Patapievici par lui-même

Dacă expresia n-ar fi fost compromisă de Cioran, care i-a accentuat până la grotesc sensul de zădărnicie și de melancolică resemnare, aș fi fost tentat să mă întreb: à quoi bon Patapievici? Ce rol poate juca, într-o societate a neserioșilor, a gargaragiilor și a incompetenților, incapabilă de mobilizare pentru atingerea unui țel sau pentru desăvârșirea unui proiect, cineva care e opusul tuturor acestor nedorite însușiri?

Unde să-l plasezi pe Horia-Roman Patapievici în galeria de belferi agresivi, ageamii flecari și cabotini impenitenți care populează până la refuz scena publică din România? Cum să-l așezi pe rafturile putrede ale unei societăți a șmecherilor și escrocilor pe cel care a dat dovadă în mai multe rânduri de curaj fizic (de pildă, în decembrie 1989, când a și fost închis la Jilava, ori în decembrie 2006, când hoardele naționaliste ale lui Vadim Tudor erau decise să-l arunce de la balconul Parlamentului) și întotdeauna de curaj moral?

Dacă apariția lui pe scena publică la începutul anilor 1990, perfect echipat pentru performanță culturală, a fost improbabilă, tot ce a desăvârșit de atunci încoace stă sub semnul unei fericite creativități.

N-o exclud nici pe cea instituțională, cu atât mai frapantă cu cât batjocura de la ICR-ul actual, total aservit politicului și politicienilor, a atins cote elucubrante.

Cea mai recentă carte a lui Horia-Roman Patapievici, Despre viață, destin & nostalgie (Editura Humanitas, 2022), ilustrează în mod eclatant aserțiunile de mai sus. E o carte a suferinței (în sensul în care Unamuno pronunța, cu înfrigurare și disperare, faimoasa sintagmă „me duele Espana”) și, totodată, una a eliberării de angoasele adunate în decenii de luptă cu prostia, indolența, obtuzitatea și primitivismul.

Și cărțile anterioare ale lui H.-R. Patapievici au drept punct de plecare o urgență personală, o stare de inconfort moral, cultural sau politic. În niciuna dintre ele, însă, autorul nu se așază atât de ferm în centrul discursului, fiind atât de explicit una „despre el însuși”.

Din acest punct de vedere, ne aflăm în fața celei mai montaigne-iene scrieri a autorului, în care simți vibrația celebrei profesiuni de credință a primarului din Bordeaux: „Je n’ai d’autre objet que de me peindre moi-meme”.

Ca și eseurile lui Montaigne, articolele și studiile de față sunt introspecții. Divizate în trei segmente (Viața, Țara și Europa), ele sunt exerciții ce se revendică de la o obsesie principală, aceea a locului și a misiunii omului în lume.

Eseurile acoperă spațiul vast dintre subiectivitatea asumată și detașarea cvasi-științifică, ilustrat printr-o suită de articole în care vocea gânditorului unifică și umanizează o sumă de aspecte contondente ale existenței. Nota comună este aceea a deplinei asumări personale, pusă în evidență de patosul vocii care vorbește întotdeauna cu un timbru aparte.

Carte recapitulativă, Despre viață, destin și nostalgie e legată, cronologic și tematic, de scrieri anterioare ale autorului. Astfel, multe din paginile secțiunii Viață ar fi putut figura și în Zbor în bătaia săgeții, prin amestecul de patetism controlat și transcriere sinceră, nemediată, a senzațiilor iscate de diversele experiențe ale autorului. Multe rânduri au directețea unor însemnări de jurnal, ce rețin situații, senzații și idei legate de descoperirea, la propriu, a Europei, și a filosofiei care a făcut-o posibilă.

H.-R. Patapievici aderă cu entuziasm la modelul european, pe care ajunge să-l apere, în unele pagini din finalul cărții, de propriile excese, erori și derapaje. Sejururile petrecute la Paris, la Berlin și, ulterior, la Londra sunt etape care încheie formarea unui ucenic vrăjitor care era, de altfel, deja pregătit pentru a lua cu asalt cetatea culturii.

