Nimic nu poate justifica crima instituționalizată. Foametea ca instrument de exterminare folosit de URSS, de Stalin, rămâne și astăzi doar un subiect de istorie, fără asumarea niciunei răspunderi penale.
Holocaustul, exterminarea ca program politic, crimele săvărșite de Germania hitleristă au făcut obiectul unor procese penale, au fost oficial condamante, au fost aplicate pedepse penale, răspunderea penală a funcționat.
Crimele săvârșite de URSS nu doar pe teritoriul uniunii, dar și în toate statele aflate în Blocul Comunist, nu au făcut obiectul unor încadrări juridice, nu au fost pedepsite. Anii 30 în Ucraina, exterminarea în masă a populației prin înfometare prin ceea ce este numit Holodomor.
În anii ’40, înfometarea populației în republicile sovietice, ca de exemplu Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, a fost un instrument de exterminare în masă, de rapt, de jaf. Scriitoarea Larisa Turea a scris Cartea Foametei, publicată la editura Cartier, un proiect editorial întins pe decenii, început în anii ’80.
Mărturiile tulburătoare adunate în această carte sunt un veritabil rechizitoriu. Șocante sunt asemănările cu declarațiile celor care, în România, în Moldova, și-au lăsat casele în urmă și au luat Trenurile foametei pentru a se salva.
Foametea nu a fost doar rezultatul secetei din anii 1946 -1947, ci jaful practicat de URSS care, în numele datoriei de război, în ceea ce privește România, a devalizat țara. Același jaf s-a petrecut și în RSS Moldovenească.
Nu doar jaful, ci și extermnarea în masă, deportările din Basarabia și Bucovina la muncă forțată, a tuturo cei care erau declarați de politica stalinistică drept inamici ai clasei munictoare, abuzul, teroarea, arbitrariul.
Principalele declarații din interviu:
- Pentru a fi anihilaţi, umiliţi şi pauperizaţi, îmbrânciți în colhozuri, munca liberă a ţăranilor proprietari a fost transformată în muncă de sclav; utopiei bolşevice – de a edifica o supraputere, puternic industrializată şi înarmată – i-a fost adusă jertfă ţărănimea.
- Martirajul celor morţi de foame în numele unei iluzii tratate ca realitate în religia urii, eroismul cotidian al celor ce nu s-au lăsat zombificaţi şi intimidaţi nu a fost recunoscut: încercăm a-l proiecta în lumină cu speranța că volumul va servi ca punct de pornire pentru scenarii de film, romane și nuvele, piese de teatru.
- Asemeni supraviețuitorilor de pe Titanic ce până la a V-a generație simt o frică instinctivă de apă, cei trecuți prin foamete vor simți hăul din suflet, veșnic căscat, gata să înghită; un coșmar de care nu scapi toată viața, ba până și generațiile următoare vor cădea pradă unor neliniști inexplicabile…
- A demonstrat-o, în anii douăzeci ai secolului trecut, sociologul Pitirim Sorokin, în lucrarea sa Foametea ca factor. Cum poate influenţa înfometarea comportamentul oamenilor, organizarea şi activitatea socială (Голод как фактор. Влияние голoда на поведение людей, социальную организацию и общественную жизнь), studiu extrem de documentat, apărut la Petrograd în 1922 şi imediat interzis, iar autorul expulzat.
- Analizând schimbările comportamentale ale celor supuşi înfometării, Pitirim Sorokin descrie pentru prima oară tabloul coșmaresc al satelor de pe Volga, condamnate la pieire: administrația locală păzea cu strășnicie cimitirele, deoarece țăranii dezgropau cadavrele și le mâncau.
- Cu regret, adevărul este altul – din satele moldoveneşti „împuterniciţii” au spoliat produsele alimentare, grâul, orzul și porumbul până la ultimul bob: presa vremii abundă în rapoarte triumfaliste despre „predarea pâinii la stat” și ”depășirea planului” de colectări. Echipele de activiști și „reprezentanți ai sărăcimii” extorcau brutal orice aliment, fără a lua în calcul că, pentru a supravieţui, ţăranii au şi ei nevoie de hrană.
