Optimiști utopici – viziuni și resentimente

În 1919, jurnalistul american Lincoln Steffens, un om cu duioase viziuni de stânga, afirma încrezător, după vizita făcută în Rusia Bolșevică a lui Lenin, răvășită de un război civil la fel de crâncen și păgubos la viață cum fusese Marele Război, „Am văzut viitorul și funcționează”.

Ulterior, s-a descoperit că celebra sentință fusese scrijelită pe-un carnețel în tren, înainte ca jurnalistul să pătrundă pe teritoriul viitoarei Uniuni Sovietice.

Le spunem optimiști utopici, pentru că există și optimiști moderați, scrupuloși sau pragmatici. Conectați la realitate. Despre ei, numai de bine. Ne preocupă mai degrabă optimistul utopic, cel predispus spre idei mărețe, planuri cincinale sau „mileniale”, o credință neabătută în maleabilitatea naturii umane și un rezervor inepuizabil de resentiment față de cei ce reușesc aici și acum, și nu în lumea promisă, râvnită, strălucind mereu la orizont, intangibilă. Lincoln Steffens a fost un optimist utopic.

Sunt de regulă oamenii care au găsit rețeta fericirii întregii umanități, fără a fi găsit însă rețeta succesului personal.

Pentru un ochi străin de disonanțele și paradoxurile psihologiei umane, nivelul de frustrare și resentiment ce emană din anumite extreme ideologice ale occidentului secolului XXI pare cu totul neverosimil. După toate standardele materiale posibile, civilizația occidentală n-a dus-o niciodată mai bine.

O demonstrează Steven Pinker, în The Better Angels of Our Nature (tradusă la noi la Editura Publica), o arată și alții, în nenumărate studii legate de standardele civilizaționale moderne, deși poate cel mai clar indicator în acest sens este fluxul de imigranți care inundă an de an atât Europa cât și continentul nord-american.

Și totuși, dacă e să dai crezare discursului profund ideologizat al unui grup încă minoritar, dar extrem de zgomotos și aproape omniprezent pe rețelele de socializare, n-am dus-o niciodată mai rău.

Bigotismul, xenofobia, rasismul, homofobia, și alte zeci de „isme” și fobii par să facă ravagii pe bătrânul continent și de cealaltă parte a Atlanticului în egală măsură, instituțiile democratice par a fi corupte de probleme sistemice (alte isme), putrede până în măduva lor, drepturile nenumărate de care dispun cetățenii, greu dobândite în decursul a secole întregi, par a fi insuficiente, iar toată prosperitatea pare a se datora întrutotul veacurilor de exploatare imperialisto-colonialistă. 

În boxa acuzațiilor găsim adesea nu oameni în carne și oase, contemporani cu noi, ci categorii abstracte, precum „istoria”, „omul alb”, „bărbatul”, „omul straight”, ș.a.m.d. Extrem de pertinent a scris pe acest subiect Douglas Murray în The War on the West (Războiul asupra vestului) publicată în 2022.

Răspunsul la această civilizație decăzută nu poate fi decât unul singur: burn it all down. În spatele acestui nou impuls revoluționar se află însă vechile narative, care au stat la baza tuturor revoluțiilor sângeroase din trecutul umanității, de la cea franceză la cea bolșevică, maoistă, Khamerică, trecând prin toate ridicările fasciste, cu ale lor promise imperii de o mie de ani. Și aș vrea să rezum acest impuls cât mai simplu, oricât de complexe ar părea motivațiile avântului revoluționar, mânat de optimism incurabil: negarea.

Negarea unei realități implacabile: anume că trăim într-o lume a constrângerilor, modificarea acestor constrângeri este dificilă, iar consecințele unor asemenea modificări sunt adesea imprevizibile. Este un răspuns care neagă sau suprascrie impulsul adaptabilității, înscris în ADN-ul nostru: cel care ne ajută să înțelegem că e mult mai ușor să te ajustezi pe tine însuți, treptat, făcând ceva concret în acest sens, depunând efort.

