De câteva zile, două subiecte au făcut vâlvă în presa noastră, ambele fiind din mediul școlii: cel al elevului care a rănit-o cu un cuțit pe profesoara de japoneză și cel al elevilor care au mimat actul sexual cu profesoara de engleză în timp ce aceasta încerca să-și țină ora.
În primul caz, profesoara a fost victimă a pornirilor unui tânăr ce pare a avea tulburări psihice de care, probabil, se vor ocupa specialiștii. Problema care va rămâne este aceea a posibilității oricărui tânăr de a intra în spațiul școlii înarmat cu arme albe.
Al doilea caz nu este înfricoșător ca primul, dar nu mai puțin grav. Deși presa a titrat că elevii au batjocorit o profesoară, vizionând filmul am putut constata cu stupoare că profesoara respectivă nu a fost victimă, ci complice, că s-a antrenat în mitocăniile adolescenților zâmbind. S-a spus că în discuțiile pe care le-ar fi avut cu propriii colegi referitor la scenele grotești din sala de curs, dumneaei ar fi spus că „nu s-a petrecut nimic grav”.
Unii pun la îndoială această replică însă, chiar dacă ea n-ar fi fost emisă, zâmbetul cu care dumneaei a participat la acele scene de-a dreptul respingătoare vorbește mai mult decât o asemenea replică.
Orice femeie cu o minimă demnitate, nu mai pun la socoteală statutul de cadru didactic!, s-ar fi delimitat categoric de astfel de manifestări de pitecantropi ale unor adolescenți cărora hormonii le inhibă neuronii.
În cel mai rău caz, în care profesoara nu ar fi reușit să-i stăpânească, ar fi trebuit să părăsească imediat sala de curs și să se adreseze conducerii pentru a procura de acolo un spor de autoritate. Or, nu s-a întâmplat așa. Prin atitudinea sa de participare îngăduitoare în rol de obiect de distracție sexuală, doamna respectivă i-a încurajat pe tinerii mitocani în manifestările lor.
Am fost elevi cu toții și ne amintim că i-am avut colegi și pe deșteptul clasei, precum și pe nebunul și pe prostul clasei. Indiferent de nivelul școlii, în fiecare microcosmos care este clasa se stabilesc ierarhii, pentru că așa funcționează societatea.
Însă și prostul și nebunul clasei erau marginali, luându-și porția de celebritate mai mult în pauzele dintre ore. În timpul orelor, presiunea celorlalți nu le permitea să depășească anumite limite.
De asemenea, am avut și profesori buni, și profesori ce nu impuneau respect și la orele cărora fiecare făcea cam ce-i trecea prin minte, fără însă a ajunge la manifestări ce să-i deranjeze pe „tocilari”, pe cei care ascultau cu răbdare pe orice profesor, oricât de proastă i-ar fi fost prestația și oricât de respingătoare disciplina pe care o preda.
Cine voia să fie atent la tot și la toate se plasa în primele rânduri; ceilalți, din „fundul clasei”, își căutau alte preocupări și ora trecea fără incidente. „Derbedeii clasei”, după cum erau etichetați adesea, aveau o limită peste care nu treceau.
Ceea ce am văzut la ora de engleză transformată în oră de sexualitate ostensivă dovedește că în acea clasă nu există o masă de tineri care să facă din „nebunul clasei” un marginal, ci o masă care-l cheamă, îl încurajează și-l admiră.
Am văzut adolescente ce se hlizeau la mamuțărelile vedetelor momentului. Să nu vă mirați că mâine vor fi femeile bătute de parteneri care vor considera că așa e normal! Să nu vă mirați că ele vor fi mamele ce vor țipa la „nenorociții” de profesori pentru că aceștia își permit să nu le dea note de trecere progeniturilor lor! La această școală s-au format. Cum, la care?! La cea a manelelor.
Școala a piedut lupta cu manelele, cu tipul uman propus și crescut de marii dascăli ai națiunii precum Guță, Salam, Minune, Minodora ș.a.. Programul „România manelizată” se aplică de peste două deceni și modelul obținut a ajuns la catedră.
Aflăm frecvent despre baluri ale absolvenților în care profesori și elevi dansează laolaltă pe manele, fără a se sinchisi de mesajele suburbane ale acestor producții. Iar presa a promovat intens de mai bine de două decenii vedetele maneliste cu dejecțiile lor. Rezultatele se văd și apoi tot presa mimează stupefacția în fața unor asemenea comportamente, de parcă nu ar avea nicio vină.