Călătoriile în Occident ale lui H.-R. P. amintesc, prin febrilitatea notației și seriozitatea privirii, de intelectualii români care parcurgeau același itinerariu în secolul al XIX-lea. Aceeași sete de a cunoaște, de a descoperi, de a înțelege, același patos al admirației față de comorile culturale ce i s-au înfățișat minții avide de a absorbi necuprinsul unei mari civilizații.

Din acest punct de vedere, Horia-Roman Patapievici a rămas un pașoptist, un entuziast sedus de doctrina înnoirii care sporește care i-a ghidat pe vechii intelectuali români aflați la studii în străinătate. Întoarcerile acasă sunt prilejuri de a evalua, cu luciditate, câștigurile acumulate, pe un fond de relativizare a concepțiilor tari potrivit cărora Europa ar fi o entitate omogenă: „Europa este, mai degrabă, o formă a spiritului decât o realitate geografică. Europa este o idee, o forma mentis în plină expansiune; este, în fond, un proiect civilizatoriu care își subordonează mai multe culturi cu valoare dominantformativă (greco-latină, franceză, germană, anglo-saxonă etc.)”.

Volumul reflectă fidel preocupările lui H.-R. Patapievici, de la cele de natură științifică (nu lipsește nici din cartea de față un studiu dedicat lui Pierre Duhem), până la cele de istorie, ideologie, politică ori literatură. Cel mai puternic filon e cel religios, care străbate multe din rândurile adunate aici (uneori în discursuri ce se referă explicit la religie, alteori ca scintilații care dau o dimensiune metafizică textelor dedicate unor teme non-spirituale).

Fie că deplânge eliminarea creștinismului dintre pilonii esențiali ai Europei din constituția Uniunii Europene, fie că evocă momente din propria biografie, religiosul se dovedește o constantă a gândirii autorului. Adept al liberalismului clasic, H.-R. Patapievici demontează mecanismele prin care ideologiile au fost deturnate, terminologic, dar și ca practică politică efectivă, sub presiunea ideologiei socialiste, „cea care a falsificat toate vechile doctrine politice”.

Un articol din 2002, Azi, ca să fii liberal trebuie să fii conservator, este o admirabilă demontare a metodelor și etapelor prin care progresismul a reușit să devină, în lumea contemporană, o ideologie cu mare trecere. Pornind de la un text al lui Hayek, autorul consideră că soluția scoaterii liberalismului clasic și a conservatorismului de sub acuzațiile aduse de socialiști poate fi evocarea tradiției libertății cărora îi aparțin.

Aplicată practicii politice curente, se ajunge la următoarea concluzie: „Niciodată opoziția la schimbarea cu orice preț nu va fi făcută de un conservator invocând stările de lucruri produse de un regim violent. Prin urmare, niciun conservator nu ar putea confunda «tradiția» instituită de comunism cu o veritabilă tradiție, istorică, spontană, naturală. Oriunde avem de-a face cu dominarea societății de către un factor de revoluționare permanentă a condițiilor tradiționale de viață, poziția liberală – pentru a putea rămâne liberală în spiritul ei – nu poate diferi substanțial de poziția conservatoare”.

Am dat acest citat, pentru că el reflectă modul de argumentare al lui H.-R. Patapievici și exprimă, totodată, pozițiile pe care se află autorul. Rațional și logic, nu se lasă amăgit de cântecele de sirenă ale ideologiilor salvaționiste, susținând, în schimb, valabilitatea acelor doctrine care nu sacrifică realitatea și nu alterează esența naturii umane de dragul experimentelor cu un final predictibil catastrofic.

Dacă mi s-ar cere să aleg din întregul volum un singur text, m-aș afla în încurcătură. Și asta, pentru că fiecare, în felul său, se constituie într-un segment esențial în constituirea portretului interior al strălucitului intelectual și gânditor. Există o coerență a scrierilor lui Horia-Roman Patapievici pe care fragmentarismul inevitabil al cărții de față o pune și mai mult în evidență. Dicțiunea ideilor are o rezonanță amplă, migrând de articol la articol, alcătuind un continuum perfect articulat și expresiv totodată.