Această negare mai include și negarea succesului civilizației Occidentale, în pofida tuturor vicisitudinilor cu care s-a confruntat de la căderea Imperiului Roman și culminând cu ororile adevăratului Război de Treizeci de Ani, cum numește Niall Fergusson în The War of the World perioada cuprinsă și incluzând cele două războaie mondiale.

Pentru mulți, gradul de prosperitate pe care îl cunoaște Vestul în secolul XXI, la care putem adăuga speranța de viață, drepturile individuale, instituțiile democratice, libera exprimare, tehnologia medicală, comunicarea digitală, relativa egalitate de șanse ș.a. reprezintă împlinirea a sute de ani de visări și sforțări în acest sens, și constatarea acestui truism l-a determinat pe Francis Fukuyama să declare, nespus de optimist și el, la finalul Războiului Rece, că istoria s-a sfârșit (în sensul că idealurile democratice au triumfat în fața totalitarismului și extremismului ideologic). Pentru noi, din fostul bloc sovietic, și pentru milioanele de emigranți care go west, lucrurile nu stau deloc așa.

Descoperim acum că realitatea narată de ideologie bate adesea realitatea observată prin simțuri, trăită prin experiențe, înțeleasă prin suferință și responsabilitate. Mai descoperim și că așteptările de la viitor cresc exponențial, în vreme ce bunăstarea sau nivelul de trai progresează aritmetic. Așteptările nerealiste conduc la frustrări, asta, desigur, o descoperim în limbajul emoțional al copiilor noștri.

Însă ceea ce succesul civilizației occidentale ne ajută să descoperim, cu oarecare stupoare, e că prea multă bunăstare (o combinație de nevoi de bază satisfăcute, maturizare târzie și drept nerestricționat la liberă exprimare) poate naște la fel de multă frustrare, tradusă pe de o parte în resentiment (față de prezentul etern-decăzut) și visuri utopice (față de un viitor mereu luminos).

Acest optimism găunos i-a animat și pe bolșevici, făcându-i să creadă că în momentul preluării puterii au așezat omenirea pe calea soluționării problemelor recente ale istoriei și i-a determinat să distrugă toate instituțiile și procedurile prin care greșelile de până atunci ale societății puteau fi îndreptate.

Nu a rezultat însă o utopie, o epocă de aur, ci o mașinărie fără mecanism de feedback, care a trecut greoi cu șenilele peste istorie, vreme de șaptezeci de ani, lăsând în urmă zeci de milioane de victime și probabil „cea mai demoralizată societate pe care a cunoscut-o lumea vreodată”, după cum o descrie filosoful britanic Roger Scruton în Foloasele pesimismului (Humanitas, 2022) – e vorba, evident de Rusia post-sovietică. Iar Rusia de azi, Rusia lui Putin, e doar întruparea resentimentului instituționalizat și militarizat.

Ideologia de extremă stânga care domină discursul politic (și academic) occidental astăzi (cu toate că, repet, rămâne apanajul unei minorități politice) nu se deosebește mai deloc de marxism-leninismul militant al Internaționalei comuniste, și a fost denumită nu fără temeiuri „neomarxism”, cu toate că e deopotrivă mai mult și mai puțin de atât.

Mai mult, pentru că a luat dihotomia victimă-asupritor din sfera strict economică (proletar – burghez, sau „pauper – bogătan”, sau capitalist – exploatat) și o răspândește într-un spectru uriaș de dihotomii, unde raportul e mereu de subjugare (dominare). Mai puțin, pentru că există atâtea contradicții interne, încât adesea, cei mai năpăstuiți de soartă, cei mai săraci și mai nevoiași sunt complet nesocotiți dacă nu se încadrează în grupurile potrivite pe scara ierarhică a victimizării.

Ce mai împrumută această ideologie pestriță de la marxism-leninism?

În primul rând, și cel mai pernicios, anularea individualității și gruparea indivizilor în categorii contrastante, aflate mereu în conflict, împărțite în vinovați și victime. Ofensiva începe cu determinarea grupului, a rasei sau a clasei culpabile și atacarea acesteia prin orice mijloace.