La fiecare început de an școlar, mass-media vuiesc pe același subiect: sunt n școli cu toaleta în curte. Asta e probelma școlilor românești! De parcă elevii merg acolo și stau 4 ore din 4 în wc-uri, nu în sala de curs.
Curiculele supraîncărcate și nivelul scăzut al resurselor umane sunt marile probleme ale învățământului românesc. La acestea se adaugă și demența ideologică de dată recentă, ce transformă părinții și elevii în evaluatori ai cadrelor didactice.
Deodată, orice părinte devine competent în programe școlare, în conținuturi și în metodica predării, iar cadrul didactic trebuie să joace țonțoroiul după cum cred părinții că trebuie predat un conținut, că așa au citit ei pe Internet.
Mass-media scot în față tot felul de influenceri imberbi din generația sexoșilor din Breb pentru a le arăta profesorilor cum ar trebui să-și facă orele.
Ora de curs trebuie să vină în întâmpinarea preferințelor elevilor, nu să respecte exigențele procesului de învățare, căci elevii vin la școală să se simtă bine, nu să învețe. Și, astfel, ritualul predării conținutului didactic a devenit o manea pe teme de „valoarea mea”, dușmănie și sex.
Nu poți recupera într-un an resursele umane îndepărtate din sistem în trei decenii. Poți să-i triplezi salariul profesoarei de engleză din Breb și ora-i va ieși tot un spectacol grotesc, deși are gradul I. Nu-i pentru așa ceva.
Dar pe cine să pui în loc? În fiecare an, la examenul de titularizare se iau note îngrozitoare, iar cei picați rămân în sistem ca suplinitori, pentru că nu-i cu cine. „N-ai reușit în viață? Nu-i nimic, găsești tu un loc în învățământ.” Acești absolvenți mediocri merg la catedre și produc ceea ce am văzut la ora de engleză din Breb. Dacă un profesor cu gradul I participă la așa ceva, ce pretenții să mai ai de la restul?!
De ani de zile, actul didactic este afectat grav de negocierea între trei părți – profesor, părinte și elev – pentru a-i face „o situație” viitorului tânăr. Se falsifică foarte mult în evaluări, pentru „a nu-i strica viitorul copilului” și pentru că, nu-i așa?, și școala are nevoie de rezultate foarte bune pentru a deveni „de execelență”.
Tocmai așa se strică viitorul copilului, obișnuit de mic cu tranzacționarea situației sale școlare, primind note mari la disciplinele considerate „neesențiale” pentru a prinde o repartiție mai bună. Așa ajunge copilul de ieri pe băncile facultății cu mari lacune și se miră atunci când nu promovează un examen. Acum e major și nu mai vine „babacul” să-i negocieze nota cu „proful” și preferă să abandoneze școala, căci e prea mult de recuperat.
Citește și:
Degeaba se face paradă cu olimpicii pentru a arăta înaltul nivel al învățământului românesc. Acei copii ar fi făcut oricum performanță și-n rezultatele lor se vede mai mult investiția familiei, prin meditațiile plătite, decât nivelul sistemului educațional.
Ei devin, vorba politologului Ivan Krastev, „oameni de oriunde”, căci au deschise porțile oriunde în lumea asta pentru a se împlini profesional și pentru a oferi societăților în care se vor stabili competența lor. Problema este la marea masă a viitorilor „oameni de undeva”, care va rămâne acasă și care este de la o generație la alta din ce în ce mai incultă și mai incompetentă.
Îmi povestea cineva care are fiica studentă la București, căministă, că tânăra este oripilată de atmosfera din cămine dominată de manele. „De gustibus non est disputandum”, ni se aruncă mereu în față. Pardon!, gusturile spun ceva despre nivelul tău de educație. Când manelele (nici măcar nu e vorba de manelele clasice, cele provenite din Orient, în care a excelat și Dimitrie Cantemir) sunt cele ce-ți populează mintea, vei gândi în termenii creatorilor lor, la nivelul lor.
„Nimic grav”, ne transmite zâmbetul profesoarei transformată în păpușă gonflabilă ocazională în sala de curs. Până la urmă, copiii fac și ei ce aud și ce văd. La acest standard a ajuns doamna de engleză, iar tinerii „fac panaramă” și se hlizesc la mitocăniile lui Edi și ale altora ce-l concurează. Căci asta e „valoarea” lor.
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