- În cele 150-170 de zile, cât se poate rezista fără hrană echilibrată, schimbările fizice și psihice ale organismului uman sunt copleșitoare. Creierul declanșează mecanismele de supraviețuire, persoana înfometată va căuta să mănânce, chiar dacă asta înseamnă să-și sacrifice semenii, părinții sau copiii. Dezumanizarea prin înfometare, de către Statul Sovietic, a propriilor cetățeni, constituie o crimă rămasă nepedepsită.
Daniela Rațiu: Voi începe acest interviu cu o emoție. Puternică. Așa după cum am vorbit în conversațiile avute, în munca mea de documentare am ajuns la cartea dumneavoastră. Dureroasă și atroce. Emoție nu doar din punctul de vedere al cititorului care parcurge Cartea Foametei, publicată de editura Cartier, dar și din cauza unei istorii de familie pe care o port după mine.
Povești asemănătoare, crescând cu ele. Subiectul acesta al politicii de înfometare dusă de URSS în Ucraina, anii 30, Holodomor, apoi în anii de război și după război în Basarabia, în România, jaful care a avut loc dublat de atrocități, este unul și astăzi sensibil.
Dacă te uiți în spate la perioada de după căderea Comunismului, ai senzația că întotdeauna s-a mers pe o strategie de a nu zgândări prea mult sensibilitățile Rusiei față de modul în care a acționat împotriva Republicii Moldova și a României. Greșesesc?
Larisa Turea: Cu regret, nu greșiți, ba dimpotrivă. Multe ar fi de spus pe acest subiect sensibil, realitatea e mult prea complexă în Republica Moldova, un imbroglio greu de pătruns. Raportați la alt sistem de referință, în 1944-45, când moldovenii au fost declarați analfabeți. La școală, elevii au fost dați cu un an înapoi, deși majoritatea deprindeau într-o zi, maximum două, alfabetul rusesc.
Agresivitatea „organelor”, lagărele de muncă şi de reeducare, viaţa bazată pe minciună şi dedublare descurajau orice inițiativă, cultivau neîncrederea în sine și în forțele proprii. Regimul sovietic era unul al neîncrederii, al suspiciunii permanente, al unui soi de ură statică omniprezentă.
În capul mesei se instalase prostia triumfătoare și arogantă, ne-sinchisindu-se să facă uz de violență. Umilirea, stare emoțională neproductivă ce lasă un sentiment profund în fiecare, era cuvântul de ordine – umileau birocrații, șefii ierarhic superiori, pedagogii de școală nouă, superiorii în armată, membrii propriei familii, colegii de clasă și de birou.
De ce ați scris această carte?
Acest fenomen tragic – înfometarea populației dintre cele două râuri, Prut și Nistru, era unul din cele mai ocultate secrete ale regimului sovietic. Am început prin a aduna mărturii din dorința de a le transmite mai departe, de a le fixa în timp, fără a spera să fie și publicate.
Basarabia, RSS Moldovenească, Moldavskaia SSR, între 1944-1949, s-a transformat în închisoare, sau și mai dur, în lagăr de exterminare fără cuptoare cu gaz, după expresia unui intervievat în vederea lucrării. Conform sloganului bolşevic кто был никем тот станет всем, aleșii din elita basarabeană au devenit anonimi, au fost distruși ca ființe sociale, decimați, supuși represiilor. Nimenii au fost promovaţi în fruntea bucatelor, li s-au oferit – chiar dacă pe termen scurt, – puteri nemărginite.
Nulităţile aveau frâu liber, tăiau şi spânzurau, estorcau bunurile consătenilor fără nici o lege. Cine ştia o boabă de rusă, devenea şef, nacealnic.
Cu cât era mai impertinent şi mai fără scrupule, cu atât convenea mai mult puterii. Funcţiona o selecţie nenaturală, inversată – cei buni, oneşti, cumsecade erau sacrificaţi, lichelele erau stimulate. O cetate asediată – proviziile au fost rechiziţionate ca „impozit agricol”, „livrări obligatorii către stat”.