Nu întâmplător, aceste grupuri (chiar dacă infinit mai puțin omogene decât le zugrăvește ideologia) sunt cele care au avut mai mult succes. Ca atare, membrii grupului trebuie umiliți și reduși la condiția lor animală (vezi Scruton). În toate regimurile comuniste, principalele grupuri culpabile au fost afaceriștii de succes (spurcații capitaliști) precum și țăranii întreprinzători și mai răsăriți (mult huliții culaci, cu varianta chiaburi).

Merită precizat că termenul de „culac” (pumn strâns) nu a fost născocit de bolșevici, ci era folosit în comunitățile sătești pentru a desemna țărani speculanți sau care practicau înșelătoria. Dar, în buna tradiție a fraudei semantice, odată ideologizat, a ajuns să semnifice orice țăran mai înstărit, sau „țăranul capitalist” care exploatează restul țărănimii.

Astăzi, grupurile culpabile nu sunt nimic altceva decât majoritățile „tradiționale” din Occident: albi, heterosexuali, cis-genderi ș.a.m.d. Și tot prin aceeași fraudă semantică, definiția păcatelor de care se fac de regulă vinovate aceste grupuri, în accepțiunea radicalilor (rasism, bigotism, etc.) e tot mai largă, de la o instanțiere la alta. 

În al doilea rând, capacitatea de a crede imposibilul în ciuda tuturor dovezilor contrare. Ceea ce avea să-l conducă pe Orwell la conceptul dublu-gândirii, numită astăzi de psihologii cognitivi „disonanță cognitivă”.

Un bun exemplu, astăzi, este ideologia trans, care afirmă că sexul și genul sunt noțiuni diferite, că acestea sunt fluide, și în același timp că odată ce individul s-a autoidentificat într-un punct fix pe acest spectru larg și fluid, el sau ea devine întrutotul acea entitate până atunci fluidă și non-definibilă, din acel moment sacrosanctă și inviolabilă. Însăși punerea în discuție a logicii defectuoase din spatele ideologiei îți atrage oprobriul și stigmatul de „transfob”.

În al treilea rând, o credință într-o stare naturală idilică a omenirii. De asta se fac vinovați Rousseau și pleiada de epigoni, care au postulat o pre-utopie complet fantasmagorică, însă care dat imboldul revoluției ca întoarcere la așa-zisele origini pure ale conviețuirii sapienșilor. Iar asta se traduce, în eternul prezent revoluționar, prin îndemnul la eliminarea tuturor instituțiilor, a structurilor și a ierarhiilor existente.

În a sa istorie a Revoluției rusești (Polirom, 2016), Orlando Figes povestește cu mult haz despre tinerii utopiști din universitățile rusești, care idilizau traiul bucolic al satului tradițional, păstrător al acelei inocențe primitive, și inundau satele din preajma Moscovei și ale Sankt Petersburgului, răspândind evanghelia marxismului adaptat pentru sate, cel care sărea peste etapa capitalismului industrial și conducea direct la utopia țăranului politizat și a comunității egalitare, și s-au lovit de un conservatorism dușmănos, din care unii n-au scăpat nelinșați.

Citește și: Unveiled – de-voal pentru struțul occidental

În prezent, dată fiind intersecționalitatea categoriilor prioritare pe ierarhia victimelor, mitul bunului sălbatic și al comunităților idilice, pașnice și evident egalitare a fost transferat către popoarele non-albe. Și tot evident, acest paradis primordial a fost pretutindeni distrus de omul alb colonialist. Ideea nu e nouă, și e poate cel mai bine surprinsă în conceptul de „lume a treia” propus de Alfred Sauvy în anii ’50.

În al patrulea rând, o credință în universalitatea jocului cu sumă nulă. Cu alte cuvinte, inegalitatea este exclusiv produsul unei nedreptăți, iar succesul cuiva (deși de cele mai multe ori, al unei categorii) este atribuit insuccesului altcuiva (de regulă, al unei categorii victimizate). Aici se vede puternic negarea de care vorbeam mai sus.

