literatură, să scriem noi literatură, iar în matematică să rezolvăm probleme grele, ori chiar să propunem dezvoltări ale teoremei.
Putem face toate astea de capul nostru, sau îndrumați. Putem să facem astea acasă sau la școală.
Desigur, dacă le facem la școală, atunci avem și șansa îndrumării, dar și șansa parcurgerii în comun a etapelor, cu alți elevi/studenți ca noi, completându-ne și ajutându-ne unul pe celălalt, mai ales pe palierul ierarhic al înțelegerii.
Deși, atunci când vine vorba despre învățat, trebuie să învățăm fiecare intim, deoarece nimeni nu poate învăța în locul nostru.
Sunt convins că aceste remarci sumare au stat firesc la baza procesului de (re)instituționalizare prin lege a educației naționale, în cele două subdomenii: învățământul pre-universitar și cel universitar, în România educată.
Sau nu?
Hari Bucur-Marcu este expert internațional în materia politicilor de apărare națională.