Cei mai în putere îşi luau lumea în cap, plecau după hrană (mai mult în Ucraina Apuseană), cu riscuri enorme, pe jos sau pe acoperişurile vagoanelor de tren. Se mânca orice ce se putea găsi sau vâna: ierburi, ghindă, coajă de copac, seminţe de struguri, miez de cocean (ciocălău), scoici, rumeguș de lemn, rădăcini de papură, flori de salcâm și de pomi fructiferi, alune de pământ, vrăbii şi ciori, câini şi pisici, șoareci și șerpi. Vietăţile din curtea omului dispăruseră pe capete, în sate domnea o linişte nefirească, de mormânt.
Lucrarea a pornit de la o experiență personală: părinții mei, pedagogi, erau transferați din sat în sat, ca nu cumva să prindă rădăcini; apărusem, cam inoportun, maică-mea era obligată să iasă la catedră. Cum nu cunoșteau pe nimeni, s-au bucurat când la ușa odăii unde stăteau cu chirie a bătut o femeie: m-au lăsat, fără a zăbovi, în grija dădacei apărute din senin.
Curând au aflat că nenorocita îşi mâncase propriul copil. Firește, a fost rugată să plece. Se obișnuise cu mine, poate în mintea rătăcită eram fetița ce-o pierduse în 1947, i-a mărturisit lui maică-mea că, atunci când a fiert-o şi a mâncat-o (ce grozăvie!), copilița era moartă. Oscioarele, în cutia pantofilor de mireasă, le-a îngropat în curtea bisericii. Apoi i se pierdu şi urma, şi numele.
Totuși, mi-o aminteam și prin ani voiam tot mai mult să aflu ce însemna nu foamea, ci „foametea” care îi face pe umanoizi mai feroce, mai cruzi decât fiarele. Or, însuși cuvântul era absolut interzis în spaţiul public – din discuţiile şoptite ale rudelor, mai ales în casa bunicilor, la Butești, vatră de răzeşi pe malul Prutului, auzisem câte ceva despre diavoleasca unealtă de subjugare a sufletelor şi a trupurilor: foametea. De cele mai multe ori, părinții nu le povesteau copiilor aceste grozăvenii, voiau să-i protejeze.
Angajată mai apoi la ”Moldova” (revistă ilustrată cu o echipă formidabilă – tirajul atingea, prin 1985-1987, 100.000 de exemplare!), în deplasările pe teren îmi notam, sârguincios, şi mărturii despre foamete pentru că-mi dădeam seama că dispar supraviețuitorii, iar documentele de arhivă, câte se vor păstra (dacă se vor păstra) vor ajunge literă moartă.
M-am apropiat de subiect prin anii ’80 şi continuu și astăzi explorarea universului sumbru al sovietizării ținutului, cu tot corolarul de abuzuri și violențe: un ocean de lacrimi și durere; mii de volume nu vor fi în stare să cuprindă întinderea și profunzimea durerii celor supuși chinurilor lui Tantal pe lângă silozurile pline cu cereale ”predate statului”, munți de grâne lângă gări, fumegând, și oameni agonizând în preajmă…
Cartea Foametei este o carte-document. De la prefața dumneavoastră, Ostaticii Vițelului de pâine, la monologurile – în fapt declarațiile unor oameni care au prins acele vremuri, dar și documentele de arhivă pe care le-ați publicat în finalul cărții. Documentele sunt ca niște pumni în moalele capului. Majoritatea celor care recurg în general la documente de arhivă somatizează cu ceea ce conțin acestea. Cum a fost pentru dumneavoastră?
Am petrecut săptămâni în șir la arhive, fără a epuiza, nici pe departe, fondurile cu actele anilor 1946-1947-1948. Nici un om nu e o insulă, spunea un clasic; nu întreba după cine bat clopotele, după tine bat; ispita de a compara suferințele și numărul victimelor e o capcană morală.