Și totuși, există un studiu asupra căruia aș insista, pentru că este unul dintre cele mai puternice texte de filosofie a politicului care s-au scris în România postcomunistă. Se intitulează Revoluția de centru și este o încercare de a explica mecanismele declanșării, desfășurarea și consecințele evenimentelor din 1989.

„Originală” în fiecare din segmentele ei, revoluția română confirmă și infirmă simultan tot ceea ce știam despre schimbările politice, revolte, înfruntări politice și participarea maselor la transformările fundamentale din societate. Enunțată ca un paradox, esența acestei schimbări de paradigmă este următoarea:

„…revolta străzii a declanșat revoluția, în timp ce complotul nomenclaturist a câștigat-o. Odată cu revoluția, a câștigat și puterea de stat. Ei, bine, paradoxul este că, deși a avut puterea de a guverna (care a fost, în primii ani, revoluționară), complotul nomenclaturist nu a avut nicio clipă și puterea de a defini natura atât a revoluției, cât și a puterii sale înseși. Paradoxul este că, în România, cine a declanșat revoluția nu a câștigat-o, în schimb, deși fără nicio putere în stat, a păstrat constant, în ochii societății românești, dreptul de a-i defini natura. Acest drept a rămas, în mod misterios, privilegiul revoltei străzii”.

Cu alte cuvinte, niciuna din forțele implicate, direct sau indirect, în răsturnarea regimului comunist, nu a reușit să-și impună în totalitate agenda – fie pentru că nu o avea (cum se întâmpla cu strada), fie că era inadecvată în momentul politic al anului 1989 (cea a complotiștilor).

În felul acesta, s-a ajuns la o negociere tacită, îndârjită, greu de conceptualizat, nu lipsită de accente violente (vezi cazul mineriadelor sau al lui martie 1990 la Târgu-Mureș), în urma căreia radicalismul inerent al revoluțiilor a fost împins instinctiv spre centru, singurul loc al (pseudo)dialogului explicit ori implicit între cei care au dat profilul social și politic al României postcomuniste.

Punând un accent încă mai puternic, Horia-Roman Patapievici notează: „Comunismul NU a fost învins printr-o revoluție contrară lui. Asta înseamnă că extrema nu a fost învinsă printr-o extremă contrară, ci prin altceva, mult mai profund. Ceea ce a învins principiul reprezentat prin radicalitatea revoluționară a extremei a fost revenirea la valorile centrale ale civilizației europene moderne.

Revoluția din 1989 a constat în revendicarea, împotriva extremei ca principiu revoluționar, a Centrului, ca sumă a elementelor centrale pentru civilizația modernității (capitalism, liberalism, democrație, spirit critic, drepturile omului, stat de drept etc.). În fond, în 1989 s-a petrecut prima revoluție de centru din istoria omenirii. Acesta e sensul revoluțiilor care au pus capăt dominației comuniste în Europa Centrală și de Est”.

Acest text al lui H.-R. Patapievici ar trebui să devină lectură obligatorie în școli și universități. Cu atât mai rău pentru societatea românească dacă nu va deveni.

Articol publicat şi în România Literară.

Mircea Mihăieş (n. 1 ianuarie 1954) conduce doctorate în literatura engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara. Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. Redactor-şef al revistei Orizont.

Volume publicate: De veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roşu (1990, în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008, tradus în Statele Unite în 2014), Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. (2009), Ultimul Judt (2011), Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (2012), Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător (2014), Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), Şapte zile, plus una. Un dialog cu Ilie Stepan (2018), O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (2019).

A primit de şapte ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A publicat şase volume în colaborare cu Vladimir Tismăneanu. Lucrează la o carte intitulată A doua viaţă a lui Corto Maltese.