Înfrângerea nu este niciodată acceptată ca atare, nu este niciodată urmarea propriilor limitări, ci este înfrângere în fața altora, ai unei clase, trib, conspirații, pe scurt – grup perceput ca fiind dominant.

Se mai pot trasa fără îndoială și alte paralele, însă toate se duc spre aceleași pulsiuni utopice care-și pun speranțele într-un viitor iluzoriu, căutând să distrugă din temelii prezentul. Paradoxul greu de explicat al zilelor noastre este că în poate cea mai pașnică și prosperă perioadă din existența speciei noastre, mai cu seamă în Occident, discursul din multe instituții politice și educaționale susține contrariul, zugrăvind o lume decăzută, demnă de dispreț, numai bună de aruncat la „coșul de gunoi al istoriei”.

Să fie această lume cu adevărat decăzută sau e vorba de acel plictis existențial întâlnit la civilizațiile ajunse la un anumit grad de prosperitate care îi împinge pe unii la pulsiuni utopice, manifestate printr-o ură fără de margini față de Occident și de instituțiile sale?

Concluzie – critica babei și critica moșului

Discuția, până la urmă, este despre felul în care cetățenii polisului critică, din interior, neajunsurile guvernamentale, instituționale, sociale etc. ale societății în care trăiesc. În mod cert, absența criticii este semnul clar al lipsei pluralismului și al unui regim totalitar sau cu tendințe totalitare.

Dar critica, atunci când este permisă poate căpăta două forme distincte, pe care le-am denumit, cu ajutorul lui Creangă, critica babei și critica moșului (fără nicio legătură cu genul). Critica moșului, adică cea bună, constructivă, este cea a pesimiștilor și optimiștilor moderați deopotrivă.

Este cea care constată și acceptă lucrurile bune și dorește ca acestea să se perpetueze, motiv pentru care se străduie să remedieze problemele care împiedică buna funcționare a societății.

Este cea care înțelege importanța instituțiilor democratice și rolul lor în succesul și prosperitatea civilizației occidentale.

Este critica părintelui care își iubește copilul și dorește să-l ajute să depășească neajunsurile inerente unui om în plină dezvoltare (cum, de fapt, sunt toate societățile, adică în perpetuă transformare).

Dimpotrivă, critica babei este cea care neagă meritele fundamentale ale civilizației occidentale și care, cu avânt revoluționar, ar dori distrugerea din temelii a instituțiilor cu tradiție democratică, pentru a fi înlocuite cu constructe imaginare pe care ei, criticii, le percep a fi singurele în măsură să rezolve problemele societății. (Modelul occidental e perimat, afirmă cu încredere unul dintre redactorii The Guardian – devenit de multicel un oficios al ideologiei de extremă stânga).

Este critica furibundă care trece totul prin filtrul îngust al ideologiei. Este critica părintelui care nu e animat de iubire, ci de resentiment în relația cu copilul său, deci a părintelui denaturat, care ar prefera un alt copil, așa cum numai în închipuirea lui există, în locul celui existent. Este critica optimiștilor utopici, extremiști, care, asemenea părintelui denaturat, se raportează la repere fantasmagorice și manifestă doar resentiment față de realitatea prezentului.

Citește și: Im Westen Nichts Neues – un triumf al filmului de război

Alexandru Maniu s-a născut în Timișoara, în ultimul cincinal al comunismului, din părinți artiști și (fără voia lor) timișoreni, așa că n-a cunoscut niciodată idilica viață de la sat – dat fiind că și bunicii tot în Timișoara locuiau.

A absolvit Științe Politice și, mai apoi, deziluzionat de prima alegere, Litere, iar în prezent este profesor de engleză, atât la stat, cât și la privat.

Este membru al Teatrului Portabil Timișoara din 2018 și se luptă prin hățișul birocrației să-și dezvolte proiectele educaționale și artistice. Scrie și eseuri pentru un număr fascinant de mic de cititori.