Crimele sunt crime, comise de fasciști, de bolșevici cu stea în frunte, de barbari sau troglodiți. Cu fiecare ființă sacrificată, umanitatea e mai săracă – fiecare jertfă are drept la respect și la neuitare. Totuși, totuși, numărul victimelor înfometării în masă se estimează, după ultimele studii, la peste 300.000.
Însă, fără îndoială, sunt mai multe; nu punem la socoteală miile de persoane dispărute pe drumuri, cei recrutați forţat la Tuapse, pe șantiere sau pentru muncile de la minele din Donbas, periculoase şi dăunătoare, fetiţele trimise în marile oraşe cu fabrici textile, gen Ivanovo, cu o concentrare extremă de populaţie feminină, fără şanse de a-şi întemeia familii.
Mobilizând tineretul la FZO, așa-zisele școli de meserii de pe lângă fabrici și uzine, instituționalizând copiii în orfelinate, Moldova Sovietică își amaneta viitorul.
În memoriile sale (cum să nu-ţi aminteşti maxima lui Ion D. Sârbu: „Orice rahat după ce se usucă e în drept să-şi scrie memoriile sale de trandafir”!), însăilate în ruseşte, tipărite la Tiraspol în 1999, în 5 000 de exemplare, ex-secretarul CC al PCM, Ivan Bodiul, persiflându-i agresiv pe istorici, neagă, după tipic bolşevic, vina guvernării: „Tragedia popoarelor Moldovei nu a început cu seceta din 1945 sau cu colectările de cereale, aşa cum încearcă să demonstreze în publicaţiile lor cei ce atunci nici nu erau pe lume sau umblau în pantalonaşi scurţi.
Tragedia foametei a început cu năvălirea asupra Uniunii Sovietice a Germaniei fasciste, a României monarhice, a Ungariei, Finlandei, Italiei şi altor aliaţi ai lui Hitler. În anii de război, ocupanţii cărau totul din Moldova, ceea ce mai rămânea era confiscat sau distrus de armate.
Conducerea unională a redus la jumătate (jumătate din ce, dacă după afirmaţiile bodiuliste, pământul aproape n-a rodit? n.a. ) planul de colectare a cerealelor pentru Moldova. Informaţiile despre ajutorul acordat se găsesc în arhivele Moldovei, le poate studia oricine.
În special ar trebui să le citească acei scribi, care, cum se zice, sunt duşi cu pluta. Unii publicişti au transformat cele petrecute în anul 1945 şi în anii următori în sursă de onorarii şi se străduiesc din răsputeri să acuze, să compromită. Nefiind lipsiţi de har, ei încearcă să convingă poporul precum că anume comuniştii şi sovietele au luat toată pâinea de la ţărani şi astfel au provocat foametea…
În primăvara lui 1947, după venirea lui A.N. Kosîghin, în Moldova au fost aduse 366 000 puduri de făină, multă altă producţie şi furaj.” (И.И. Бодюл, Воспоминания, pp.35-37).
Cu regret, adevărul este altul – din satele moldoveneşti „împuterniciţii” au spoliat produsele alimentare, grâul, orzul și porumbul până la ultimul bob: presa vremii abundă în rapoarte triumfaliste despre „predarea pâinii la stat” și ”depășirea planului” de colectări. Echipele de activiști și „reprezentanți ai sărăcimii” extorcau brutal orice aliment, fără a lua în calcul că, pentru a supravieţui, ţăranii au şi ei nevoie de hrană. Documentele de arhivă prezentate aici (în majoritate, pentru prima oară traduse în română) demonstrează că organele Statului Sovietic au fost informate la toate nivelurile despre tragedia basarabenilor înfometați.
Nu există dubii că „scrisorile oamenilor muncii” au ajuns până la tătuca Stalin, iar venirea „apostolică” a demnitarului sovietic de rang superior Aleksei Kosîghin nu a avut efectul scontat: era în primăvară, oamenii continuau să moară cu miile, la fel cum mureau în Ucraina anilor 1932-1933.
