„Carnetele” sau Camus în oglindă

„Carnetele” sunt extraordinarul jurnal de idei ţinut de Camus cu acea rigurozitate visătoare care i-a definit spiritul creator. În paginile lor, intimitatea camusiană se înfăţişează în întreaga ei subtilitate.

De la însemnările în care se prefigurează textele operei până la notaţiile diaristice, ceea ce există devine scris, iar în acest scris vocea lui Camus se distinge cu acel timbru al autenticităţii netrucate ce l-a urmărit până la moarte, ca o pecete a destinului.

Iar în acest prim volum din ediţia de la Polirom a „Carnetelor”, remarcabilă este imaginea acestui Camus care, oscilând între Algeria şi Franţa, este pe punctul de a-şi elabora capodoperele sale.

Timpul „Carnetelor” este un timp al febrilităţii, al căutării, al redactării şi al călătoriei spre sine.

Autobiografia intelectuală a acestui prim Camus nu poate fi imaginată în absenţa oglindirii alcătuite din pasajele ce corespund zilelor vieţii sale.

În „Carnete” trăieşte şi respiră Algeria iubită, acea Algerie care l-a bântuit pe Camus şi care i-a inspirat atâtea dintre paginile sale. Algeria camusiană este un întreg continent, cu ale sale contururi şi peisaje: om al Mediteranei, Camus descoperă în ţara sa natală culorile şi vocea unei lumi cu care se confundă, până la capăt.

Tot ceea ce eseurile sale vor cuprinde ca glossă algeriană se află in aceste pagini. De la acea Algerie locuită parcă de zeii greci la cartierele populare şi la freamătul mării, Algeria lui Camus este patria spre care el va reveni, cu ataşament filial.

Aici, în Algeria, trăiesc umbrele celor de dinaintea sa şi aici modestia aspră a copilăriei sale se desenează ca un timp al uceniciei. Solidar cu suferinţa, atent la soarele ce arde şi luminează, copleşit de trecutul statuilor şi una cu mişcarea oamenilor pe care îi priveşte şi despre care scrie, Camus are rădăcinile în pământul mediteranrean: gândirea amiezei este visul său intelectual, ca o tentativă de a încadra în cuvinte ţesătura de sensibilitate a locurilor fără de care nu se poate închipui, niciodată.

În „Carnetele” camusiene se oglindeşte neliniştea celui care scrie. Însemnările lui Camus conţin temele şi frazele care vor intra în operele sale. Algeria pe care o cutreieră devine text, în vreme ce reflecţia despre absurd hrăneşte materia ciclului din care fac parte „Străinul”, „Mitul lui Sisif” şi „Caligula”.

Laboratorul lui Camus este unul în care coexistă pasiuni şi chipuri diferite. Obsesia teatrului este inseparabilă de munca în trupele pe care le animă. Romanele, dramele şi eseurile de mai târziu comunică cu ucenicia ziaristului care participă la tragedia epocii sale. Înterogaţiile din „Omul revoltat” sunt formulate acum.

Îndoiala faţă de comunism se întâlneşte cu dragostea fraternă faţă de exilaţii spanioli, rămăşite ale republicii înfrânte. Libertar şi insurgent, Camus nu se simte acasă în templul dogmatic al religiilor politice. Umanismul angajării din „Ciuma” este alternativa la mistificare şi la complicitate.

Citește și: Cehov – valurile şi viaţa

În ţesătura „Carnetelor” se pot distinge firele şi izvoarele textelor sale canonice. Între „Străinul” şi „Moartea fericită” se află parcursul din jurnalul de idei. Din aceste notaţii se ivesc frazele şi personajele de mai târziu.

Autoportretul lui Camus este un domeniu al anticipărilor memorabile. Intuiţia sa merge către adâncul zăcământului de sensibilitate din care se hrănesc paginile publicate. Absurdul este parte din confruntarea ce nu este decât o continuă căutare. Teatrul, romanul şi eseul sunt tot atâtea încercări de a suprinde complexitatea de basorelief a destinului uman inscrutabil.

„Carnetele” lui „Camus” sunt calea cititorului spre intimitatea scriitorului însuşi. În postumitate, mărturia lui Camus despre el însuşi şi despre dialectica ideilor sale îşi păstrează întreaga directeţe a autenticităţii. Stilul de precizie şi de poezie al lui Camus se iveşte în paginile de carnete.

Posteritatea lui Camus este posteritatea modelată de interogaţii, de lecturi, de iubiri şi de drame. „Carnetele” sunt pânza de cuvinte pe care se desluşeşte silueta sa: Camus îşi îmbrăţişează existenţa, cu luciditate visătoare, fără emfază şi fără cabotinism, în răspăr cu certitudinile şi dogmele, solitar şi solidar, cu ochii spre soarele Mediteranei visate.