O pasiune a voyeurismului pare să domine pe cei ce locuiesc în pântecele erei digitale: privirea contemporanilor noştri este grăbită, lacomă, pătimaşă, animată de un instinct al explorării şi al exploatării. Lumea din jur este asemeni unei postări de pe Facebook sau Instagram: expusă, deschisă, golită de orice garanţie a intimităţii.
Omul digital este suspendat în acest prezent hrănit de scandal, de vuiet şi de vrajbă. Inima sa este pusă în mişcare de promisiunea dimineţilor în care poate invada existenţele celor care îi sunt alături.
În acest domeniu modelat de imperialismul privirii lacome şi intruzive, intimitatea este o valoare pe cale de a deveni desuetă şi anacronică. Ce mai poate însemna intimitatea în clipele în care totul există spre a fi postat , spre a popula profilele ce îşi aşteaptă like-urile şi distribuirile?
Ce mai poate înseamna intimitatea în clipele în care zilele nu mai au rost decât acela de a fi pretextul unei prezenţe ubicue?
Ce mai poate însemna intimitatea în clipele în care celebritatea- instant a înlocuit posteritatea, de vreme ce viitorul însuşi a încetat să mai existe, înlocuit de intervalul efemer al unui click distanţă?
Ce mai poate însemna intimitatea în clipele în care întregul trecut care ne însoţeşte este aruncat în purgatoriul inform al unui fişier corupt, preludiul la ştergerea sa ireversibilă? Ce mai poate însemna intimitatea în clipele în care moartea este transmisă, ca un anunţ aseptic, pe pagina personală, exilată în timpul din care tu însuţi nu vei mai face parte, nici măcar ca umbră trecătoare?
Căci intimitatea este acea prezenţă de care oamenii erei digitale se tem, ca şi cum profilul ei mişcător şi fluid ar fi oglinda în care le este imposibil să se contemple . Intimitatea adună, ca un vast receptacol, tot ceea ce era digitală şi apetitul ei insaţiabil resping: singurătate, dragoste discretă , melancolie, trecere, moarte, durere.
Spaţiul intimităţii este cel în care ficţiunea popularităţii nu mai poate fi menţinută, ca un imens poster publicitar: intimitatea începe acolo unde voracitatea postărilor şi a emoticoanelor se opreşte. De această viaţă ce nu se supune algoritmilor şi mecanicii oarbe oamenii erei digitale nu vor să ştie. Intimitatea lor este o vastă cameră în care neantul domneşte, departe de forfota fericirii lor de material reciclabil.
Energia carnivoră a erei digitale îi alungă pe cei ce îi sunt captivi tot mai departe de acest teritoriu al introspecţiei. Lumea exterioară lor există spre a fi fotografiată în instantaneu modelat de filtre glossy, iar mâncarea pe care o savurează se cere imortalizată în story-uri de succes.
dragostea de plastic a vieţilor lor se consumă în vecinătatea frivolităţii maladive: mâinile nu se mai ating, de vreme ce ochii le sunt atraşi, irespresibil, de ecranele tactile.
Emoţiile discrete ale celor de demult le sunt inaccesibile, căci doar emoticonul mai înseamnă ceva în scurgerea orelor zilelor lor.
Intimitatea se poate întrezări doar în marginea acestui imperiu al voyeurismului digital – ea se hrăneşte din retragerea în reflexivitate, din refuzul de a te lăsa absorbit de acest malaxor de imagini, sunete şi gesturi mecanice.
Intimitatea acceptă ceea ce era digitală nu poate accepta. Imperfecţiunea, dorul, nostalgia, nefericirea, despărţirea sunt toate aici, departe de vuietul prezentului perfecţiunii oarbe. Intimitatea este prelungirea inimii a cărei respiraţie trece în rândurile ezitante ale viselor. Intimitatea este ceea ce ne rămâne atunci când ne despovărăm de existenţa socială, ca de costumul de scenă al unui actor.
Citește și: Singur(ă)? Inteligența artificială și câteva inovații care par făcute pentru tine
Şi poate de aceea intimitatea se refugiază în modestele fotografii ce nu vor fi niciodată retuşate prin filtre glam- cerul pe care îl contemplăm ne acordă acces la ordinea norilor în care zărim ceva din inscrutabilul nostru destin. Intimitatea artei ţine departe tumultul ce ne copleşeşte, teribil şi inform: un alt glas se distinge în liniştea de murmur născută atunci.
Intimitatea este ceea ce nu poate fi distribuit- ea este una cu cărarea pe care vieţile noastre imperfecte o străbat. Între absurd şi visare, între speranţă şi nostalgie, ea se strecoară ca un semn al omenescului însuşi. Departe de era digitală şi de idolii ei, ea este umbra de care nu ne putem despărţi : în cadenţa ei nostalgică se poate distinge cadenţa trecerii înseşi.
Ioan Stanomir este profesor de Drept constituțional la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București.