În mecanismul de dezumanizare (îndobitocire chiar!) bolşevică, teroarea prin înfometare este principalul instrument. A demonstrat-o, în anii douăzeci ai secolului trecut, sociologul Pitirim Sorokin, în lucrarea sa Foametea ca factor. Cum poate influenţa înfometarea comportamentul oamenilor, organizarea şi activitatea socială (Голод как фактор. Влияние голoда на поведение людей, социальную организацию и общественную жизнь), studiu extrem de documentat, apărut la Petrograd în 1922 şi imediat interzis, iar autorul expulzat.
Deşi ştiam de această carte, mi-a fost imposibil s-o găsesc în original – am dat de ea abia la Universitatea Cornell din Statele Unite, graţie prietenilor Ecaterina şi Petru Petrina. În engleză, cartea se numeşte Hunger as a Factor in Human Affairs (reeditată în 1975, în Florida, SUA) şi aduce dovada faptului că din primii ani de putere sovietică Lenin şi guvernul său, prin raţia de alimente, îi ademeneau de partea lor (îi cumpărau, mai exact) pe reprezentanţii intelectualităţii, în special pe gazetari şi publicişti.
Analizând schimbările comportamentale ale celor supuşi înfometării, Pitirim Sorokin descrie pentru prima oară tabloul coșmaresc al satelor de pe Volga, condamnate la pieire: administrația locală păzea cu strășnicie cimitirele, deoarece țăranii dezgropau cadavrele și le mâncau.
Din nefericire, la fel s-a întâmplat şi pe la noi: individul înnebunit de inaniție şi-a asasinat omul din sine; mai mult chiar – prin păcatul capital al omuciderii, i se lua și speranța în viața veșnică făgăduită de Iisus după moartea fizică . În cele 150-170 de zile, cât se poate rezista fără hrană echilibrată, schimbările fizice și psihice ale organismului uman sunt copleșitoare.
Creierul declanșează mecanismele de supraviețuire, persoana înfometată va căuta să mănânce, chiar dacă asta înseamnă să-și sacrifice semenii, părinții sau copiii. Dezumanizarea prin înfometare, de către Statul Sovietic, a propriilor cetățeni, constituie o crimă rămasă nepedepsită.
În prefața cărții, vorbiți despre faptul că v-ați apropiat de acest subiect în anii 80 și că ați colectat materiale fără a speră că vor fi publicate vreodată. Că ați publicat secvențe din carte dactilografiată cu litere rusești. Tirajul de 2000 de exemplare în 1991 s-a epuizat rapid. Că unele documente de arhivă v-au fost respinse. Următoarea ediția a fost în 2008. Cartea această are un traseu ca istoria însăși. Ea nu poate fi ignorată. E ca un rechizitoriu. Cu un asemenea traseu deja avut, a schimbat ceva?
Sper că da, totuși, ceva se schimbă: o demonstrează și faptul că se caută volumul, – a ajuns deja la a patra ediție! – ecourile la cele 2 spectacole radiofonice girate de Magda Duțu la Teatrul Național Radiofonic București etc.
Spre deosebire de România, care își are restanțele ei istorice, Republica Moldova are o istorie mult mai tragică. Cu cât o țară este mai aproape de Rusia, cu atât istorie ei e supusă unor convulsii care o vulnerabiliezează. Comunismele noastre și post-comunismele sunt oarecum diferite. Însă suferința Moldovei e mult mai amplă și mai adânc-dureroasă. Cum vedeți aceste oglinzi?
Șocul posttraumatic, inocularea fricii, a lehametei, a pasivității, a pasiunii pentru denunț, a invidiei devoratoare au rădăcini adânci; semințele viciilor de atunci au odrăslit, rodind și astăzi. Pentru a fi anihilaţi, umiliţi şi pauperizaţi, îmbrânciți în colhozuri, munca liberă a ţăranilor proprietari a fost transformată în muncă de sclav; utopiei bolşevice – de a edifica o supraputere, puternic industrializată şi înarmată – i-a fost adusă jertfă ţărănimea.
