În 1985, am avut câteva zeci de ore de practică pedagogică, la Limba română, la o clasa a opta, dintr-o școală bucureșteană, din Drumul Taberei.
Am început prin a asista la orele ținute de profesoara de Română, care era și diriginta clasei și am încheiat practica cu o inspecție la o oră ținută de mine, în rolul profesorului. Inspecție ce s-a lăsat bineînțeles și cu o notă echivalentă examenului de an universitar, la disciplina Practica Pedagogică.
De la prima oră la care am asistat, mi-am dat ușor seama că aproape jumătate din efortul tovarășei profesoare era depus pentru a menține disciplina în clasă. Asta, în condițiile în care tot domnia sa era și dirigintă, adică ea era cea care le punea elevilor notele la materia Purtare.
Ceea ce nu era de mirare. Clasa era formată din fete și băieți de 14 ani. Adică, unii erau adolescenți, mai ales fetele, pe când alții erau încă la pubertate, mai ales băieții.
Unii erau conștienți sexual, alții încă bănuiau sau bâjbâiau în înțelegerea trasformărilor hormonale și fizice pe care le pățeau. Unii erau concentrați pe pregătirea pentru admiterea la liceu, alții erau încă indiferenți la ceea ce avea să li se întâmple după terminarea școlii generale, peste câteva luni, la data practicii mele pedagogice.
Unii proveneau din familii de intelectuali, alții proveneau din familii de muncitori, unii aveau acasă familii închegate și concentrate pe sprijinirea lor, a copiilor, pentru a trece pragul dintre gimnaziu și liceu, iar alții aveau acasă familii disfuncționale sau monoparentale.
În tot cazul, în anul acela 1985, intrarea prin concurs la liceul dorit însemna practic aranjarea adolescentului de 14 ani pe viață, în regimul comunist.
Dacă intra la un liceu foarte bun, avea șanse mari să intre la facultate, cu ceea ce învăța la liceu. Facultate pentru care știa încă din clasa a opta la ce materii de liceu trebuie să se pregătească, pentru a intra tot prin concurs de admitere.
Proporțional, la fel era și cu cei care intrau la licee mai slabe sau la școlile profesionale, de pe vremea aceea. Adică, tipul de liceu vizat le indica direcția de efort școlar pentru o carieră fie cu studii superioare, fie cu studii medii sau fie cu calificare profesională.
Iar după facultate sau după liceu/școală profesională, tânărul din societatea socialistă multilateral dezvoltată mai avea doar o singură grijă: să nu îi supere pe șefi. Iar dacă reușea asta, urma să iasă la pensie, după vreo 40 de ani de muncă, și, între timp și între limitele impuse de conducătorul iubit, să se mai și bucure de viață.
Dar astea urmau după ce se termina școala gimnazială. La momentul în care se întâmpla povestea mea, nu exista nicio certitudine că cei care învățau foarte bine, eventual cu suplimentarea învățării prin meditații, vor intra la liceul vizat.
Citește și: Programul „România manelizată”. Nimic grav
Copiii din clasa mea trebuiau încă să învețe, să ia note bune la Română, inclusiv la teze, să se concentreze pe ceea ce își propuseseră, chiar așa, în absența vreunei garanții.
Mai trebuiau să fie prezenți la ore, să fie cuminți în clasă și să finalizeze studiile gimnaziale fără probleme de comportament.
Doar că erau copii. Mă rog, erau adolescenți sau puberi, după caz.
Adică, puterea lor de concentrare pe un subiect din materia școlară nu trecea de 10 -12 minute, pe când ora de clasă era de 50 minute. Asta, dacă aveau voința și mai ales dorința să se concentreze pe subiectele școlare.
Apoi, nu puteau să își controleze excesele sau pornirile hormonale, decât între anumite limite de toleranță și de decență.
Și mai erau și în competiție unul cu celălalt, pentru a-și dovedi sau confirma statutul social, atracția fizică sau interesul stârnit de vreo idee sau vreun gest de-al lor, observabile de ceilalți.
Așa că, atunci când mi-a venit rândul să țin orele de Română cu ei, obiectivul meu a fost să nu îmi dedic mai mult de 20 la sută din efortul pedagogic pe disciplina în clasă și să rezerv restul de 80 la sută pentru a-i ajuta să treacă cu bine și mai ales cu folos prin cele 50 de minute ale fiecărei ore.
Și desigur am fost foarte atent să nu stric cumva din ceea ce învățaseră deja, pentru absolvire și pentru concursurile la care urmau să participe.
După prima oră la catedră, am descoperit că nivelul meu de ambiție fusese stabilit foarte modest. Ținând ora cu toate principiile pedagogice și de psihologie socială în minte (pe care nu le învățasem la facultate, ci le descoperisem în practica de instructor al plutonului de infanterie mecanizată), nu a trebuit să depun nici măcar 5 la sută efort, pentru a ține clasa într-o disciplină confortabilă.
Unul dintre aceste principii era că ora de clasă trebuie să fie amuzantă, relaxată și neapărat cu folos.
Așa că, la mine la clasă, de câte ori mă adresam unei fete cu domnișoară, întreaga clasă era numai un zâmbet. Când mă adresam unui băiat cu puștiulică, toată clasa era un râset vesel. De asemenea, reușeam să schimb subiectul la fiecare 10 minute, încheind și cu o recapitulare a lui, dar și cu o glumă/anecdotă, menită să fixeze în memorie acel subiect.
Am mai aplicat principiul că atenția asupra profesorului se obține și se menține prin coborârea tonului și nu prin ridicarea lui. Și desigur că atenția merită ațintită de elev nu asupra profesorului ca atare, ci asupra subiectului pe care îl introduce el.
Citește și: Președintele-bibelou și „România Educată”
Dar cel mai performant principiu era cel că e în avantajul elevului să fie atent și să priceapă din prima ce se întâmplă la oră. Iar dacă nu e atent și nici nu pricepe, e doar pierderea lui și în niciun caz a profesorului.
Cam așa era pe vremea mea, cum se zice. Copiii de atunci trebuie că fac anul acesta 52 de ani. Adică, copiii lor au terminat liceul de puțini ani, sau pe acolo.
Uneori, foarte rar, mă întreb dacă orele ținute cu mine, acum 38 de ani, or fi avut vreun rost pentru ei?
Hari Bucur-Marcu este expert internațional în materia politicilor de apărare națională.
