La centenar, constituţia de la 1923 întruchipează paradoxurile epocii interbelice: mai mult decât oricare alt text, ea ilustrează reuşitele şi imperfecţiunile sistemului de guvernare al României Mari.
Lichidată în 1938 de lovitura de stat carlistă, repusă în vigoare parţial la 1944, înlocuită cu ordinea totalitară comunistă, spre a fi invocată mai apoi în anii de după 1989, constituţia de la 1923 devine, o dată cu trecerea timpului, imaginea libertăţii pe care noile tiranii o înlătură. În posteritate, constituţia de la 1923 este mai elocventă şi memorabilă decât în intervalul ei de aplicare concretă. În lupta cu dictaturile secolului XX, legea fundamentală de la 1923 este mobilizată ca un semn al moderaţiei şi al domniei legii.
Şi poate că această percepţie în posteritate obligă la asumarea privirii critice şi la evitarea elanului hagiografic. Constituţia de la 1923 este, în ordinea politică a epocii sale, triumful liberalismului brătienist ce cultivă centralizarea şi autoritarismul ca pe instrumentele menite să consolideze noul stat. Constituţia de la 1923 poartă amprenta acestei direcţii ce va marca evoluţia statului român în deceniile de până la 1940: eşecul României Mari este inseparabil de opţiunile asumate în acest moment.
Apoteoză a liberalismului autoritar al lui Ionel Brătianu, constituţia de la 1923 nu a corectat imperfecţiunile regimului parlamentar ce garanta primatul puterii executive.
Ca şi sub imperiul constituţiei de la 1866, alegerile nu făceau decât să transcrie o opţiune deja formulată: adunările erau emanaţia cabinetelor, iar exercitarea voinţei naţionale se realiza în cadrele controlate de executiv. Regimul interbelic nu a îndeplinit niciodată cu adevărat aspiraţiile Proclamaţiei de la Alba-Iulia: demnitatea umană şi libertatea politică nu au fost garantate cu adevărat. Votul universal a fost vidat de substanţă prin practicile de corupţie electorală.
Constituţia de la 1923 a avut o viaţă instituţională marcată de rupturi şi de discontinuităţi. Relevanţa ei concretă a fost subminată de apelul la starea de asediu şi la decretele-lege. Restauraţia din 1930 creează premizele naşterii carlismului: cu un deceniu înainte de lovitura de stat, Carol al II-lea are ca ambiţie înlăturarea cutumelor ce îngrădeau capacitatea sa de acţiune arbitrară. Desemnarea ca prim- ministru a lui Nicolae Iorga, prin ignorarea practicilor constituţionale consacrate, este semnul acestei îndrumări ce anunţă un alt viitor.
Constituţia de la 1923 devine, în epoca Tătărăscu, paravanul ce maschează, inabil, centralizarea puterii la nivelul monarhului: recursul la starea excepţională şi la legiferarea de către guvern reflectă erodarea democraţiei imperfecte din România.
Peisajul din ultimii ani de aplicare ai constituţiei de la 1923 este unul dominat de avansul autocraţiei. Simbolic, cel din urmă cabinet desemnat sub imperiul legii fundamentale, cel prezidat de Octavian Goga, adoptă prima legislaţie antisemită: egalitatea în faţa legii înceta să mai existe, în numele asumării naţionalismului integral.
Anul 1938 este Rubiconul pe care România îl traversează. Democraţia imperfectă lasă loc autocraţiei. Drepturile cetăţeneşti sunt sacrificate pe altarul supunerii faţă de stat. Antisemitismul este oficializat, treptat, ca doctrină şi practică: regimul antonescian este capătul de drum genocidar al unui drum care începe cu decenii în urmă.
Citește și: La centenar: Monica Lovinescu şi secolul ei
Speranţele restauraţiei constituţionale sunt spulberate după 23 august 1944. Repusă în vigoare prin eliminarea prevederilor ce garantau domnia legii, constituţia de la 1923 este instrumentul de care se serveşte comunismul românesc în cucerirea puterii. Constituţia de la 1923 este imaginea acestei Românii care se transformă, în sens totalitar.
Pe acest fundal al tiraniilor, constituţia de la 1923 va fi privită ca un fragment din memoria libertăţii. Pentru Iuliu Maniu, Dinu Brătianu sau Ion Mihalache ea va fi, în anii de rezistenţă şi de sacrificiu, reperul invocat ca alternativă la comunism. Constituţia de la 1923 supravieţuieşte propriei sale dispariţii,convocată fiind în confruntarea cu dictaturile: viaţa de apoi a legii fundamentale se confundă cu imperativele constituţionalismului însuşi.
Ioan Stanomir este profesor de Drept constituțional la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București.