Satul veșniciilor nu mai există decât în imaginație: pâinea cea de toate zilele ajunge nălucire, instrument al torturii. Pentru lichidarea ţărănimii libere nu doar în Basarabia, ci şi în Ucraina, în Rusia, s-a inventat un termen confuz ce permitea orice abuz: culac (mai mult decât chiabur – cine, bunăoară, avea o râşniţă rudimentară, era trecut la categoria damnată şi i se impuneau dări de cel puţin zece ori mai mari!).
În cazul ţăranilor muncitori şi gospodari, funcţiona în exclusivitate prezumţia de … vinovăţie: proprietarii erau condamnaţi la lichidare. O selecţie negativă făcea să cadă jertfă regimului partea cea mai harnică, mai cinstită şi mai încrezătoare în bine a populaţiei rurale, tragedia oamenilor oneşti şi cumsecade este de nedescris.
Asemeni supraviețuitorilor de pe Titanic ce până la a V-a generație simt o frică instinctivă de apă, cei trecuți prin foamete vor simți hăul din suflet, veșnic căscat, gata să înghită; un coșmar de care nu scapi toată viața, ba până și generațiile următoare vor cădea pradă unor neliniști inexplicabile…
Pentru că vorbim despre faptul că în anii 80 ați publicat din carte în limba rusă. Iată, astăzi, limba română a devenit limba oficială a Republicii Moldova. E o reparație istorică. Cum resimțiti acest lucru? Și cum se trăiește în acest registru dublu al limbii – ruse și română?
E o victorie amară, deocamdată contestată de conlocuitorii noștri de alte etnii…
Astăzi, războiul din Ucraina este alături de noi. Ne-a readus aminte ce însemană ”Fratele” de la Răsărit. Republica Moldova este astăzi scena politică a războiului hibrid dus de Rusia extrem de insidios și de periculos.
Urmărind desfășurarea războiului, realizezi faptul că doar corupția din Federația Rusă, generalizată, și mai ales din Armata Rusiei, au pus cumva un fel de frână ambițiilor lui Putin de a-și recăpăta zona de influență peste Europa de Est. Cum se resimte războiul în Moldova?
Suntem și noi în colimator, Războiul hibrid dus de Federația Rusă deține puternice resurse propangandistice și destabilizatoare. Dependenți de știrile zilnice, concetățenii noștri sunt deprimați, unii cu adevărat ”pe culmile disperării”.
În contextul acesta al discuției noastre despre Cartea Foametei, văzând miile de imagini, de fotografii cu refugiații din Ucraina, e ca și cum vezi același film al sfârșitului anilor 40 și dezastrul adus de URSS atunci. Ieri și azi.
Să încercăm să fim optimiști, să credem în victoria binelui. Mai bine aprinzi o lumânare decât să blestemi fără încetare întunericul. E și această lucrare o modestă lumânare în memoria celor sacrificați prin înfometare.
Bolșevismul a produs, numai în Basarabia, sute de mii de victime și un milion de supraviețuitori; un milion de indivizi au transmis frica inoculată, neputința, umilința și senzația de amenințare permanentă, urmașilor care, la rândul lor, vor adăuga la toate astea propriile frici, transmițându-le mai departe.
Să rupem vraja ce ţine în loc, să ne apropiem de tragedia mută, de experienţa existenţială cuprinsă între aceste modeste pagini: de nu o vom decodifica acum, în ceasul al doisprezecelea, o pierdem pentru vecie.
Martirajul celor morţi de foame în numele unei iluzii tratate ca realitate în religia urii, eroismul cotidian al celor ce nu s-au lăsat zombificaţi şi intimidaţi nu a fost recunoscut: încercăm a-l proiecta în lumină cu speranța că volumul va servi ca punct de pornire pentru scenarii de film, romane și nuvele, piese de teatru.
Pentru a rupe cercul vicios, musai să cunoaștem natura acestor traume, să înțelegem dacă temerile noastre de astăzi sunt reale sau doar umbre, năluciri, fantome ale unui trecut pe care nu dorim să-l studiem, să-l recunoaștem, să ni-l asumăm.
